Parintele Serafim Rose

Mai aproape de Dumnezeu

Cum să citim scrierile Sfinţilor Părinţi

I. Sfinţii Părinţi, adevăraţi povăţuitori către adevărata credinţă

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa … Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cel de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)

Niciodată nu a mai existat o asemenea epocă cu învăţători falşi ca secolul XX, atât de bogat în lucruri materiale, dar atât de sărac spiritual. Orice părere ce se poate închipui, chiar şi cea mai absurdă, chiar şi cele care până acum au fost respinse de consimţământul general al tuturor popoarelor civilizate - îşi are acum propria doctrină şi propriul “învăţător”. Parte din aceşti învăţători vin cu dovezi sau cu promisiuni a unei puteri “spirituale” şi a unor false minuni, aşa cum întâlnim la unii “harismatici” şi ocultişti; dar cei mai mulţi dintre aceşti învăţători nu oferă altceva decât o slabă amestecătură de idei nedigerate pe care le-au primit “din eter” cum s-ar spune, sau de la vreun autoproclamat “înţelept” modern care cunoaşte mai multe decât toţi cei vechi doar prin faptul că trăieşte în “luminatele” vremuri moderne. Ca o consecinţă, filosofia are o mie de şcoli, iar “creştinismul” o mie de secte. Unde e de găsit adevărul în toată această amestecătură, dacă într-adevăr e de găsit în vreun fel în aceste vremuri de rătăcire ce par să nu aibă precedent?

Numai într-un loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la Însuşi Dumnezeu, nesecat de secole, ci veşnic cristalin, fiind unul şi acelaşi în cei ce-l propovăduiesc cu adevărat, ducându-i pe cei ce-l urmează spre veşnica mântuire. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Atot-Sfântului Duh, iar adevăraţii învăţători ai predaniei dumnezeieşti care izvorăşte de aici sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Dar, vai, cât de puţini ortodocşi cunosc aceasta! Cum să se adape de la acest izvor? Cât de mulţi ierarhi din zilele noastre îşi pasc turmele, nu pe păşunile sufletului (cf. Ps. 22, 2), ci pe ruinele lăsate în urmă de înţelepţii moderni, care promit ceva “nou”, căutând să-i facă pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care - e adevărat – e în total dezacord cu falsele idei ce guvernează timpurile moderne.

Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi nu este una ce ţine de o epocă anume, fie ea “clasică” sau modernă. Ea a fost transmisă printr-o succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi, până în ziua de astăzi, când constatăm că nu a mai existat o altă vreme când a fost nevoie să se redescopere o aşa-zisă învăţătură “pierdută” a Părinţilor. Chiar atunci când mulţi creştini ortodocşi s-au depărtat de această învăţătură (cum se întâmplă în zilele noastre, de pildă), adevăraţii ei reprezentanţi au continuat să o transmită celor însetaţi să o primească.

Au existat mari epoci patristice, precum strălucitul secol al IV-lea, şi au fost şi epoci de declin în percepţia patristică a creştinilor ortodocşi, dar niciodată nu a existat vreo perioadă de la începutul Bisericii lui Hristos pe pământ până acum, când tradiţia patristică nu a mai fost călăuză în Biserică. Nu a mai existat vreun secol fără Părinţii Săi.

Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul şi biograful Sfântului Simeon Noul Teolog, scrie: “Dumnezeu a hotărât ca din generaţie în generaţie să nu înceteze pregătirea de către Duhul Sfânt a profeţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu pentru slujirea Bisericii”.

