Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)


Copiii şi datoriile lor

Copiii trebuie să simtă sfaturile ca pe o mare nece­sitate, mai ales în vârsta critică a adolescenţei, pentru a nu aluneca pe povârnişul cel dulce al plăcerilor lumeşti care umplu sufletul de nelinişte şi îl depărtează de Dumnezeu pentru veşnicie. Trebuie să intre în noima ascultării. Să înţeleagă că în ascultarea faţă de părinţi se ascunde interesul lor propriu şi astfel să asculte cu bucurie şi să se mişte liber în spaţiul duhovnicesc.
Vedeţi cum îngrădim libertatea copilului mic? Embrionul este îngrădit nouă luni în pântecele maicii lui. Pe noul-născut îl bagă în leagăn. Apoi, după cinci-şase luni îi pun şi gărduţ. Când creşte mai mare nu este lăsat singur afară, ca să nu se lovească sau să cadă de pe vreo scară. Căci de va fi lăsat liber, va cădea şi va muri.Toate acestea sunt absolut necesare pentru a creşte copilul în siguranţă. Se pare că îl lipsesc de libertate, dar fără aceste măsuri ar fi fost în primejdie să moară din prima clipă. Copiii însă nu înţeleg, nici atunci când sunt mici că au nevoie de îngrădire, dar nici atunci când cresc mai mari că au nevoie de altfel de îngrădire, şi pentru aceasta cer libertate. Dar ce fel de libertate poate fi aceasta? Libertate pentru a se schilodi? Însă prin libertatea aceasta ajung la dis­trugere. Copiii trebuie să înţeleagă că până la ter­minarea studiilor lor, până atunci când îşi vor lua diplo­ma şi până când se vor maturiza şi vor ajunge oameni în toată firea, au trebuinţă de o oarecare îngrădire. Pentru că de se vor schilodi chiar şi numai o singură dată, se vor distruge. Trebuie să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, şi astfel să fie recunoscători părinţilor lor pentru aceasta. Să înţeleagă că ceea ce fac părinţii o fac din dragoste, nici un tată sau vreo mamă nu şi-au îngrădit vreodată copilul din răutate, chiar dacă s-a purtat cu ei cu bar­barie. Şi deşi părinţii îi constrâng puţin mai mult pe copii, totuşi în aceasta se ascunde multa lor dragoste. Şi o fac cu intenţie bună, ca ei să fie atenţi şi să nu fie expuşi la primejdii. Se poate ca un grădinar pentru mai multă siguranţă să lege cu sârmă copăcelul pe care îl plantează şi astfel să se rănească puţin, dar Bunul Dumnezeu, văzând că se răneşte coaja copăcelului, îi închide rana în scurtă vreme. Şi dacă Dumnezeu închide rana copăcelului, cu atât mai mult se va îngri­ji de făptura Sa. Adică dacă părinţii l-au strâns pe copil puţin mai mult şi s-a rănit puţin, oare nu-l va vindeca Dumnezeu?

Iar copiii trebuie să discute cu părinţii lor şi să le spună gândurile. Aşa cum monahul în mănăstire are pe stareţul său, căruia îi spune gândurile sale şi astfel se uşurează, la fel şi copilul trebuie să aibă o apropiere sufletească de părinţii lui. În mod normal, copilul tre­buie să se mărturisească mai întâi mamei şi apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul se loveşte la picior, părinţii merg împreună cu el la medic şi îl întreabă ce trebuie să facă pentru a se vin­deca piciorul, tot astfel ei trebuie să ştie şi ce fel de probleme îl frământă pe copil, pentru a-l ajuta. Dacă acesta îşi spune problemele sale sufleteşti numai la duhovnic, atunci cum vor putea părinţii să-l ajute, neştiind ce anume îl preocupă?


