Parintele Serafim Rose

Mai aproape de Dumnezeu

III. Cum nu trebuie cititi Sfintii Parinti

S-au spus destule în legătură cu seriozitatea şi sobrietatea cu care trebuie să abordăm studiul Sfinţilor Părinţi. Dar tocmai superficialitatea omului secolului XX, care nu ia în serios nici cele mai nobile subiecte, datorită obiceiului său de “a se juca cu ideile” – obicei practicat de cărturarii universităţilor – ne determină să ne apropiem cu minuţiozitate de obişnuitele greşeli săvârşite de aşa-zişii creştini ortodocşi [creştini doar cu numele - n. tr.] care cercetează învăţătura Sfinţilor Părinţi. Va fi nevoie aici să cităm nume şi publicaţii pentru a cunoaşte exact cursele în care mulţi au căzut deja. Această cercetare ne va permite să vedem mult mai clar cum nu trebuie să-i abordăm pe Sfinţii Părinţi.

a) Prima cursă: diletantismul

Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă se găseşte în special în adunările “ecumenice” şi în tot soiul de conferinţe, “refugii” şi alte asemenea. Întâlniri ca acestea sunt specifice Frăţiei englezeşti a Sfinţilor Alban şi Serghie, aşa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pildă, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Părinţii Deşertului: “Părinţii Deşertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un loc minunat pentru o întâlnire ecumenică”. Cum se poate ca vorbitorul să fie atât de naiv încât să nu ştie că Părintele pe care el doreşte să-l studieze va fi, ca şi ceilalţi Părinţi, îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăţa arta rugăciunii pentru heterodocşi? La asemenea întâlniri “ecumenice”, una dintre regulile de politeţe despre care heterodocşii nu au cunoştinţă este că prima condiţie pentru studierea Părinţilor este aceea de a avea aceeaşi credinţă ca şi Părinţii Ortodoxiei. Fără această condiţie prealabilă, toată învăţătura despre rugăciune şi dogme rămâne doar o amăgire, un mijloc pentru o altă scufundare a ascultătorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect faţă de ascultător; nu este nici o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum nu trebuie să începem studiul sau să-i învăţăm pe alţii despre Sfinţii Părinţi.

În acelaşi periodic mai putem citi despre un “pelerinaj în Marea Britanie” unde un grup de protestanţi au participat la slujbele diferitelor secte iar apoi la o Liturghie ortodoxă, în care “Părintele a ţinut un cuvânt foarte clar şi edificator despre tema Euharistiei” (Sobornost, 1969, p. 680). Fără îndoială că, în cuvântul său, Părintele i-a citat şi pe Sfinţii Părinţi – dar nici în acest fel nu a reuşit să-i facă pe ascultători să înţeleagă ceva, ci doar i-a aruncat într-o şi mai mare confuzie, dându-le de înţeles că Ortodoxia este doar una dintre sectele pe care ei le vizitau şi că învăţătura ortodoxă despre Euharistie îi poate face să înţeleagă mai bine slujbele lor anglicane sau luterane. Într-o relatare despre un “refugiu ecumenist” din acelaşi număr (p. 684), găsim o urmare a predicii despre “teologia ortodoxă” ţinută în condiţii asemănătoare. După ce au participat la o Liturghie Ortodoxă, refugiaţii au luat parte la un “serviciu Comunitar Baptist”, care a fost ca o respiraţie de aer proaspăt. Deosebit de înviorătoare a fost mica predică pe tema bucuriei Învierii. „Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxă au descoperit faptul că şi în cadrul unui serviciu Baptist a fost exprimat acelaşi adevăr”. Acei ortodocşi care încurajează un astfel de diletantism indiferent au uitat fără îndoială avertismentul scripturistic: Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (cf. Mt. 7,6) .

În ultima vreme, aceeaşi Frăţie şi-a dezvoltat diletantismul, adoptând ultima modă culturală, anume aceea de a include lecturi despre Sufism şi despre alte tradiţii religioase necreştine, care probabil că îmbogăţesc “spiritualitatea” ascultătorilor într-o măsură mai mare decât a făcut-o până acum pentru ei Ortodoxia.

