Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)

Munca şi viaţa duhovnicească

- Părinte, mai demult se spunea: "Mai bine să rupi tălpile decât păturile". La ce se refereau?
- Voiau să spună că este mai bine să rupi tălpile încălţămintei lucrând, decât să stai în pat trândăvind. Munca este o binecuvântare, un dar al lui Dumnezeu. Ea dă vioiciune trupului şi prospeţime minţii. Dacă Dumnezeu nu ar fi dat munca, omul ar fi mucezit. Nici la bătrâneţele lor oamenii harnici nu încetează să muncească, căci de vor înceta să lucreze câtă vreme mai sunt în putere, vor cădea în melancolie. Nelucrarea este moarte pentru ei. Mi-aduc aminte de un bătrânel din Koniţa, care la vârsta de aproape nouăzeci de ani lucra mereu. În cele din urmă a murit pe ogor, care se afla la o distanţă de două ore de mers pe jos de casă. De altfel, odihna trupească pe care o caută unii nu este o stare permanentă, ci uită numai pentru un scurt timp de stresul lor. Au mâncarea lor, prăjitura lor, baia şi odihna lor, dar de îndată ce se termină acestea, caută altă odihnă. Şi astfel sunt mereu mâhniţi, pentru că întotdeauna le lipseşte ceva; simt un gol în sufletul lor, pe care caută să-l umple. În timp ce acela care se osteneşte cu munca are o bucurie continuă, bucuria cea duhovnicească.

Dacă cineva mănâncă, bea, doarme şi nu lucrează, pătimeşte o slăbănogire şi vrea să doarmă mereu, pentru că trupul şi nervii săi slăbesc. Încet-încet va ajunge să nu poată face nimic. Nu apucă bine să facă nici doi paşi, că îndată i se înmoaie picioarele, în timp ce, dacă ar lucra puţin şi s-ar mişca, i se vor întări şi picioarele şi mâinile. Vezi, cei care iubesc munca, nu dorm mult sau deloc din pricina oboselii, cu toate acestea au putere, pentru că prin muncă se călesc şi se întăresc trupeşte.
Munca, mai ales pentru tânăr, este sănătate. Am observat că unii tineri învăţaţi cu traiul bun, atunci când merg în armată se călesc, se oţelesc. Armata le prinde foarte bine. Pentru că un tânăr care este viguros şi are şi minte, dacă nu lucrează, devine un trântor. Iar când îi vede pe ceilalţi că pro­gresează este cuprins de egoism şi nu-l mai satisface nimic. Este chinuit mereu de gânduri şi mintea lui se zăpăceşte. După aceea se apropie şi diavolul de el şi-i spune: "Neprocopsitule, eşti un om pierdut! Cutare a ajuns profesor, celălalt are munca lui şi câştigă bani, tu unde ai să ajungi?", şi astfel îl aruncă în deznădejde, în timp ce, dacă va lucra, va dobândi încredere în sine în sensul cel bun. Va vedea că şi el poate face ceva şi că mintea lui va scăpa de gânduri atunci când munceşte. Şi în felul acesta se săvârşesc două lucruri bune.

- Părinte, cum se face că dintre doi oameni care fac aceeaşi muncă, unul se foloseşte duhovniceşte din ceea ce face, iar celălalt se vatămă?
- Depinde de felul în care face fiecare această muncă şi de ceea ce are înlăuntrul său. Dacă lucrează cu smerenie şi dragoste, atunci toate vor fi luminate, curate, pline de har şi va simţi odihnă lăuntrică. Iar dacă se mândreşte că face munca mai bine decât celălalt, poate simţi o satisfacţie, dar ea nu îi umple inima, pentru că sufletul lui nu este încredinţat că lucrul pe care l-a făcut este bun şi de aceea nu are odihnă.

- Părinte, se poate ca cineva să fie absorbit atât demult de munca sa, încât să-şi neglijeze familia?
- Omul trebuie numai să-şi iubească munca sa, iar nu să se îndrăgostească de ea. Dacă nu-şi va iubi munca sa, se va obosi îndoit, atât trupeşte, cât şi sufleteşte, şi atunci repaosul trupesc nu-l odihneşte, pentru că este obosit sufleteşte. Iar tocmai această oboseală sufletească este cea care îl răpune pe om. Atunci când cineva lucrează cu toată inima şi este bucuros, este odihnit sufleteşte şi nu mai simte oboseala trupească. Satisfacţia pe care o simte cel ce-şi îndeplineşte munca sa cu mărime de suflet este o satisfacţie bună, pe care Dumnezeu a dăruit-o pentru a nu se chinui făptura Sa. Iar aceasta este odihna ce izvorăşte din osteneală.