Respectul şi dragostea copiilor faţă de părinţi

Copilul, atunci când este mic, nu face nimic, ci numai părinţii lui din dragoste se îngrijesc de mâncarea, de îmbrăcămintea şi de celelalte ale lui. Şi chiar dacă uneori mai face câte o trebuşoară, asta nu înseamnă că prin ea răsplăteşte osteneala sau cheltu­ielile pe care le fac părinţii lui pentru el. Dar atunci când copilul creşte şi nu înţelege cât de mult i-au ofe­rit părinţii lui, aceasta este foarte grav.

În familie, copiii trebuie să aibă respect atât faţă de părinţi, cât şi faţă de cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea şi recunoştinţa faţă de cel mai mare ca pe o necesitate. Iar cei mai mari să aibă dragoste faţă de cei mai mici, să-i ajute şi să-i ocrotească. Atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare, iar cel mai mare îl iubeşte pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă familială. Tatăl meu adeseori îmi spunea: "Să faci ascultare de fratele tău mai mare". Noi ştiam că tatăl nostru ne iubeşte pe toţi şi de aceea aveam multă îndrăzneală la el. Însă faţă de fratele nostru mai mare, la care nu aflam dragostea tatălui nostru, făceam mai multă ascultare.

Atunci când soţii au dragoste între ei şi copiii au respect fată de părinţii lor, viaţa în familie este paşnică, merge ceas. Într-o astfel de familie, niciodată fiul cel mai mare nu spune mamei sale: "De ce ai făcut aceasta astfel, iar pe cealaltă invers?" şi nici tatăl nu vorbeşte mamei în felul acesta. Cel mai mare poate face glume cu cel mai mic, ca să-l facă să se bucure, însă cel mic nu trebuie să dobândească îndrăzneală prin bucuria ce o simte din gluma celui mare.

Bunul Dumnezeu a rânduit lucrurile în aşa fel încât cei doi soţi să se lege cu o astfel de dragoste, care să-i facă să-şi părăsească chiar şi părinţii. Dacă nu ar exista această dragoste, nu s-ar putea întemeia nici o familie. Misiunea părinţilor se termină odată cu aran­jarea fiilor lor. Dar şi după aceasta copiii lor le datorează mult respect şi numai acea dragoste care li se cuvine părinţilor. Nu vreau să spun prin aceasta că nu trebuie să-şi iubească părinţii, ci mai întâi între ei să aibă multă dragoste şi apoi să-şi iubească şi părinţii. Să se iubească între ei atât de mult, încât din belşugul dragostei lor să dea şi părinţilor lor, împreună cu tot respectul şi recunoştinţa cuvenită lor. Iar dragostea lor să fie nobilă, încât fiecare soţ să poarte grijă, cât poate de mult, de părinţii celuilalt.
În păstrarea unităţii familiei ajută foarte mult ca bărbatul să-şi iubească femeia mai mult decât pe mama sa şi decât pe oricare altă rudă sau persoană iubită. Dragostea lui fată de părinţii săi să se canali­zeze prin intermediul femeii sale. Fireşte, acelaşi lucru trebuie să-l facă şi femeia.

Atunci când soţul îşi respectă părinţii, aceasta îi face cinste, precum şi norei îi face cinste să-şi respecte şi să-şi iubească soacra, pentru că a născut pe bărba­tul ei, l-a crescut şi, acum când este mare, se bucură ea de el. Iar toate acestea se întipăresc în sufletele copi­ilor lor.

Atunci când se însoară fiul unei mame care până atunci a aflat multă uşurare din dragostea pe care acesta i-a arătat-o, aceasta este cuprinsă de sentimen­tul pe care îl are copilul cel mai mare atunci când vede în braţele mamei sale un prunc, căci bătrânii se fac din nou precum copiii. Vezi, dacă nu-şi taie cineva patimi­le atunci când este tânăr, cu cât creşte mai mare cu atât îi slăbeşte voinţa, iar patimile se măresc şi mai mult. Nora însă nu trebuie să ia lucrul acesta în nume de rău. Iar dacă va trebui să o îngrijească pe bătrâna ei soacră, să facă puţină răbdare, ca să nu-şi piardă răsplata ce i se adună pentru îngrijirea ce i-o arată. Dacă acum o va sluji cu răbdare, mai târziu, după ce va trece osteneala, se va bucura pentru binele ce l-a făcut.