Nouă, creştinilor din vremurile de pe urmă, ne este mult mai la îndemână să ne călăuzim şi să ne inspirăm din Sfinţii Părinţi ai vremurilor noastre, adică de la aceia ce au trăit în condiţii similare cu ale noastre şi cu toate acestea au ţinut neschimbată şi nestricată aceeaşi învăţătură veşnic nouă, care nu se adresează doar vreunei epoci sau vreunei rase, ci tuturor, până la sfârşitul lumii…

Totuşi, înainte de a vedea ce spun doi dintre Sfinţii Părinţi mai apropiaţi de zilele noastre, trebuie să afirmăm răspicat că pentru noi, creştinii ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic de rutină. Mare parte din ceea ce se numeşte actualmente “renaştere patristică” seamănă mai mult cu un joc al unor cărturari heterodocşi alături de imitatorii lor ortodocşi, dintre care nici unul nu a “descoperit” adevărul patristic astfel încât să fie gata să-şi dea şi viaţa pentru el. O asemenea “patrologie” nu e altceva decât erudiţie raţionalistă, care se întâmplă să aibă ca subiect de studiu învăţătura patristică, fără să înţeleagă că învăţătura autentică a Sfinţilor Părinţi conţine adevărurile de care depinde viaţa sau moartea noastră spirituală. Asemenea cărturari pseudo-patrologi îşi petrec timpul încercând să demonstreze faptul că “Pseudo-Macarie” a fost un eretic mesalian, fără să înţeleagă sau să practice învăţătura pur ortodoxă a Sfântului Macarie cel Mare sau încercând să dovedească faptul că “Pseudo-Dionisie” a fost un plagiator rafinat al unor cărţi, ale căror adâncimi mistice sau spirituale sunt dincolo de acuzatorii săi, sau că întreaga viaţă monahală a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, ce ne-a parvenit prin intermediul Sfântului Ioan Damaschin, nu este altceva decât o “repovestire a vieţii lui Budha”… şi lista sutelor de asemenea fabule produse de “specialişti” pentru un public credul, care din nefericire nu are nici cea mai mică idee despre atmosfera agnostică în care aceste “descoperiri” sunt făcute, continuă. Când într-adevăr se pune problema unor nelămuriri (care, bineînţeles, există) asupra unor texte patristice ce necesită multă erudiţie, putem fi siguri că acestea nu vor fi rezolvate cu ajutorul unor asemenea “specialişti”, care par a fi total străini de adevărata tradiţie patristică şi care nu fac altceva decât să-şi câştige existenţa pe seama ei.

Când erudiţii “ortodocşi” se îndreaptă către învăţătura acestor cărturari pseudo-patrologi ori îşi extind cercetările prin acelaşi duh raţionalist, urmarea nu poate fi decât tragică. De ce? Pentru că asemenea cărturari sunt luaţi de mulţi drept “purtători de cuvânt pentru Ortodoxie”, iar sentinţele lor raţionaliste sunt considerate ca parte a unei viziuni patristice “autentice”, înşelând astfel pe mulţi creştini ortodocşi.

În ignoranţa sa privind adevărata tradiţie patristică a ultimelor secole (care se întâlneşte mai mult în mănăstiri decât în academii), părintele Alexander Schmemann, de pildă, deşi pretinde că s-a eliberat de “captivitatea apuseană”, despre care îşi închipuie că a reuşit să domine complet teologia ortodoxă a vremurilor moderne, a devenit el însuşi prizonier al ideilor protestante legate de teologia liturgică, aşa cum bine a arătat părintele Mihail Pomazansky, un teolog şi patrolog autentic al tradiţiei patristice din zilele noastre. Din nefericire, o asemenea demascare trebuie făcută şi în cazul pseudo-eruditului în Sfinţi ruşi şi Sfinţi Părinţi, G.P. Fedotov, care-şi închipuie că Sfântul Serghie “a fost primul Sfânt rus care poate fi catalogat ca mistic” (trecând cu vederea cele patru secole de Sfinţi la fel de “mistici” care l-au precedat), iar opera Sfântului Nil Sorski îi pare lipsită de “originalitate” (arătând astfel că el nici măcar nu înţelege sensul tradiţiei în Ortodoxie); pe marele Sfânt ortodox Tihon din Zadonsk îl calomniază, descriindu-l mai degrabă ca pe un “fiu al Barocului apusean decât ca un moştenitor al spiritualităţii Răsăritului”, iar cu o superficialitate rar întâlnită încearcă să-l transforme pe Sfântul Serafim din Sarov (care e foarte puternic înrădăcinat în tradiţia patristică, încât cu greu îl putem deosebi de marii Părinţi din pustia Egiptului) într-un “fenomen unic” în Rusia, “primul reprezentant al clasei bătrânilor duhovniceşti din Rusia” a cărui “viziune despre lume nu are precedent în tradiţia Răsăriteană” şi care “a fost înainte-mergătorul unei noi forme de spiritualitate definită doar ca monahism ascetic” .