Aceeaşi atitudine coruptă poate fi văzută la un nivel şi mai complex în “declaraţiile de acord” care se publică din când în când în urma “consultărilor dintre teologi”, fie între Ortodocşi şi Romano-catolici, Ortodocşi şi Anglicani, sau alte combinaţii. Aceste “declaraţii de acord” pe teme precum “Euharistia” sau “natura Bisericii” sunt, din nou, un exerciţiu de politeţe “ecumenică” care nici măcar nu fac vreo aluzie la ideea de heterodoxie (numai dacă nu cumva “teologii ortodocşi” prezenţi nu ştiu ce vrea să spună acest cuvânt) încât, indiferent de definiţia dată unor asemenea realităţi la care se ajunge prin “acord”, heterodocşii vor rămâne aceeaşi “creştini” fără experienţa vieţii în Biserica lui Hristos, fiind lipsiţi deci de realitatea din ea. Asemenea “teologi” nu se dau înapoi nici de la a căuta vreun “acord” chiar asupra spiritualităţii însăşi, dacă există cumva vreuna, dar imposibilitatea unui asemenea acord se arată foarte evidentă… Cei ce pot crede, cum declară “Mesajul” oficial al “Simpozionului ortodocşilor şi cistercienilor” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani simt o “unitate adâncă între ei, ca membrii ai unor comunităţi monastice cu diferite tradiţii bisericeşti”, în mod sigur gândesc conform cu stricăcioasa înţelepciune a acestei lumi şi a modelor sale “ecumenice”, şi nu în acord cu tradiţia monahal-duhovnicească care insistă pe curăţia credinţei. Scopul lumesc şi tonul unor asemenea “dialoguri” este prezentat foarte clar într-un raport al aceluiaşi Simpozion, care indică faptul că acest “dialog” are de gând să se lărgească, pentru a include astfel şi monahismul necreştin, fapt care va permite “monahismului nostru de toate zilele să se identifice, într-un fel, realmente cu monahismul budist şi hinduist”. Oricât de sofisticaţi s-ar putea considera participanţii la Simpozion, diletantismul lor este cu siguranţă superior celui afişat de laicii protestanţi, care se înfioară în egală măsură atât de serviciul comunităţii baptiste, cât şi de Liturghia ortodoxă.

Şi iarăşi, într-un periodic “ortodox”, găsim o relatare despre un “Institut Ecumenic pentru Spiritualitate” (Catolico-Protestanto-Ortodox) expusă la St. Vladimir’s Seminary din New York, unde a avut loc o conferinţă ţinută de iluminatul profesor ortodox Nicolai Arseniev, teolog cu vederi largi, asupra spiritualităţii creştine din Răsărit şi din Apus. Un preot ortodox a notat câteva impresii: “Una dintre cele mai izbitoare aserţiuni a fost aceea conform căreia există deja o unitate creştină în sfinţii tuturor tradiţiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm să determinăm implicaţiile acestui lucru pentru o tratare a diviziunilor doctrinale şi instituţionale care, în mod clar, continuă să existe”. Devierile doctrinale ale ecumeniştilor “ortodocşi” sunt destul de grave, dar, când se trece la spiritualitate, se pare că nu mai se ţine cont de nici o limită, manifestându-se o indiferenţă faţă de orice se spune sau se crede – un semn care arată cât de depărtată şi vagă a devenit tradiţia şi experienţa adevăratei spiritualităţi ortodoxe pentru “teologii ortodocşi” de astăzi. S-ar putea face foarte bine un studiu serios de “spiritualitate comparată”, dar acesta nu va duce niciodată la o “declaraţie de acord”. Să dăm doar un singur exemplu: primul exemplu de “spiritualitate Apuseană”, citat de Dr. Arseniev şi de aproape toţi ceilalţi, este Francisc din Assisi care, conform spiritualităţii ortodoxe, este un exemplu clasic de monah care a căzut în rătăcire duhovnicească şi în înşelare, fiind venerat ca sfânt numai pentru motivul că Apusul căzuse deja în apostazie pierzând criteriile ortodoxe ale vieţii duhovniceşti. În studiul nostru despre tradiţia duhovnicească ortodoxă va fi necesar să explicăm prin (intermediul contrastului) unde au rătăcit Francisc şi sfinţii din Apus de mai târziu; deocamdată, este suficient să arătăm că atitudinea de pe care se produc asemenea “institute ecumenice” şi “declaraţii de acord” este de fapt aceeaşi cu cea a diletantismului frivol, pe care l-am examinat mai sus, la un nivel mai popular.


