Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)


Despre boală

- Părinte, boala ajută întotdeauna?
- Da, întotdeauna ajută. Bolile îi ajută pe oameni să-şi "ispăşească" păcatele, atunci când nu au virtuţi. Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala nu-l poate dărui sănătatea. Un bine duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare, într-adevăr foarte mare! Îl curăţă pe om de păcat şi de multe ori îi asigură chiar şi răsplată. Sufletul omului este ca aurul, iar boala este ca focul care-l curăţă. Vezi că şi Hristos i-a spus Apostolului Pavel: "Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune". Cu cât mai mult se chinuieşte omul de vreo boală, cu atât mai mult se curăţă şi se sfinţeşte, ajunge numai să facă răbdare şi s-o primească cu bucurie.
În unele boli este nevoie numai de putină răbdare. Şi pe acestea le îngăduie Dumnezeu ca să-i îndrepteze omului unele cusururi şi să-i dăruiască putină răsplată. Pentru că boala trupească ajută la vindecarea bolii duhovniceşti. O neutralizează cu smerenia pe care o aduce. Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre binele nostru. Tot ceea ce El îngăduie este pentru folo­sul nostru duhovnicesc. Ştie de ce anume are nevoie fiecare din noi şi ne dă vreo boală, fie ca să ne răsplătească, fie ca să plătim păcatele.

Atunci când trupul suferă, sufletul se sfinţeşte. Boala face să ne doară trupul, această casă a noastră făcută din pământ, dar astfel se va bucura mult stăpânul ei, adică sufletul nostru, în palatul ceresc pe care ni-l pregăteşte Iisus Hristos. De această înţelegere duhovnicească, care este iraţională pentru oamenii lumeşti, mă bucur şi eu şi mă fălesc pentru neputinţele trupeşti pe care le am. Iar singurul lucru la care nu mă gândesc este că aş putea avea din ele răsplată cerească. Şi-mi dau seama că astfel plătesc nerecunoştinţa mea fată de Dumnezeu, pentru că nu am răspuns la marile Lui daruri şi faceri de bine. Iar aceasta pentru că în întreaga mea viată toate sunt o petrecere; şi călugăria şi bolile prin care trec. Dum­nezeu îmi face numai îngăduinţe şi pogorăminte. Rugati-vă să nu-mi plătească cu acestea în viata aceas­ta, pentru că atunci va fi vai de mine. Mare cinste mi-ar face Hristos dacă mi-ar da să sufăr şi mai mult pentru dragostea Lui, numai să mă întărească ca să pot răbda, şi nu vreau răsplată.

Hristos a spus: "Întru răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre". Vedeţi că Dumnezeu nu a fost atât de înduioşat de milosteniile lui Iov atunci când avea toate bunătăţile precum a fost de răbdarea din vremea încercării.

- Părinte, atunci când am o durere foarte mare, îmi vine greu să spun "Slavă Ţie, Dumnezeule!" (Iov)
- Dar de ce îţi vine greu? Gândeşte-te ce a suferit Hristos. Bătăi, ocări, biciuire, răstignire. Şi pe toate le-a suferit "fără de păcat fiind", pentru mântuirea noastră. Iar pe tine când te doare să spui: "Pentru dragostea Ta, Hristoase al meu, voi răbda".

- Părinte, se spune că noaptea durerile se înteţesc.
- Da, pentru că noaptea omul se îngreuiază. În tim­pul zilei, bolnavii având companie, discuţii, etc. îşi uită durerea. Iar noaptea, când sunt singuri, mintea lor se duce la durere şi li se pare că ea este mai mare. În boală vor exista totdeauna dureri, însă scopul este să răsucim butonul la altă frecventă, pentru a le uita. Pen­tru că de nu înfrunţi corect durerea, te va durea de două ori mai mult. Dacă te gândeşti la durere, ea se va mări. În timp ce un gând bun, de pildă, dacă îţi aduci aminte de cei care suferă mai mult decât tine, sau dacă psalmodiezi puţin, durerea se uită.

- Părinte, cât de mult poate influenţa starea sufle­tească asupra sănătăţii trupeşti?
- Atunci când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starearea sufletească îi agravează sănătatea. Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită.

Dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, rugăciunea nu ne este ascultată. Dacă stau şi spun: "Dumnezeul meu, Te rog, fă-l bine pe cutare bol­nav", fără să fac vreo jertfă, este ca şi cum aş spune nişte cuvinte frumoase. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, îmi va împlini cere­rea, desigur dacă ea este spre folosul duhovnicesc al aceluia. De aceea, atunci când oamenii vă cer să vă rugaţi pentru un oarecare bolnav, să le spuneţi să se roage şi ei sau, cel puţin, să se nevoiască să-şi taie cusururile lor.