Din nefericire, consecinţele unei asemenea pseudo-erudiţii apar adesea şi în viaţa de zi cu zi: suflete naive care, preluând aceste concluzii false drept adevărate, încep lucrul la o “renaştere liturgică” pe temelii protestante, transformându-l pe Sfântul Serafim (ignorând “incomodele” sale învăţături privind ereticii, pe care le împărtăşeşte împreună cu întreaga tradiţie patristică) într-un yoghin hindus sau un “harismatic” oarecare; Sfinţii Părinţi sunt abordaţi la modul erudiţilor contemporani – fără evlavie şi fără cutremur, ca şi cum ar fi pe acelaşi nivel cu ei; ca exerciţiu, acest demers este ezoterism sau un fel de joc intelectual, iar nu o călăuză către adevărata viaţă şi mântuire.

Nu aşa sunt adevăraţii erudiţi ortodocşi. Nu e aşa cu tradiţia patristică ortodoxă, unde autentica, neschimbata învăţătură a adevăratului creştinism ni se transmite printr-o succesiune neîntreruptă atât prin viu grai cât şi prin cuvântul scris, de la părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc, de la învăţător la ucenic.

În secolul XX, un ierarh ortodox se distinge în mod special prin orientarea sa patristică – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943, 19 februarie), unul din întemeietorii Bisericii ortodoxe libere din afara Rusiei şi poate arhitectul principal al liniei tradiţionaliste. În anii în care a fost vicar al Sinodului Episcopilor din această Biserică (anii ‘20), a fost socotit mintea cea mai patristică dintre toţi teologii ortodocşi din afară. În anii ‘30, s-a retras în singurătate, devenind un al doilea Teofan Zăvorâtul, iar de atunci, din nefericire, a fost în mare măsură dat uitării. Dar memoria lui nu a fost dată cu totul uitării, ci a fost păstrată cu sfinţenie de cei ce l-au urmat şi de către ucenicii săi; în lunile din urmă unul dintre ucenicii lui de seamă, Arhiepiscopul Averchie de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, i-a publicat o bibliografie alături de o serie de predici. În aceste predici se poate vedea clar respectul şi evlavia sa faţă de Sfinţii Părinţi, ucenicia lui faţă de ei şi smerenia lui deosebită care nu se mulţumeşte decât atunci când a reuşit să transmită ideile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi, şi nu propriile idei. Astfel, într-o predică din Duminica Pogorârii Sfântului Duh spune: “Învăţătura despre Sfânta Treime este punctul culminant al teologiei creştine. De aceea, nu cred de cuviinţă să prezint această învăţătură prin cuvintele mele, ci prin cuvintele Sfinţilor şi de Dumnezeu-purtătorilor teologi şi mari părinţi ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare. Ale mele sunt doar buzele, dar gândurile şi cuvintele sunt ale lor. Ei ne arată masa cea dumnezeiască, iar eu nu sunt decât un slujitor al dumnezeieştii lor prăznuiri”.