Cea dintâi cauză pentru această atitudine spirituală patologică nu este probabil atât de mult aceeaşi cu atitudinea intelectualistă a relativismului teologic răspândit în cercurile “ecumenice”, cât este una mai gravă, ceva ce cuprinde întreaga personalitate şi modul de viaţă a celor mai mulţi “creştini” de azi. Se mai poate vedea o licărire a acestei atitudini în comentariul unui student ortodox de la “Institutul Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor [C.M.B], Elveţia. Vorbind despre valoarea “conflictului personal cu mulţimea de perspective pe care nu le-am experimentat niciodată”, el notează că “cele mai interesante discuţii (ce aveau ca temă “Evanghelismul”) nu au avut loc în timpul sesiunii plenare, ci mai degrabă atunci când stăteau în faţa şemineului la un pahar de vin”. Aceste remarci necugetate scot în evidenţă mai mult decât “delăsarea” vieţii contemporane; indică o întreagă atitudine modernă faţă de Biserică, de teologia şi practica sa. Dar aceasta ne aduce în faţă a doua cursă fundamentală pe care trebuie să o evităm în studiul Sfinţilor Părinţi.

b) a doua cursă: „teologia la o ţigară”

Nu numai întâlnirile ecumenice sunt frivole şi superficiale, acelaşi ton se poate observa şi la congresele şi “refugiile” “ortodoxe” precum şi la întâlnirile “teologilor ortodocşi”. Învăţătura Sfinţilor Părinţi nu este întotdeauna prezentată în discuţiile care au loc la astfel de întâlniri; înţelegerea duhului acestor întâlniri ne va pregăti să înţelegem cadrul pe care creştinii ortodocşi, aparent serioşi, îl aduc cu ei atunci când încep studiul spiritualităţii şi al teologiei.

Una dintre cele mai mari organizaţii “ortodoxe” din Statele Unite este “Confederaţia Asociaţiilor Ortodoxe Ruse” [F.R.O.C.], alcătuită în principal din membrii fostei Mitropolii ruso-ortodoxe, şi care ţine un congres anual, ale cărui activităţi sunt destul de tipice “Ortodoxiei” din America. Numărul din Octombrie 1973 al publicaţiei Jurnalul Ortodox Rusesc a fost rezervat congresului din 1973, la care congres Episcopul Dimitrie al Hartford-ului a spus delegaţiilor: “Ceea ce văd aici, şi spun asta cu cea mai mare sinceritate, e faptul că F.R.O.C. este potenţial cea mai mare forţă spirituală din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că la congres au participat şi un oarecare număr de clerici, între care de obicei se afla şi Mitropolitul Irineu, că existau slujbe religioase zilnice şi că întotdeauna se ţinea câte un seminar despre o temă religioasă dată. E semnificativ faptul că, în timpul seminarului din acest an (intitulat în spiritul “ortodox american”: “Cum adică, iar Post”), s-au pus întrebări despre respectarea după-amiezii de sâmbătă ca perioadă de pregătire pentru duminică. Conflictele au apărut din pricina faptului că stilul de viaţă american transformase seara de sâmbătă într-o “seară socială” a săptămânii. Un preot prezent la congres a dat un răspuns ortodox la această problemă: “Sâmbătă seara se cuvine să participăm la Vecernie, să ne spovedim, şi să încercăm să avem o seară liniştită” (p. 28). Dar pentru cei ce au pus la cale congresul, nu părea să existe nici un “conflict”: ei ofereau (ca la fiecare congres) o seară de dans în cel mai deplin “stil american”, iar pentru celelalte seri, se pregăteau distracţii de acelaşi fel, incluzând “petreceri tinereşti” acompaniate de o “trupă de Rock and Roll” şi o replică a unui cazinou “cu decoruri asemănătoare celor din Las Vegas”, oamenii fiind iniţiaţi de asemenea şi în arta culturală a „dansului din stomac”(p. 24). Fotografiile care însoţesc aceste articole înfăţişează câteva din aceste frivolităţi care ne asigură pe deplin că “ortodocşii” americani nu sunt deloc mai prejos decât compatrioţii lor în căutarea neruşinată a distracţiilor prosteşti – presărate cu fotografii solemne luate în timpul Dumnezeieştii Liturghii.

