Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)


Legile duhovniceşti

- Părinte, care legi se numesc duhovniceşti?
- Îti voi explica: Aşa cum în natură există legile naturale, tot astfel şi în viata duhovnicească există legile duhovniceşti. De pildă, atunci când cineva aruncă un obiect greu în sus, cu cât mai mult avânt şi cu cât mai mare este înălţimea la care îl aruncă, cu atât mai mare va fi puterea cu care va cădea şi se va zdrobi. Aceasta este legea naturală. În viaţa duhovni­cească, cu cât se înalţă cineva mai mult cu mândria, cu atât mai mare va fi căderea lui duhovnicească, şi potrivit cu înălţimea mândriei lui se va zdrobi. Pentru că cel mândru se înalţă, ajunge până la un punct, după care cade şi îşi sparge capul - "Cel care se va înălţa pe sine se va smeri". Aceasta este legea duhovnicească.

Există însă o diferenţă esenţială între legile natu­rale şi duhovniceşti: în timp ce legile naturale nu au milă şi omul nu le poate schimba, legile duhovniceşti au milostivire şi omul le poate schimba, pentru că are de a face cu Creatorul şi Făcătorul său, cu prea-milostivul Dumnezeu. Adică atunci când cineva îşi va da seama imediat de înălţarea cugetului său şi va spune: "Dumnezeul meu, eu nu am nimic al meu şi totuşi mă mândresc. Iartă-mă!", îndată mâinile milostive ale lui Dumnezeu îl apucă şi îl coboară încet jos, fără să se observe căderea lui. Şi astfel nu se zdrobeşte, deoarece a mers mai înainte zdrobirea inimii prin pocăinţa ce a arătat-o.

Aceasta este valabil şi pentru "cei ce scot sabia, de sabie vor pieri", precum spune Evanghelia. Adică cel "care scoate sabia" în mod natural trebuie să plătească cu sabia. Dar când îmi conştientizez greşala, mă înjun­ghie conştiinţa şi cer iertare de la Dumnezeu, atunci încetează să mai acţioneze legile duhovniceşti şi primesc de la Dumnezeu dragostea Sa ca pe un bal­sam.

Adică îl vedem pe Dumnezeu că se schimbă potrivit judecăţilor Sale care sunt abis nepătruns atunci când se schimbă şi oamenii. Când copilul cel neastâmpărat îşi revine, se pocăieşte şi este mustrat de conştiinţa sa, atunci tatăl său îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Nu este un lucru mic ca omul să poată schimba hotărârea lui Dumnezeu.

Unii oameni, cu toate că s-au pocăit de greşelile lor şi Dumnezeu i-a iertat, făcând astfel să înceteze acţionarea legilor duhovniceşti, nu-şi uită greşelile lor. Ci cer cu insistentă de la Dumnezeu să fie pedepsiţi în această viaţă pentru păcatele lor, ca astfel să-şi plătească datoriile. Şi fiindcă aceia stăruiesc, Bunul Dumnezeu le împlineşte această cerere mărinimoasă a lor, însă răsplata lor le-o înmulţeşte cu dobândă în Banca Sa cerească, în Rai. Unii ca aceştia sunt copiii cei nobili ai lui Dumnezeu, sunt copiii cei mai mărinimoşi ai Lui.

Pe cât puteţi, să trăiţi în smerenie. Să vă gândiţi că nu avem nimic al nostru, ci pe toate ni le-a dat Dumnezeu. Toate pe carele avem sunt ale lui Dumnezeu, numai păcatele sunt ale noastre. Dacă nu ne vom smeri, vor acţiona mereu asupra noastră legile duhovniceşti până ce ni se va încovoia egoismul nostru. Să dea Dumnezeu să se facă aceasta înainte de a ne găsi moartea.


Moartea şi viaţa viitoare

Puţini oameni îşi aşteaptă moartea cu nerăbdare. Cei mai mulţi însă mai au ceva de terminat şi de aceea nu vor să moară. Dar bunul Dumnezeu rânduieşte ca fiecare să moară numai atunci când crede El că îi este de folos. Oricum un om duhovnicesc, fie tânăr, fie bătrân, trebuie să se bucure şi pentru faptul că trăieşte, dar şi pentru că va muri, însă să nu caute cu dinadinsul să moară, pentru că aceasta este sinu­cidere.
Pentru unul care a murit lumii şi a înviat duhovniceşte nu există deloc agonie, frică şi nelinişte, ci aşteaptă moartea cu bucurie, pentru că va merge lângă Hristos şi se va bucura veşnic. Dar se bucură şi pentru faptul că trăieşte, căci şi astfel tot lângă Hristos trăieşte şi simte încă de pe pământ o parte din bucu­ria Raiului, întrebându-se dacă există o bucurie mai mare în Rai decât cea pe care o simte pe pământ. Ast­fel de oameni se nevoiesc cu mărime de suflet şi lepădare de sine, şi deoarece îşi pun înaintea ochilor moartea şi se gândesc zilnic la ea, se pregătesc mai duhovniceşte, se nevoiesc cu mai mult curaj şi astfel biruiesc deşertăciunea.