Într-o altă predică, Arhiepiscopul Teofan îşi declară motivele smeririi sale în faţa Sfinţilor Părinţi (o trăsătură tipică pentru marii transmiţători ai tradiţiei patristice, chiar pentru teologi ca Arhiepiscopul Teofan, dar care este atât de evident greşit interpretată de erudiţii lumii acesteia ca “lipsă de originalitate”). În predica sa la Duminica Sfinţilor Părinţi ai Sinodului VI ecumenic, pe care a ţinut-o în anul 1928 la Varna, în Bulgaria, el a oferit credincioşilor un cuvânt despre semnificaţia Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii pentru noi, creştinii. În ce constă măreţia lor, şi în ce constă semnificaţia lor specială pentru noi? „Biserica, fraţilor, este casa Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a adevărului (cf. I Tim. 3, 15). Adevărul creştin se păstrează în Biserică, în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, dar necesită o păstrare în adevăr şi o interpretare corectă. Semnificaţia Sfinţilor Părinţi e de găsit în aceea că ei sunt cei mai vrednici păstrători şi interpreţi ai acestui adevăr în virtutea sfinţeniei vieţii lor, a unei temeinice cunoaşteri a cuvântului lui Dumnezeu şi a unei bogăţii de har al Duhului Sfânt Care sălăşluieşte în ei”. Restul predicii se compune din citate din învăţăturile Sfinţilor Părinţi (Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul) prin care vorbitorul îşi argumentează punctul de vedere.

Ultimul Sfânt Părinte din care citează pe larg Arhiepiscopul Teofan în predica sa este unul foarte apropiat în timp de el, un înaintaş al său în transmiterea tradiţiei patristice autentice în Rusia – Episcopul Ignatie Briancianinov. El este de două ori semnificativ pentru noi, cei de astăzi: el, nu numai că e un Sfânt Părinte aproape de timpurile noastre, dar, prin râvna lui pentru găsirea adevărului – care e foarte asemănătoare cu cea a celor ce caută astăzi adevărul cu bună-credinţă – ne arată cum este posibil pentru “un modern luminat” să pătrundă în atmosfera patristică autentică – adică în cea adevărat creştin-ortodoxă – în ideile şi modul ei de gândire. Ne este de mare folos să citim, în cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov însuşi, cum un inginer militar a rupt legăturile care îl legau de “ştiinţa modernă”, înscriindu-se în tradiţia patristică pe care a primit-o nu numai prin cărţi, ci direct de la un ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski, transmiţând-o şi nouă celor de astăzi.“Când eram încă student - zice Arhiepiscopul Teofan citându-l pe Sfântul Ignatie - pentru mine nu existau distracţii sau bucurii! Lumea nu prezenta nimic atrăgător. Mintea mea era complet scufundată în ştiinţe, dar în acelaşi timp ardeam de dorinţa să descopăr unde era adevărata credinţă, unde era adevărata învăţătură despre ea, străină de orice greşeală dogmatică sau morală. În acelaşi timp, în ştiinţele înalte, deja mi se arătau limitele cunoaşterii umane. Ajungând la acestea, le-am întrebat: «Oferiţi voi oare ceva pe care omul să-l poată numi al lui? Omul este veşnic, iar ceea ce este al lui trebuie să fie veşnic. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această adevărată bogăţie pe care să o pot lua cu mine dincolo de mormânt! Până acum am văzut numai cunoaştere care piere în pământ, care nu poate rămâne după despărţirea sufletului de trup»”. Tânărul iscoditor de atunci a trecut, pe rând, prin matematică, fizică, chimie şi filosofie, arătându-şi profunda sa cunoaştere în aceste discipline; apoi a trecut la geografie, geodezie, limbi străine, literatură… dar a aflat că, în cele din urmă, acestea nu aparţin celeilalte lumi. Ca răspuns la această chinuitoare căutare el primi acelaşi răspuns de care nu scapă nici un căutător “luminat” al secolului XX: “Ştiinţele rămân tăcute”.

Atunci, “pentru a obţine un răspuns viu şi satisfăcător, cu adevărat necesar, m-am întors spre religie. Dar unde te ascunzi tu, adevărată şi sfântă credinţă? Nu te-am putut recunoaşte în fanatism (Papism) care nu poartă pecetea blândeţii evanghelice. Acesta sufla înfierbântare şi trufie! Nu te-am putut recunoaşte în învăţătura răzvrătită (Protestantism) care se rupe de Biserică, care îşi alcătuieşte propriul său sistem nou, care proclamă în chip deşert şi îngâmfat descoperirea unei noi şi adevărate credinţe creştine – şi asta la optsprezece veacuri de la Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul! Ah! Ce nedumerire grea plutea în sufletul meu!… Cât de mult slăbise el! Ce valuri de îndoială se ridicaseră asupra lui, venite dintr-o neîncredere în sufletul meu, dintr-o neîncredere în tot ce era exigenţă, tânguindu-mă din pricina neştiinţei, din pricina neglijării adevărului.