Această amestecătură dintre sacru şi frivol este considerată “normală” în “Ortodoxia americană” de astăzi; această organizaţie este (hai să repetăm cuvintele episcopului), potenţial, cea mai mare forţă spirituală din toată Ortodoxia americană. Dar cu ce pregătire duhovnicească se poate prezenta cineva la Dumnezeiasca Liturghie când şi-a irosit seara anterioară, dar şi timpul săptămânii, petrecând în duhul acestei lumi, cheltuindu-şi ore întregi în distracţii uşoare? Un observator atent nu poate da decât o singură replică: O asemenea persoană aduce cu el duhul lumesc, pe care el îl respiră ca pe aer; din această pricină, pentru el, Ortodoxia însăşi intră în superficialul “stil de viaţă” american. Dacă o astfel de persoană ar începe să-i citească pe Sfinţii Părinţii, care vorbesc despre un stil de viaţă complet diferit, el îi va găsi fie total irelevanţi pentru stilul său de viaţă, fie i se va cere să le răstălmăcească învăţătura pentru a o face aplicabilă propriului său stil de viaţă.

Hai acum să ne aplecăm asupra unei întâlniri “ortodoxe” mai serioase, unde Sfinţii Părinţi sunt pomeniţi cu prisosinţă: Conferinţele anuale ale “Comisiei Universitare Ortodoxe”. Numărul din toamna lui 1975 al revistei Grija publică o serie de fotografii ale Conferinţei din 1975, al cărei scop era în întregime “duhovnicesc”: acelaşi duh “superficial”, cu fetiţe în pantaloni scurţi (care fac de ruşine chiar Congresul F.R.O.C.!), şi cu un preot oferind “discursul principal” cu mâna în buzunar… şi într-o atmosferă în care creştinii ortodocşi discută pe teme precum “Sfântul Duh în Biserica Ortodoxă”. Acelaşi număr din Grija ne dă o impresie asupra a ceea ce se petrece în minţile unor asemenea oameni din afară şi “superficiali”. O "deşteaptă" nou-convertită editează o nouă coloană dedicată “emancipării” femeilor (având un titlu atât de intenţionat vulgar, încât nu este nevoie să-l repetăm aici): “Când m-am convertit la Ortodoxie, devenisem conştientă pe dată de cele mai multe din problemele pe care le voi întâmpina în Biserică. Ştiam de scandalosul moralism care dezbină Biserica, de certurile şi facţiunile care se întind ca o ciumă prin parohii şi despre ignoranţa religioasă…”. Această autoare de editoriale continuă apoi să pledeze în favoarea unei “reforme” a tradiţionalei perioade de patruzeci de zile premergătoare “îmbisericirii” femeii care a născut, precum şi una a celorlalte obiceiuri specifice “lumii vechi” pe care această “iluminată” americancă modernă le găseşte “nepotrivite”. Probabil că ea nu a întâlnit niciodată un cleric ortodox autentic sau vreun laic care ar putea să-i explice înţelesurile acestor lucruri, sau să o introducă în atmosfera modului de viaţă autentic ortodox; poate că dacă ar fi avut de-a face cu unul, nu ar fi vrut nici măcar să-l înţeleagă, nici să priceapă faptul că cele mai grave dintre “problemele” convertiţilor de astăzi nu le aflăm de loc într-un uşor-de-criticat mediu ortodox, ci mai degrabă în însăşi mintea şi atitudinea convertiţilor. Modul de viaţă reflectat în Grija nu este modul de viaţă ortodox, iar tonul pe care ea îl propune face ca orice abordare a modului de viaţă ortodox să fie aproape imposibil. Astfel de periodice şi conferinţe îi reflectă pe tinerii ego-centrişti, uşuratici şi răsfăţaţi de astăzi, care, atunci când se apropie de vreo religie, speră să găsească o “spiritualitate a confortului”, ceva care să raţioneze deodată cu minţile lor imature, năucite de “educaţia modernă”. Unii tineri (şi chiar mulţi clerici mai bătrâni de astăzi) fiind ei însuşi expuşi atmosferei seculare în care tinerii se dezvoltă - catadicsesc câteodată să-i măgulească pe alţi tineri invocând criticile gratuite pe care aceştia le adresează bătrânilor lor şi “ghetto-urile” acestora, oferind chiar neputincioase prelegeri academice pe teme care îi depăşesc. La ce bun să le vorbeşti unor asemenea tineri despre “Îndumnezeire” şi “Calea Sfinţilor” (Grija, 1974) – noţiuni care, fără îndoială, sunt din punct de vedere intelectual, comprehensibile studenţilor de astăzi, dar pentru care ei sunt complet nepregătiţi atât emoţional cât şi spiritual, necunoscând nici ABC-urile a ceea ce înseamnă să lupţi într-o viaţă ortodoxă şi să te desparţi de propriul trecut şi de propria educaţie? Fără o asemenea pregătire şi exersare în ABC-urile vieţii duhovniceşti şi o conştiinţă a diferenţei dintre deşertăciunea lumească şi modul de viaţă ortodox, asemenea prelegeri nu pot aduce nici un rod duhovnicesc.