Fireşte că şi soacra trebuie să-şi iubească nurorile ca pe fiicele ei. Bunica mea - mama tatălui meu - o iubea pe mama mea mai mult decât pe tatăl meu.

Cum a ajuns lumea de astăzi! În Farasa şi în Epir oamenii îngrijeau nu numai pe bătrânii lor, ci chiar şi animalele care îmbătrâneau. Nu vorbim de catâri, dar nici animalele a căror carne se mânca nu erau omorâte. Boii bătrâni, de pildă, cu care arau, erau îngrijiţi, pentru că oamenii spuneau: "Am mâncat pâine de pe urma lor". Adică animalele de muncă, care lucrau la ogor, aveau parte de bătrâneţi bune. Iar atunci oamenii nu aveau mijloacele pe care le au astăzi. Trebuiau să macine făina cu moara purtată cu mâna, s-o facă măruntă pentru a o putea mânca sărmanul animal. Dar lumea de astăzi a deviat. Nu se mai îngrijesc nici de oameni, darămite de animale.

Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit atât de bine ca în acele puţine zile în care mi s-a poruncit să îngri­jesc de un părinte bătrân. Îngrijirea de bătrâni are mare răsplată. Mi-aduc aminte că se vorbea mai demult în Sfântul Munte despre un frate începător care avea un diavol înfricoşător. Acela fusese rânduit să îngrijească şase bătrâni la bolniţa unei mănăstiri. Acele vremuri erau grele, nu aveau înlesnirile de astăzi. Rufele murdare le punea pe un lemn şi le ducea în spate până la un jgheab care se afla departe şi acolo le spăla cu leşie. Slujind astfel bătrânilor, după puţină vreme s-a slobozit de acel diavol, iar apoi s-a făcut monah. Şi aceasta pentru că nu numai el se jertfea în ascultarea sa, ci şi bătrâneii îl binecuvântau mereu.

Multe perechi suportă cu greu greutăţile cu care se confruntă în familie din pricina capriciilor şi cârtirii bătrânilor pe care îi îngrijesc. Uită de neorânduielile, de nemulţumirile şi de ciudăţeniile pe care ei înşişi le-au făcut. Nu-şi mai aduc aminte că prin planşetele şi mofturile lor nu-i lăsau pe părinţii lor să se liniştească. De aceea Dumnezeu îngăduie ca şi ei să întâmpine aceste greutăţi, ca să plătească oarecum propriile lor neorânduieli. Acum este rândul lor să-i ajute şi să-i îngrijească cu recunoştinţă pe părinţii lor bătrâni, pen­tru jertfele pe care aceştia le-au făcut pentru ei atunci când erau copii. Toţi cei care nu simt această datorie faţă de părinţii lor vor fi judecaţi de Dumnezeu ca nişte nedrepţi şi nemulţumitori.

Şi văd că necazurile pe care le au mulţi mireni de multe ori se datorează faptului că părinţii lor sunt amărâţi din pricina lor. Familiile se chinuiesc deoarece nu îngrijesc pe bătrânii lor. Atunci când pe biata bătrână sau pe sărmanul bătrân îi duc şi îi părăsesc la azil, le mai iau încă şi averea şi nu-i lasă să se bucure de nepoţeii lor, ci îi fac să moară cu durere în suflet, ce binecuvântare vor mai primi apoi copiii lor?