Unii oameni vin şi-mi spun: "Fă-mă bine! Am auzit că poţi să mă ajuţi". Însă vor să fie ajutaţi fără ca ei să se silească pe ei înşişi câtuşi de puţin. Dacă nu fac nici o jertfă pentru ei înşişi, cum vor face pen­tru altul? Unul nu mănâncă dulciuri pentru ca Hristos să-i ajute pe toţi cei ce suferă de diabet, sau nu doarme pentru ca Hristos să dea puţin somn celor care suferă de insomnii. În felul acesta se înrudeşte omul cu Dumnezeu. Şi numai astfel Dumnezeu dăruieşte harul Său.
Atunci când cineva îmi spune că nu se poate ruga pentru o rudă de a sa care este bolnavă, eu îi spun să facă cel puţin o jertfă pentru cel bolnav. De obicei îi spun să facă ceva care îi va ajuta şi propriei lui sănătăţi.

Odată la Coliba mea a venit un creştin din Germa­nia a cărui fiică începuse să paralizeze. Medicii nu mai puteau face nimic. Sărmanul era cu desăvârşire deznădăjduit. "Fă şi tu o jertfă, i-am spus, pentru sănă­tatea copilului tău. Să faci metanii nu poţi, să te rogi nu poţi. Hai să zicem că nu poţi. Dar, ia spune-mi, câte pachete de ţigări fumezi pe zi?". "Patru şi jumătate", îmi răspunde. "Să fumezi numai un pachet, iar banii ce i-ai fi dat pentru celelalte ţigări să-i dai vreunui sărac".
"Părinte, mai întâi să se facă bine copilul meu, şi eu voi lăsa fumatul". "Ei, atunci nu va avea nici un rost. Acum trebuie să-l laşi. Aruncă ţigara! Nu-ţi iubeşti copilul?". "Eu să nu-mi iubesc copilul?, îmi spune acela. De la etajul cinci mă arunc pentru dragostea copilului meu". "Eu nu-ţi spun să te arunci jos de la etajul cinci, ci să arunci ţigara. Dacă faci vreo nebunie şi te arunci de la etajul cinci, vei lăsa copilul pe drumuri şi-ţi vei pierde şi sufletul. Eu îţi spun să faci ceva uşor. Iată, aruncă acum ţigara!". Dar cu nici un chip nu a vrut s-o arunce, în cele din urmă a plecat plângând, aşa cum a venit. Cum poate fi ajutat un astfel de om? Cei care ascultă, însă, pot fi ajutaţi.

Atunci când cine­va vă cere să faceţi rugăciune pentru că în cutare zi va face operaţie, să vă rugaţi chiar din clipa în care vă cere aceasta. Să nu aşteptaţi ora când va intra în sala de operaţie şi după aceea să vă rugaţi. Iar la slujbe, atunci când preotul spune: "Pentru cei ce zac în neputinţe...", să spuneţi "Doamne miluieşte" cu durere. Dacă însă faceţi cu diapazonul "vuu...", pentru a rosti "Doamne miluieşte" muzical, mintea vă va fi la "vuu..." şi la melodie, iar sărmanii bolnavi care suferă, în zadar vor aştepta de la voi puţin ajutor. Aceia au durerea lor, dar tu, care nu ai nici o durere, roagă-te pentru aceia ca să fie ajutaţi. Dacă nu suspini în pat, suspină cel puţin în rugăciunea pentru bolnavi. Dacă cei sănătoşi nu fac putină rugăciune pentru cei bol­navi, Hristos le va spune la Judecată: "Aţi fost sănătoşi dar nu ati făcut rugăciune pentru cei care sufereau. De aceea «Nu vă cunosc pe voi...»"
Dacă nu facem rugăciune pentru un bolnav, boala îşi va continua drumul ei firesc. În timp ce, de vom face rugăciune, se poate schimba cursul ei. De aceea întotdeauna să faceţi rugăciune pentru cei bolnavi.

Infirmitatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu

- Părinte, o infirmitate poate crea un complex de inferioritate? La invalizi uneori se întâmplă aceas­ta.

- Se întâmplă pentru că nu sunt bine aşezaţi duhovniceşte. Atunci când vor înţelege că infirmitatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu, se vor aşeza şi vor scăpa de complexul de inferioritate. Când un copil mic are o oarecare infirmitate şi nu a fost ajutat duhovniceşte astfel încât să se bucure în ea, atunci are circumstanţe atenuante. Dar dacă va creşte şi va rămâne în el acel complex de inferioritate, înseamnă că nu a înţeles sensul cel mai profund al vieţii. Multor mucenici le-au fost scoşi ochii, li s-au tăiat urechile, nasul şi lumea râdea de ei. Aceştia însă, cu toate că sufereau de durere şi de batjocura oamenilor, nu cedau, ci răbdau neclintiţi mucenicia. Dacă copilul tău va înţelege şi va înfrunta cu doxologie invaliditatea sa, Dumnezeu îl va aşeza împreună cu mărturisitorii.

Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai pro­fund al vieţii, se chinuiesc chiar şi atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu şi prilejurile pe care El le dă pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aşează corect duhovniceşte, de toate se bucură. Chiar şi şchiop să fie, se bucură. Şi mai slab la minte să fie, se bucură. Şi sărac să fie, tot se bucură.

Desigur îmi dau seama cât de mult suferă invalizii şi de aceea mă rog mult pentru ei. Cât de mult suferă orbii! Sărmanii nu se pot sluji, când merg, se împiedică... în rugăciunea mea cer de la Dumnezeu să le dea orbilor cât de putină lumină pen­tru a se putea sluji pe ei înşişi.