Înţelegând acest cadru din care apar tinerii creştini ortodocşi din America zilelor noastre (şi de pe tot întinsul lumii libere), nu vom rămâne surprinşi să observăm lipsa de seriozitate a celor mai multe lucrări – prelegeri, articole, cărţi – de teologie şi spiritualitate ortodoxă contemporană: şi chiar mesajul celor mai buni predicatori şi scriitori din “curentele de opinie”, la modă în diocezele ortodoxe de astăzi, par ciudat de neputincioase, fără forţă duhovnicească. La un nivel mai popular, la fel, viaţa parohiei obişnuite de astăzi dă impresia unei inerţii spirituale foarte asemănătoare cu cea a “teologilor ortodocşi” de astăzi. De ce toate acestea? Cum este cu putinţă aşa ceva?

Lipsa de vlagă a Ortodoxiei, aşa cum se exprimă şi se trăieşte ea în general, este fără îndoială produsul ipocriziei şi lipsei de seriozitate din viaţa contemporană. Ortodoxia de astăzi, cu preoţii, teologii şi credincioşii ei, a devenit lumească. Tineri care vin din case confortabile, care acceptă sau caută (în calcul intrând atât “ortodocşii nativi” cât şi “convertiţii”) o religie care nu este prea departe de viaţa de automulţumire pe care au cunoscut-o, profesorii şi conferenţiarii al căror mediu este atmosfera lumii academice unde, în mod public, nimic nu este primit cu seriozitate, ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte, tocmai atmosfera lumii academice, plină de lumesc autosatisfăcut, în care îşi au locul aproape toate “conferinţele”, “institutele” şi “refugiile” – toţi aceşti factori se asociază pentru a produce o atmosferă sufocantă, artificială în care, indiferent de ce s-ar putea spune despre înaltele adevăruri sau experienţe ortodoxe, tocmai prin contextul în care este spus, prin virtutea orientării lor lumeşti, atât din parte vorbitorului cât şi din partea ascultătorului, nu poate lovi adâncurile sufletului, şi nu poate produce o angajare profundă care ar fi normală pentru creştinii ortodocşi.

În contrast cu această atmosferă sufocantă, educaţia ortodoxă firească, transmiterea firească a Ortodoxiei însăşi, are loc în ceea ce se numeşte de obicei mediul ortodox: mănăstirea, unde nu numai începătorii, ci şi mirenii evlavioşi ajung să se instruiască la fel de mult, în atmosfera acelui loc sfânt, ca şi în cadrul unei convorbiri cu un cuvios bătrân; parohia obişnuită: dacă preotul acesteia are o mentalitate “învechită”, arzând în focul Ortodoxiei şi dorind cu înfocare mântuirea turmei sale, aceasta nu va mai avea nici o scuză pentru păcatele şi obiceiurile ei lumeşti, căci atitudinea lui va fi totdeauna una de îndemn către o viaţă duhovnicească mai înaltă; chiar şi şcoala de teologie, dacă se înscrie într-o tradiţie veche, nefiind modelată după universităţile seculare din Vest, poate fi o ocazie pentru a stabili legături vii cu adevăraţi cărturari, care trăiesc efectiv credinţa şi evlavia. Dar toate acestea – ceea ce se obişnuia să se numească mediu ortodox firesc – sunt desconsiderate de către creştinii ortodocşi care s-au conformat mediului artificial al lumii moderne şi nu mai fac parte din experienţa noii generaţii. În emigraţia rusă, “teologii” noii şcoli, care erau nerăbdători să se conformeze modei intelectuale de atunci, să citeze din cea mai recentă literatură protestantă şi romano-catolică, să adopte “superficialul” lumii contemporane şi în special cel al lumii academice – au fost pe bună dreptate numiţi “teologi la o ţigară”. Cu aceeaşi îndreptăţire i-am putea numi “teologi la un pahar de vin”, sau susţinătorii “teologiei cu stomacul plin” sau a “spiritualităţii confortabile”. Mesajul lor nu are nici o putere, pentru că ei sunt în întregime din lumea aceasta, adresându-se oamenilor lumeşti, într-o atmosferă lumească – din tot acest mesaj nu va rezulta nici o virtute ortodoxă, ci numai vorbărie prostească şi fraze pompoase şi goale.