Şi am început să mă rog adeseori, cu lacrimi, lui Dumnezeu, să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă, pe care să mă pot îndrepta către El, în chip nevăzut, cu mintea şi inima. Deodată mi se înfăţişează un gând… Inima se aruncă spre el ca în îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând mă îndemna să cercetez credinţa la izvoarele ei: în scrierile Sfinţilor Părinţi. «Sfinţenia lor, îmi spunea el, dă chezăşie că aceste scrieri sunt vrednice de crezare: pe ele alege-le drept călăuze». M-am supus. Am aflat o cale de a căpăta scrierile Sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, le-am citit cu lăcomie, le-am cercetat în adâncime. După ce am citit o parte, m-am apucat de altele; am citit, am recitit, am citit. Ce m-a izbit mai întâi de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe? Faptul că sunt cu toţii în conglăsuire – o conglăsuire minunată, măreaţă… Printre altele, ce învăţătură am aflat în ele? Am aflat învăţătura, repetată de toţi Părinţii, că singura cale de mântuire este urmarea neabătută a poveţelor Sfinţilor Părinţi. «De ai văzut, zic ele, pe cineva amăgit de o învăţătură mincinoasă, care piere din pricina alegerii nepotrivite a nevoinţelor, să ştii că acesta a urmat înţelegerii sale, părerilor sale, iar nu învăţăturii Părinţilor» (Ava Dorothei, Învăţătura a cincea), care alcătuiesc predania dogmatică şi ascetică a Bisericii ”. Cu această tradiţie, ca şi cu o avuţie nepreţuită, îşi hrăneşte Biserica fiii ei.

„Acest gând mi-a fost primul liman în ţara adevărului. Aici a aflat sufletul meu odihnă de valuri şi vifore. Gând bun, mântuitor, dar nepreţuit al Atotbunului Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Acest gând s-a făcut piatră de temelie pentru zidirea duhovnicească a sufletului meu! Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare! El a început să-mi lumineze multostenitoarea şi multmâhnitoarea, strâmta, nevăzuta cale a minţii şi a inimii către Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasă cu acest gând şi am văzut că pricina tuturor erorilor stă în neştiinţă (ignoranţă), în uitare şi în absenţa acestui gând”.

„Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe – lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici cea ascetică a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată nevoie de un Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o dobândeşte Răscumpărătorul. Ea m-a întărit: trebuie dezvoltată, simţită, văzută lăuntric mântuirea, fără de care credinţa în Hristos e moartă, iar creştinismul – un cuvânt şi un nume rămas neîmplinit! Ea m-a învăţat să privesc veşnicia ca veşnicie, înaintea căreia este nimic chiar şi o viaţă pământească de o mie de ani, nu doar a noastră, ce se măsoară cu jumătatea de veac. Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petrecută pregătindu-ne pentru veşnicie… ea mi-a arătat că toate îndeletnicirile, desfătările, cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt jucărele deşarte cu care se joacă şi prin care pierd veşnica fericire copiii mari… Acestea au fost explicate de Sfinţii Părinţi cu cea mai mare claritate în sfintele şi minunatele lor scrieri”.

Arhiepiscopul Teofan îşi încheie pledoaria sa în favoarea teologiei patristice cu acest îndemn: “Fraţilor, fie ca acest gând bun (luarea Sfinţilor Părinţi drept povăţuitori) să fie steaua voastră călăuzitoare în vremea pelerinajului vostru pământesc pe valurile vieţii acesteia!”