- Părinte, atunci când omul moare, conştienti­zează imediat în ce stare se află?
- Da, îşi revine şi spune: "Ce am făcut?" Dar ce folos! Precum un om beat, care, de pildă, îşi omoară mama, râde, cântă, deoarece nu-şi dă seama ce a făcut, iar atunci când se trezeşte plânge, se tânguieşte şi spune: "Ce am făcut?", tot astfel şi cei care în această viată fac neorânduieli sunt ca nişte beţi. Nu-şi dau seama ce fac, şi nu-şi simt vinovăţia lor. Însă abia atunci când mor le pleacă această beţie şi îşi revin. Li se deschid ochii sufletului lor şi îşi conştientizează vinovăţia lor, pentru că sufletul, atunci când iese din trup, se mişcă, vede şi percepe totul cu o repeziciune foarte mare.
Unii întreabă când va fi A Doua Venire. Însă pentru omul care moare se face într-un fel A Doua Venire, deoarece este judecat potrivit cu starea în care l-a aflat moartea.

- Părinte, cum se curăţă sufletul?
- Când omul lucrează poruncile lui Dumnezeu, să­vârşeşte o lucrare lăuntrică şi se curăţă de patimi, atunci mintea i se luminează, ajunge la înălţimea con­templaţiei, iar sufletul străluceşte şi devine aşa cum a fost mai înainte de căderea celor întâi zidiţi. Dar în această stare se va afla după învierea morţilor. Însă omul îşi poate vedea învierea sufletului său mai îna­inte de învierea obştească dacă se va curăti cu desă­vârşire de patimi. Trupul lui va fi atunci îngeresc, nematerialnic şi nu va mai dori hrana cea pămâtească.

- Părinte, cum se va face Judecata de Apoi?
- La Judecata de Apoi se va descoperi într-o clipă starea fiecărui om şi el se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie. Fiecare va vedea ca la televizor halul sufletului său şi starea duhovnicească a celuilalt. Se va oglindi în aproapele său, după care va pleca capul şi va merge la locul lui. Atunci nu va putea spune, de pildă, o noră ce stătea picior peste picior înaintea soacrei ei care cu piciorul rupt îngrijea de nepoţelul ei: "Hristoase, de ce o bagi pe soacra mea în Rai, iar pe mine nu?", deoarece îi va apărea înaintea ochilor ei acea scenă. Îşi va aduce aminte de soacra ei care deşi avea piciorul rupt îngrijea de nepoţel şi nu va avea îndrăzneala să meargă în Rai, căci nici nu va încăpea în el. Sau monahii vor vedea greutăţile, încercările pe care le-au avut mirenii şi cum le-au înfruntat şi, dacă nu au trăit cum trebuie, îşi vor pleca capetele şi se vor îndrepta singuri într-acolo unde vor trebui să fie. Şi monahiile care nu au plăcut lui Dum­nezeu vor vedea acolo mame eroine, care nici făgăduinţe nu au făcut, nici binecuvântările şi posi­bilităţile lor nu le-au avut, dar care s-au nevoit şi au ajuns la o stare duhovnicească înaltă. Iar ele, călugăritele, se vor ruşina, văzând cu ce fel de lucruri josnice s-au ocupat şi s-au chinuit. Aşa îmi spune gân­dul că va fi Judecata. Adică Hristos nu va spune: "Tu, vino-ncoace! Ce ai făcut?" sau: "Tu vei merge în iad, iar tu în Rai", ci fiecare se va compara pe sine cu celălalt şi se va îndrepta înspre acolo unde va trebui să fie.

- Părinte, de atâta vreme ne nevoim să nu mergem în iad, şi oare acolo să sfârşim?
- Dacă nu avem minte, acolo vom merge. Eu mă rog ca să meargă ori toţi în Rai, ori nici unul în iad. Nu spun bine? Este foarte dureros ca, după atâtea pe care le-a făcut Hristos pentru noi oamenii, să mergem în iad şi astfel să-L mâhnim. Dumnezeu să păzească ca nu numai om, dar nici măcar pasăre să nu meargă în iad.

Bunul Dumnezeu să ne dea pocăinţă adevărată pentru a ne găsi moartea într-o stare duhovnicească bună şi astfel să ne sălăşluim în Împărăţia Lui cea cerească. Amin.