Cat despre fatalismul celor ce cred ca omul trebuie sa fie rob al „duhului vremurilor”, acesta este dezaprobat de experienta fiecarui crestin vrednic de numele sau, caci viata crestina nu este altceva decat o lupta impotriva duhului fiecarui veac, de dragul vesniciei.

Libertatea i-a fost daruita omului pentru a-l lasa sa aleaga intre adevaratul Dumnezeu si sine, intre adevarata cale spre indumnezeire in care sinele este smerit si rastignit in viata aceasta, pentru a fi inviat si inaltat intru Dumnezeu si in vesnicie, si calea mincinoasa a indumnezeirii proprii, ce fagaduieste inaltarea in viata aceasta, dar sfarseste in prapastie. Acestea doua sunt, in cele din urma, singurele optiuni deschise libertatii omului; si pe ele au fost intemeiate cele doua Imparatii, Imparatia lui Dumnezeu si Imparatia Omului, care pot fi deosebite in aceasta viata numai cu ochiul credintei, dar vor fi despartite in viata ce va sa fie, ca Rai si Iad. Este limpede careia dintre acestea doua Imparatii ii apartin civilizatiile moderne... Vechea porunca [biblica] a lui „Tu trebuie”, spune Zarathustra [al lui Nietzsche] a devenit demodata; noua porunca este „Eu vreau”.


Compromisul crestin in gandire si in vorba, precum si nepasarea in fapta, au deschis calea catre izbanda puterilor absurdului, ale Satanei, ale Antihristului. Veacul actual al absurditatii este dreapta rasplata a crestinilor ce nu au reusit sa fie crestini.


Este inutil, de fapt, mai corect, este absurd a vorbi despre reformarea societatii, despre schimbarea cursului istoriei, despre ajungerea intr-un veac dincolo de absurditate, daca nu il avem pe Hristos in inimile noastre; iar daca il avem pe Hristos in inimile noastre, nimic altceva nu mai conteaza.


“Subhumanity: The Philosophy of the Absurd” [Subumanitatea: Filosofia absurdului] in The Orthodox Word, Platina, sept.-oct. 1982