Adevărul, sau ecoul acestui îndemn, ca şi cel al cuvintelor inspirate ale Episcopului Ignatie, nu s-a stins chiar şi după atâtea decenii de când au fost rostite. Lumea a apucat-o pe calea lepădării de adevărul creştin. Devine din ce în ce mai clar că nu există altă alternativă la această cale decât cea fără compromis a adevărului, pe care Sfinţii Părinţi ne-au transmis-o nouă, celor de astăzi.

Totuşi, nu trebuie să ne îndreptăm spre Sfinţii Părinţi doar pentru “a afla câte ceva despre ei”. Dacă nu vom face mai mult de-atât, ne vom pomeni în situaţia antipaticilor polemişti ai defunctelor academii din această pieritoare lume modernă, chiar şi când aceste academii se numesc “ortodoxe” şi învăţaţii teologi din ele definesc clar şi explică totul despre “sfinţenie”, “spiritualitate” sau “theosis”, neavând experienţa necesară pentru a vorbi direct din inimă sufletelor însetate, rănindu-le dorinţa de înaintare pe calea luptei spirituale, nici capacitatea de a descoperi fatala greşeală a “teologilor” academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara şi paharul de vin în mână şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii apostaţi de trădare a lui Hristos.

Trebuie mai degrabă să ne adresăm, să recurgem la Sfinţii Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura adevăratei vieţi, mântuirea sufletului, chiar dacă prin aceasta vom pierde favoarea acestei lumi şi vom deveni proscrişii ei. Dacă facem astfel, vom găsi calea de ieşire din această mlaştină confuză a gândirii moderne, mlaştină care apare din lepădarea sfintei predanii a Părinţilor. Vom descoperi astfel că Sfinţii Părinţi sunt uimitor de “contemporani” prin faptul că vorbesc direct despre lupta creştinilor ortodocşi de astăzi, dând răspunsuri întrebărilor cruciale ale vieţii şi morţii, întrebări pe care erudiţia academică, dintr-o teamă nejustificată, de obicei nici nu le pune, dar, chiar când se întâmplă să o facă, dă un răspuns neconcludent acestor întrebări puse de către curioşii care nu însetează cu adevărat după nişte răspunsuri. De la Părinţi vom afla adevărată călăuzire, învăţând smerenia şi neîncrederea în deşarta noastră înţelepciune lumească, pe care am absorbit-o împreună cu aerul stricat al vremurilor noastre, dar aceasta o vom realiza cu ajutorul celor ce au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei pe adevăraţii Părinţi, care lipsesc atât de mult astăzi, când dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24, 12) – Părinţi al căror scop este de a ne călăuzi ca fii ai lor, ai lui Dumnezeu şi ai Cereştii Sale Împărăţii, unde vom petrece şi vom vorbi veşnic cu aceşti oameni îngereşti într-o fericire negrăită.

Nu există vreo problemă a acestor vremuri care să nu-şi poată găsi soluţia printr-o lectură atentă şi evlavioasă a Sfinţilor Părinţi: fie că e vorba de secte şi erezii care abundă astăzi, ori de schisme şi “jurisdicţii”; fie că este vorba de monopolul vieţii spirituale exercitat de „renaşterea harismatică”, ori de subtilele ispite ale convenţiilor şi confortului modern; fie că e vorba de chestiuni filosofice complexe precum “evoluţia”, sau delicata problemă a avortului, a euthanasiei, a „controlului naşterilor”; ori de stupida problemă a “renovaţionismului”, care începe prin „revizuirea calendarului” şi se termină cu „protestantismul de rit răsăritean”. În toate aceste întrebări, Sfinţii Părinţi, respectiv Părinţii noştri cei vii care i-au urmat, sunt singurul nostru ghid de încredere.

Episcopul Ignatie şi alţi Părinţi din vremuri apropiate nouă ne-au indicat nouă, ultimilor creştini, care sunt Părinţii de care noi avem acum nevoie pentru a-i citi şi în ce ordine să facem aceasta. Fie ca aceasta să fie o inspiraţie pentru a considera că Părinţii sunt piatră de temelie a clădirii sufletelor noastre pentru moştenirea vieţii celei adevărate! Amin.