- Părinte, mulţi sunt nervoşi când se întorc acasă de la muncă.
- Eu recomand bărbaţilor ca, după terminarea muncii, să intre în vreo biserică, să aprindă o lumânare şi să stea înăuntru zece-cincisprezece minute, sau să stea în vreun parc şi să citească un capitol din Evanghelie, pentru a se linişti puţin şi după aceea să meargă la casele lor liniştiţi şi zâmbitori, şi nu puşi pe ceartă. Să nu aducă acasă problemele pe care le întâmpină la servici, ci să le lase în afara uşii casei lor.

- Părinte, unii dintre ei sunt oarecum îndreptăţiţi, pentru că răspunderea pe care o au la serviciu îi umplede stres.
- Se umplu de stres pentru că nu-L pun şi pe Dum­nezeu în treburile lor. Leneşul care spune: "Ei, va avea grijă Dumnezeu...", este mai bun decât aceştia. Eu pre­fer ca cineva să fie un simplu muncitor, să-şi facă munca sa corect şi cu mărime de suflet, dar să-şi sim­plifice viaţa şi să se limiteze la cele absolut necesare pentru a-şi avea mintea liniştită, decât să fie patron şi să fie mereu "ah" şi "vai", pentru că unul ca acesta mai tot timpul este dator. Apoi este ispitit de mândrie şi spune: "Voi lua atâţia bani împrumut, le voi prezenta proiectele mele şi astfel mă voi aranja mai bine". Dar în cele din urmă nu-i reuşesc planurile şi dă faliment, după care urmează sechestrul, licitaţia, etc.

Fiecare trebuie să-şi sfinţească prin rugăciune şi trăirea sa, atât munca pe care o face, cât şi pe el însuşi. Iar de este patron şi are răspundere, să-i ajute duhovniceşte şi pe muncitorii lui. Şi dacă mai are şi o stare lăuntrică bună, îşi sfinţeşte şi munca sa. Iar aceasta îl va folosi atât pe el însuşi, cât şi pe cei ce lucrează la el şi chiar pe clienţii lui, pentru că Dum­nezeu îi va binecuvânta munca sa.

Fiecare profesie se poate sfinţi. Un medic, de pildă, nu trebuie să uite că în medicină cel mai mult ajută harul lui Dumnezeu. De aceea să încerce să devină vas al harului dumnezeiesc. Medicul care este şi un creştin bun, în paralel cu profesia lui, îi ajută pe bolnavi cu bunătatea şi credinţa sa, pentru că îi încurajează pe aceia să-şi înfrunte boala cu încredere în Dumnezeu, în cazul unei boli grave îi poate spune bolnavului: "Ştiinţa a avansat până aici. De aici încolo există şi Dumnezeu, Care face minuni".

- Părinte, care este pricina pentru care cineva, deşi se osteneşte, nu are spor în munca sa?
- Nu cumva nu înfruntă cu gânduri bune diferitele situaţii ce se ivesc în orice fel de muncă? Dacă însă le-ar face fată într-un mod corect, atunci orice muncă ar face va fi pentru el o sărbătoare.

- Părinte, dar atunci când cineva se mâhneşte căface o muncă grea şi dispreţuită, de pildă, spală cratitele într-o bucătărie, ce trebuie să facă să-şi dobândească buna dispoziţie?
- Dacă se va gândi că Hristos a spălat picioarele ucenicilor săi, va înceta să se mai mâhnească. Căci, prin ceea ce a făcut Hristos, este ca şi cum ne-ar spune: "Aşa trebuie să faceţi şi voi". Fie că cineva spală cratiţe, fie că sapă pământul, trebuie să se bucure. Altul curăţă canalele de scurgere, pentru că nu găseşte altceva de lucru şi se află sărmanul mereu într-un mediu infectat de microbi. Oare acesta nu este om? Oare nu este şi el chipul lui Dumnezeu? Era un familist care avea ca meserie curăţirea acestor fel de canale de scurgere şi ajunsese la o mare înălţime duhovni­cească. Se îmbolnăvise de tuberculoză şi, deşi avu­sese posibilitatea să plece, nu a vrut, deoarece se gân­dea: "De ce să sufere altul în locul meu?". Iubea viaţa dispreţuită şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit mult har.

Mulţi oameni se chinuiesc pentru că nu reuşesc să câştige slavă lumească, sau să se îmbogăţească cu lucruri deşarte. Nu se gândesc că acestea nici nu tre­buie, nici nu se pot lua în cealaltă viată, cea adevărată. Ci acolo vom lua numai faptele noastre, care ne vor scoate încă de aici paşaportul corespunzător pentru călătoria cea mare în veşnicie.