Un studiu pertinent, dar la un nivel popular, al acestui spirit poate fi văzut într-un scurt articol scris de un însemnat laic din Arhidioceza grecească din America şi publicat în ziarul oficial al acestei dioceze. Vizibil influenţat de “renaşterea patristică” care acum câţiva ani a atins şi Arhidioceza grecească şi seminarul ei, acest grec scrie: “Sintagma «a fi liniştit» este una de care avem mare nevoie astăzi. Este de fapt o parte importantă a tradiţiei ortodoxe, dar lumea vitezei în care trăim pare că voieşte să o excludă din programul nostru”. A găsi această linişte, îndeamnă el, înseamnă “a pune un început, chiar din propriile case… Înainte de a te aşeza la masă, în loc de o rugăciune mecanică, de ce nu-ţi rezervi un minut de rugăciune tăcută, iar apoi să rosteşti Tatăl nostru împreună cu ceilalţi? Am putea face această experienţă şi în parohiile noastre, în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie adăugat sau retras. La sfârşitul slujbei să renunţăm la orice rugăciune cu sunete, la orice cântare, psalmodiere sau mişcare şi să stăm numai în tăcere, fiecare cu noi înşine, rugându-ne pentru prezenţa lui Dumnezeu în vieţile noastre. Tăcerea şi disciplina trupului sunt o parte însemnată din tradiţia noastră ortodoxă. În secolele trecute aceasta a fost numită în Biserica Răsăritului «mişcarea isihastă»… A fi tăcut. Acesta e un început către o înnoire lăuntrică de care toţi avem nevoie şi pe care trebuie să o căutăm” (Observatorul Ortodox, Sept. 17, 1975, p. 7).

Este evident că autorul este bine-intenţionat, dar, la fel ca şi bisericile ortodoxe, el a căzut într-o cursă a gândirii lumeşti care îl pune în imposibilitatea de a vedea lucrurile la modul ortodox firesc. E de prisos să mai spunem că, dacă cineva s-ar apuca să-i citească pe Sfinţii Părinţi suferind o “renaştere Patristică” numai pentru a potrivi din când în când într-un program, un moment de tăcere exterioară (care evident este plină în interior de atmosfera întregii sale vieţi din afară!) pe care apoi să-l umfli cu slăvitul nume al isihasmului – atunci e mai bine să nu-i mai citeşti deloc pe Sfinţii Părinţi, deoarece această lectură ne va face să devenim ipocriţi şi înşelători, nefiind mai capabili decât organizaţiile de tineret ortodox să separăm sacrul de frivol. Pentru a-i aborda pe Sfinţii Părinţi trebuie să ne nevoim să ieşim din această atmosferă lumească, şi aceasta după ce mai înainte ne-am dat seama de ceea ce este ea în sine. O persoană care stă acasă, în atmosfera “refugiilor…, conferinţelor” şi “institutelor” ortodoxe de astăzi, nu poate considera că propria casă se află neapărat în atmosfera adevăratei spiritualităţi ortodoxe, care are un “ton” total diferit de ceea ce se prezintă în aceste expresii tipice de “religiozitate” lumească. Trebuie să recunoaştem cinstit un adevăr dureros, dar necesar: o persoană care-i citeşte cu seriozitate pe Sfinţii Părinţi şi care se luptă după puterile sale (chiar dacă la un nivel rudimentar) să ducă o viaţă ortodoxă duhovnicească – trebuie să se situeze în afara mersului lumii, trebuie să fie străină de atmosfera îndoielnică a mişcărilor şi discuţiilor “religioase” contemporane, trebuie în mod conştient să se nevoiască să ducă o viaţă diferită de cea reflectată în aproape toate cărţile şi periodicele “ortodoxe” de astăzi. Fără îndoială că toate acestea sunt mai uşor de spus decât de făcut; dar există anumite ajutoare de diverse tipuri, care ne pot ajuta în nevoinţa noastră. Către acestea ne vom întoarce după o scurtă examinare a unei alte curse pe care trebuie să o evităm în studierea scrierilor Sfinţilor Părinţi.