Şi, deşi bunica este pentru familie o mare binecu­vântare, aceşti oameni nu înţeleg lucrul acesta. Pen­tru că mama, din pricina mulţimii treburilor ei, nu apucă să le dea copiilor ei afecţiunea şi dragostea ce le sunt absolut necesare. Aşadar pe acestea le dă buni­ca, deoarece vârsta aceasta este vârsta dragostei şi a afecţiunii. Şi uită-te, atunci când copilul face pozne, bunica îl alintă, în timp ce mama lui îl ceartă. Astfel, prin grija bunicii şi mama îşi face treburile ei, şi copiii au parte de mângâiere şi dragoste, dar şi bunica se odihneşte prin dragostea nepoţeilor.

Cel ce îngrijeşte de părinţii săi primeşte mare binecuvântare de la Dumnezeu. Cu câte­va zile mai înainte, a venit aici o femeie şi mi-a spus: "Mama mea, Părinte, are hemiplegie. M-am săturat, opt ani de zile s-o tot întorc de pe o parte pe alta". Auzi, fata să vorbească astfel despre mama ei?! "Da, îi spun, este foarte simplu. Voi face rugăciuni ca să zaci tu opt ani de hemiplegie, iar mama ta să se facă bine ca să te îngrijească". "Nu, nu, Părinte!" strigă aceea. "Atunci cel puţin patru ani, îi spun. Nu ti-e ruşine? Ce este mai de preferat? Să fie cineva sănătos, să nu-l doară nimic, să slujească unui bolnav, să aibă şi răsplată de la Dum­nezeu, sau să sufere, să nu-şi poată întoarce piciorul, să se smerească şi să te roage «adu-mi plosca», «întoarce-mă pe dreapta», «întoarce-mă pe cealaltă parte»?". Când a auzit acestea, şi-a mai revenit puţin.

Dacă s-ar pune copiii în situaţia părinţilor lor care au îmbătrânit sau dacă nora s-ar pune în situaţia soacrei ei şi s-ar gândi: "Voi îmbătrâni şi voi deveni şi eu într-o zi soacră. Oare îmi va plăcea ca nora mea să nu-mi dea nici o atenţie?", atunci nu vor exista astfel de probleme.

Binecuvântarea părinţilor este cea mai mare binecuvântare pentru copii. De aceea copiii trebuie să se îngrijească să dobândească binecuvântarea lor. Nu ai văzut până unde a ajuns Iacov pentru a lua binecu­vântarea tatălui său? S-a înfăşurat până şi cu piei de oaie. Şi mai ales binecuvântarea mamei este un lucru mare. Un om a venit într-o zi la Colibă plângând: "Părinte, mama mea m-a blestemat şi pentru aceasta în casă avem numai boli, mâhniri, iar serviciul nu-mi merge bine". "Cred că nici tu nu ai fost cum trebuie, îi spun. Mu se poate ca mama ta să te fi blestemat fără motiv". "Da, îmi spune, am fost şi eu...". "Să mergi şi să ceri iertare de la mama ta", îi spun. "Voi merge, Părinte, dar dati-mi binecuvântarea Sfinţiei Voastre". "Binecuvântarea mea o ai, i-am spus, dar să iei şi binecu­vântarea mamei tale". "Însă este greu să obţin binecu­vântarea ei", îmi spune. "Mergi, şi dacă nu ţi-o va da, să-i spui: «Mi-a spus un stareţ că şi tu vei da răspuns lui Dumnezeu»". S-a dus, iar mama lui l-a binecuvântat zicându-i: "Fiul meu, să ai binecuvântarea lui Avraam". După o vreme a venit în Sfântul Munte cu sucuri şi rahat. Era plin de bucurie. Copiii îi erau sănătoşi, iar serviciul îi mergea bine. Mereu lăcrima şi spunea: "Slavă lui Dumnezeu". Toată viaţa i s-a schimbat şi vor­bea numai despre lucruri duhovniceşti. Dar cu atât mai mult va avea binecuvântarea lui Dumnezeu cel care dintru început îşi respectă părinţii.