Când avem vreo invaliditate, dacă facem răbdare şi nu cârtim, atunci primim mai mare răsplată. Pentru că toţi invalizii depun în Banca cerească. Un surd are cec în Banca lui Dumnezeu de la urechea sa surdă, un orb de la ochiul său orb, un şchiop de la piciorul său şchiop. Este mare lucru! Dacă mai fac şi puţină nevoinţă împotriva patimilor sufleteşti, vor lua şi cununi de la Dumnezeu. Vezi, invalizii de război primesc şi o pensie bună, dar şi decoraţii.

Cel care are frumuseţe, nobleţe şi sănătate şi nu se nevoieşte să-şi taie defectele sale, Dumnezeu îi va spune: "Te-ai desfătat în viaţa ta de bunătăţile tale, de frumuseţea ta. Acum ce-ţi mai datorez? Nimic". Însă cel care are o invaliditate - fie că astfel s-a născut, fie că a moştenit-o de la părinţii săi, fie că a dobândit-o mai târziu - trebuie să se bucure pentru că în cealaltă viată va avea numai de primit. Şi mai ales atunci când nu a greşit, va avea răsplată cerească întreagă, fără reţineri. Nu este lucru mic ca cineva toată viaţa să nu poată, de pildă, întinde piciorul, să nu poată şedea, sau să nu poată face metanii, etc. Pentru aceasta în cealaltă viaţă Dumnezeu îi va spune: "Vino, fiul Meu, şi stai de acum confortabil în acest fotoliu pentru veşnicie". De aceea spun că de ar fi să mă nasc de o mie de ori, aş prefera ca de fiecare dată să mă nasc întârziat mintal, orb, sau surd, pentru că aş fi avut numai de primit de la Dum­nezeu.

Invalizii, dacă nu cârtesc, ci slavoslovesc cu smere­nie pe Dumnezeu şi trăiesc lângă El, vor avea locul cel mai bun în Rai. Dumnezeu îi va aşeza împreună cu mărturisitorii şi cu mucenicii care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor la tăiere, iar acum sărută cu evlavie, neîncetat, picioarele şi mâinile lui Hristos.

- Părinte, dar ce se întâmplă cu cineva care este, de pildă, surd şi cârteşte?

- Şi copiii cei mici cârtesc, dar Dumnezeu multora nu le dă importanţă. Vedeţi, părinţii cei buni îşi iubesc toţi copiii la fel, însă arată interes deosebit pentru copi­ii cei slabi şi invalizi. La fel face şi Dumnezeu, Bunul nostru Părinte, cu copiii Săi care sunt neputincioşi trupeşte şi duhovniceşte, este destul ca aceştia să aibă intenţie bună şi să-I dea dreptul să intervină în viaţa lor.

- Părinte, cineva care este redus mintal poate avea smerenie şi bunătate?

- Cum să nu? Iată, copilaşul acesta care vine des la mănăstire este întârziat mintal, dar bunătatea pe care o are el, la care om cu mintea întreagă o întâlneşti? Dacă aţi şti ce rugăciune şi câte metanii face! Atunci când aveam probleme cu hernia şi nu puteam face metanii, părinţii lui i-au spus: "Părintele este bolnav, nu poate face metanii". "Fac eu", a spus acela şi a început să facă metanii pentru mine, udându-se de transpi­raţie. Ce mărime de suflet şi ce nobleţe avea! Odată unalt copil l-a bătut, iar el după ce a mâncat bătaie, i-a întins mâna aceluia şi i-a spus: "Cu bine". Auzi? Cine dintre cei cu mintea întreagă face aceasta, deşi a citit Evanghelia şi o mulţime de cărţi duhovniceşti. Iată, cu câteva zile mai înainte, când a venit toată familia lor să mă vadă, copilul stătea lângă mine, iar surioara lui puţin mai departe. Dar văzând-o pe sora lui că stă mai departe de mine, i-a spus: "Vino lângă Părintele", şi a adus-o lângă mine. Foarte mult m-a mişcat gestul lui şi pentru aceasta i-am dat o cruce mare de fildeş, care mi-a fost adusă de la Ierusalim. De îndată ce a luat-o în mâini, a spus: "bunica", şi a arătat că o va pune la mormântul bunicii lui. Înduioşător! Nimic nu voia să ţină pentru el însuşi, ci pe toate le dădea altora. Aces­ta va merge cu opinci în Rai, dar îi va băga şi pe părinţii lui acolo.

Ce bine dacă aş fi fost în locul lui, chiar să nu fi înţeles nimic şi să nu fi vorbit. Însă Dumnezeu mi-a dat toate bunătăţile în dar, pe care eu le-am risipit. În cealaltă viaţă chiar şi teologii nu vor putea sta înaintea lui. Deoarece gândul îmi spune că teologii sfinţi nu vor avea locuri mai bune în cer în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, decât ale acestor copii. Cred că acestora Dumnezeu cel drept le va da şi ceva mai mult, pentru că au trăit aici lipsiţi.