c) a treia cursă: „râvna neconformă cunoaşterii” (Rom. 10, 2)

Dat fiind caracterul searbăd şi lipsa de vlagă a “Ortodoxiei” lumeşti de astăzi, nu e de mirare ca unii, chiar din mijlocul organizaţiilor “ortodoxe” lumeşti, să se aprindă puţin din focul adevăratei Ortodoxii care se află în slujbele dumnezeieşti şi în scrierile patristice; având acest standard şi folosindu-l împotriva celor ce sunt satisfăcuţi de religia seculară, ei devin râvnitori ai vieţii şi credinţei ortodoxe. În sine, această râvnă e demnă de toată lauda; dar când vorbim de practica zilnică, nu e uşor să scapi de capcanele lumescului, şi foarte adesea, asemenea zeloţi nu numai că vădesc o mulţime de semne ale lumescului de care doresc să scape, dar sunt duşi cu totul în afara tărâmului tradiţiei ortodoxe, în ceva ce seamănă mai degrabă a sectarism febril.

De altfel, cel mai izbitor exemplu de “râvnă neconformă cunoaşterii” este acela al mişcării “harismatice” contemporane. E de prisos să mai descriem această mişcare. Fiecare număr al Revistei harismaticului ortodox, Logosul, limpezeşte şi mai mult lucrurile, scriind că aceia dintre creştinii ortodocşi care au fost atraşi în această mişcare nu au un trecut temeinic în experierea Creştinismului patristic, iar apologiile lor au un limbaj şi un mod de exprimare aproape în întregime protestant. Cum era şi de aşteptat, când a fost vorba de dobândirea Duhului Sfânt, Logosul a citat din scrierile Sfinţilor Simeon Noul Teolog şi Serafim de Sarov; dar contrastul dintre aceste învăţături autentic ortodoxe despre Duhul Sfânt şi experienţele descrise în aceeaşi revistă este aşa de izbitor, încât este evident că aici sunt implicate două realităţi complet diferite: Sfântul Duh, Care vine spre cei care luptă în adevărata viaţă ortodoxă, dar nu (ca în vremurile de acum) într-un mod spectaculos; şi celălalt, duhul ecumenisto-religios al acestor vremuri, care pune stăpânire exact pe aceia care au renunţat la (sau nu au cunoscut niciodată) “singurul” mod de viaţă ortodox, “deschizându-se” către o nouă revelaţie accesibilă tuturor, indiferent din ce sectă ar face parte. Cel care-i studiază cu atenţie pe Sfinţii Părinţi şi aplică învăţătura lor la propria viaţă va fi în stare să observe semnele care trădează această amăgire spirituală, recunoscând în ele practicile total neortodoxe şi tonul care le caracterizează.

Mai există o formă destul de nespectaculoasă de “râvnă neconformă cunoaşterii”, care se constituie ca un pericol mai mult pentru creştinul ortodox obişnuit, deoarece aceasta îl poate devia de la viaţa duhovnicească personală fără să fie descoperită nici măcar de semnele mai evidente ale amăgirii spirituale. Este un pericol mai mult pentru cei nou-convertiţi, pentru începătorii din mănăstiri şi, pe scurt, pentru toţi oamenii a căror râvnă este copilărească, necercată aproape deloc de experienţă şi netemperaţi de dreaptă socoteală.

Acest tip de râvnă este produsul asocierii a două atitudini de bază. Prima, există un idealism exacerbat inspirat mai ales de relatările despre viaţa în deşert, nevoinţele ascetice aspre, stările duhovniceşti înalte. Acest idealism nu este rău în sine, fiind caracteristic autenticei râvne pentru o viaţă duhovnicească; dar, pentru a fi rodnic, trebuie temperat de experienţa efectivă a dificultăţilor luptei duhovniceşti şi de smerenia ce se naşte din această luptă, dacă această este autentică. Fără această temperare, contactul cu viaţa duhovnicească se va pierde, fiind făcut fără nici un rod, urmând – pentru a cita din nou cuvintele Sfântului Ignatie – “un vis imposibil al unei vieţi perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. Pentru a face rodnic acest idealism trebuie să ştim cum să înţelegem sfatul Episcopului Ignatie: “Nu vă încredeţi în cugetele, părerile, visele, înclinaţiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap. 10).