Înfrânarea în viaţa zilnică

- Părinte, odată ne-aţi spus că "În nevoinţa duhovnicească este nevoie de blocadă". La ce vă refereaţi?
- În război, soldaţii încearcă să-l blocheze pe duş­man, îl înconjoară, îl închid între ziduri şi îl lasă flămând. După aceea îi taie şi apa. Iar dacă duşmanul nu are provizii şi muniţii, va fi nevoit să se predea. Vreau să spun că tot astfel, prin post şi priveghere, diavolul este dezarmat şi se retrage. "Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereştile daruri luând...", spune imnograful.
Prin asceză omul se imaterializează. Fireşte, cel care se înfrânează trebuie să privească la un scop duhovnicesc mai înalt. Dacă se înfrânează pentru a se dezintoxica de grăsimile acumulate, tot pentru binele trupului său se îngrijeşte. Atunci asceza lui seamănă cu yoga. Din păcate chiar şi oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul ascezei. "Trebuie să mănânc mâncărica mea, spun ei, să mă desfătez şi de asta şi de cealaltă, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru noi". Ce să mai spui? Astfel de oameni nu vor să se lipsească de nimic. Îşi numără mâncarea lor, fructa lor, prăjitura lor şi apoi, pentru a se îndreptăţi, îi judecă pe ceilalţi care fac asceză. Nu au simţit încă bucuria duhovnicească a ascezei. Iar altul îţi spune: "Trebuie să beau atâtea căni de lapte. Voi posti în post, dar după aceea îmi voi com­pleta substanţele hrănitoare, trebuie să am atâta albumină în organism". Şi spune acestea nu pentru că organismul lui ar avea nevoie de albumină, ci deoarece consideră că este dreptul lui să facă aceasta, îşi odihneşte astfel gândul că este în regulă, că aceas­ta nu este păcat. Dar chiar şi numai a gândi cineva ast­fel este păcat. Unde ajunge logica omenească? Să fie în regulă şi cu posturile pe care le-a rânduit Biserica, dar să nu se lipsească nici de cele pe care le-a pierdut în vremea postului. Ei, cum să se sălăşluiască apoi Duhul Sfânt în astfel de oameni?

Prin post, omul îşi arată intenţia sa cea bună. Face din mărime de suflet o asceză şi Dumnezeu îl ajută. Dacă însă se sileşte pe sine şi spune: "Ce să fac? Este vineri şi trebuie să postesc", atunci se va chinui. În timp ce, dacă ar înţelege folosul postului şi ar posti, s-ar bucura gândindu-se că în această zi Hristos a fost răstignit. Nici apă nu I-au dat să bea, ci oţet, iar eu să beau apă toată ziua. Iar dacă face aceasta, atunci va simţi înlăuntrul său o bucurie mult mai înaltă decât a celui care bea cele mai bune răcoritoare.

Vă aduceţi aminte ce spune Proorocul? "Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu lenevire". Altceva este atunci când cineva are dispoziţie să pos­tească, dar nu poate, pentru că, dacă nu mănâncă, îi tremură picioarele, cade jos - adică nu-l ajută trupul, sănătatea sa - şi altceva este să ai putere şi să nu posteşti. Şi atunci unde este buna intenţie? Iar mâh­nirea celui care vrea să facă o nevoinţă şi nu poate completează lipsa acesteia, şi unul ca acesta are mai multă plată decât cel care are curaj şi se nevoieşte, căci acela simte şi o mulţumire de sine.

Omul, dacă posteşte, se face ca un mieluşel. Iar atunci când devine ca o fiară, înseamnă că asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o face din egoism, şi de aceea nu primeşte ajutorul dum­nezeiesc.

Tot ceea ce face omul se zădărniceşte dacă nu o face din dragoste pentru Dumnezeu şi semenul său. Dacă posteşte şi se mândreşte cum că ar face ceva, se pierde postul său. Devine apoi ca un rezervor găurit, care nu mai poate ţine nimic în el. Pune apă într-un ast­fel de rezervor şi vei vedea că încet-încet va curge toată.

Atunci când cineva nu se înfrânează, poartă cu sine magazii întregi. În timp ce, dacă se înfrânează şi mănâncă numai cele care îi sunt necesare, organismul său arde toate substanţele hrănitoare şi nu depozi­tează nimic.
Felurimea mâncărurilor întinde stomacul şi aduce pofta, dar pricinuieşte moleşeală şi înfierbântare în trup. Dacă pe masă există numai un fel de mâncare şi care nu este destul de gustos, se poate ca nimeni să nu mănânce o porţie întreagă, iar dacă este gustos şi cineva se va lacomi, se poate să mănânce puţin mai mult decât îi trebuie. Dar atunci când pe masă există peşte, supă, cartofi, brânză, ouă, salată, fructe şi prăjituri, vrea să le mănânce pe toate şi mai cere încă şi altele. Pe toate le trage pofta, pentru că una o îndeamnă pe alta. Şi uită-te, omul nu suportă nici măcar un singur cuvânt; pe unul nu-l înghite, pe celălalt iarăşi nu-l înghite, în timp ce sărmanul stomac orice mâncare îi aruncăm, o suportă. Dar oare îl întrebăm dacă le poate mistui?