A doua, asociată acestui idealism cu deosebire în epoca noastră raţionalistă, se înfăţişează ca o atitudine extrem de critică faţă de tot ce nu se ridică la imposibilul şi înaltul standard al începătorului. Aceasta este principala cauză a amăgirii care adesea îi loveşte pe convertiţi şi începători, după ce le dispare entuziasmul faţă de Ortodoxie şi de viaţa monahală. Această amăgire e cu siguranţă un semn că apropierea lor de viaţa duhovnicească şi abordarea Sfinţilor Părinţi a fost una unilaterală, cu accent exagerat pe cunoaşterea abstractă care umple de mândrie, neaccentuând sau nefiind conştienţi de importanţa inimii zdrobite care trebuie să însoţească lupta duhovnicească. Acesta este şi cazul acelor începători care descoperă faptul că rânduiala postului din mănăstire pe care ei au ales-o nu se potriveşte cu ceea ce au citit despre Părinţii deşertului, sau că Tipicul sau slujbele dumnezeieşti nu se ţin ca la carte, sau că părintele lor duhovnic are neputinţe omeneşti, ca oricare altul, şi, prin urmare, nu este un “Bătrân-Purtător-de-Dumnezeu”; dar un astfel de începător va fi şi primul care în scurt timp va cădea, fie ţinând rânduiala postului, fie vreun Tipic nepotrivit pentru zilele noastre pline de neputinţe duhovniceşti, drept pentru care îi va fi foarte greu să-i acorde încredere părintelui său duhovnicesc, fără de care nu poate fi deloc călăuzit duhovniceşte. Oamenii care locuiesc în lume pot găsi foarte uşor paralele la această situaţie monahală în nou-convertiţii din parohiile ortodoxe de astăzi.

Învăţătura patristică despre zdrobirea inimii este pentru zilele noastre una dintre cele mai importante învăţături, acum când “cunoaşterea raţională” este aşa de mult accentuată, spre paguba dezvoltării normale a vieţii duhovniceşti. Acest aspect va fi tratat în capitole speciale din această Patrologie. Lipsa acestei experienţe de bază este cea care, mai mult decât orice altceva, este responsabilă pentru diletantismul, trivialitatea şi lipsa de seriozitate în studiul de astăzi al Sfinţilor Părinţi; fără ea, nimeni nu va putea să aplice învăţăturile Sfinţilor Părinţi în viaţa personală. Se poate ca cineva să atingă în studiul Sfinţilor Părinţi cel mai mare nivel de înţelegere intelectuală, să aibă “la degetul mic” citate din Sfinţii Părinţi pentru orice temă posibilă, se poate să aibă “experienţe duhovniceşti” care par să fie ca acelea descrise în cărţile Patristice, poate cunoaşte perfect chiar toate cursele în care poate cădea pe parcursul urcuşului duhovnicesc – dar, cu toate acestea, dacă nu are inima smerită se aseamănă smochinului neroditor, devenind un plictisitor “ştie-tot”, care întotdeauna are “dreptate”, sau un susţinător al experienţelor “harismatice” de astăzi, care nu ştie şi nici nu poate să exprime adevăratul duh al Sfinţilor Părinţi.

Tot ce s-a spus mai sus nu este sub nici o formă un catalog complet al modurilor prin care nu trebuie să-i citim sau să-i abordăm pe Sfinţii Părinţi. Reprezintă numai o serie de aluzii la mulţimea de moduri nesocotite de abordare a Sfinţilor Părinţi, moduri din pricina cărora e posibil să nu tragi nici un folos sau chiar să fii vătămat din cauza citirii lor. Este o încercare de avertizare a creştinului ortodox asupra faptului că studiul Sfinţilor Părinţi este o chestiune serioasă, care nu trebuie întreprinsă cu prea multă uşurinţă, conform cu vreo modă culturală a vremurilor noastre. Dar acest avertisment nu trebuie să înfricoşeze pe adevăratul creştin ortodox. Într-adevăr, citirea Sfinţilor Părinţi este un demers indispensabil pentru cel ce ţine la mântuirea sa şi doreşte să lucreze la împlinirea ei cu frică şi cu cutremur; dar unul ca acesta trebuie să se apropie de această citire într-un mod practic, astfel încât să se folosească din plin de ea.