Doua scrisori din inchisoare ale lui Valeriu Gafencu

29 ianuarie 1946

Alta este viata decat aceea pe care si-o inchipuie oamenii. Altul este omul insusi, decat ce se inchipui el a fi. Altul este Adevarul, decat acela pe care-l imiagineaza mintea omeneasca.

Vreau sa fiu sincer si deschis pana in cele mai adanci fibre ale sufletului. Cu primul pas pe care l-am facut in inchisoare m-am intrebat pentru ce am fost inchis. Pe planul vietii sociale, privind relatiile mele cu lumea in care am trait, intotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduita morala. Daca intram in conflict cu cineva era numai pt Adevar. Dupa mult zbucium, dupa multa durere traita, cand paharul suferintelor se umpluse, a venit o zi sfanta, in iunie 1943, cand am cazut cu fata la pamant, ingenuncheat, cu fruntea plecata, cu inima zdrobita, intr-un hohot de plans. Il rugam pe Dumnezeu sa-mi daruiasca lumina. La acea data imi pierdusem toata increderea in oameni. Imi dadeam perfect de bine seama ca ma gaseam in adevar, pentru ce dar sufeream? Din tot sufletul meu plin de elan ramasese numai iubirea. Nimeni nu ma intelegea.

In plansul meu prelung am inceput sa bat metanii. Si deodata - O! Doamne! Ce mare esti Tu, Doamne! - mi-am vazut tot sufletul meu plin de pacate, radacina tuturor pacatelor omenesti am gasit-o in mine. Vai, atatea pacate, si ochii sufletului meu impietrit de mandrie nu le vedeau! Ce mare este Dumnezeu!

Vazandu-mi toate pacatele, am simtit nevoia de a le striga in gura mare, de a ma lepada de ele. Si o pace adanca, un val adanc de lumina si dragoste mi s-a revarsat in inima. Imediat cum s-a deschis usa am iesit vijelios din celula si m-am dus la fiintele care stiam ca ma iubesc cel mai mult si la cei ce ma urau si care gresisera cel mai mult fata de mine si le-am marturisit deschis, fara nici un inconjur: "Sunt cel mai pacatos om. Nu merit increderea ultimului dintre oameni. Sunt fericit!"

Toti au ramas inmarmuriti. Unii m-au privit cu dispret, altii cu indiferenta, unii m-au privit cu iubire pe care ei insisi nu si-o puteau explica. Un singur om mi-a raspuns:"Meriti sa fii sarutat!". Dar eu am fugit repede in celula mea, mi-am trantit capul in perna si mi-am continuat plansul, multumind si slavindu-l pe Dumnezeu. (...)

De la acea data am inceput constient lupta impotriva pacatului. De-ati sti voi ce grea lupta este razboiul cu pacatul! Vreau sa stiti ca nu numai aici, ci si cand eram afara am luptat foarte mult impotriva pacatului.

In inchisoare mi-am cercetat sufletul si mi-am dat seama ca, chiar daca n-am pacatuit cu fapta, insa cu vorba si mai ales cu gandul tot am gresit. M-am dus la preot si, dupa un adanc examen de constiita, m-am spovedit. Marturisirea m-a despovarat de ele.

Si o lupta continua duc mereu. Lupta nu inceteaza pana la moarte. Fara pocainta nici un om nu poate face nici un pas inainte. Cine fuge de realitatea propriului suflet e un mincinos. (...) Ce este viata? E un dar al lui Dumnezeu dat noua, oamenilor, petrcu a ne curati sufletele de pacat si a ne pregati prin Hristos pentru a primi viata vesnica. Ce este omul? O fiinta creata din nemarginita iubire a lui Dumnezeu, careia i-au fost puse in fata fericirea si moartea spre a alege.

Fiti foarte atenti! In viata sociala oamenii se privesc si se judeca nu dupa ce sunt ei in fond, ci dupa ce par ei in forma. Nu va faceti iluzii despre om, caci cine face aceasta va suferi amar, insa iubiti-l. Unul singur este desavarsit, Unul singur este bun, Unul singur este curat Hristos-Dumnezeu!

Si acum: ce este Adevarul? Adevarul estte Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. Cautati sa va apropiati sincer de Hristos si lasati lumea cu pacatele ei in pace!


7 Martie 1946

Mama mea iubita, te-am vazut in inima Noricai, la vorbitor. Erai buna, blanda, si intelegatoare fata de tot ceea ce sufletul meu traieste. Si eu taceam si priveam in mine. Acolo am gasit Iubirea (...) Azi sunt atat de multumit! Privesc linistit la viata mea si a intregii lumi si vad lucrarea Domnului in toate. Ma uit la viata voastra si vad minunea lui Dumnezeu.

Draga mea mama, te simt atat de mult! Spune-mi, mama, ca-mi simti iubirea! Spune-mi, mama, ca ma simti langa matale! Spune-mi, mama, ca esti fericita! Vreau sa-ti spun atatea, mama! (...) Noaptea ma trezesc din somn si ma rog. Imi trimit gandurile la mama mea, in Tara Fagarasului, si-i atata liniste atunci in mine! Si-l simt pe Tutza (tata n.t.), ii simt dragostea lui netarmurita. Si ma gandesc adesea la iubirea dintre matale si Tuta. Ce camin frumos ati realizat! Si ce iubire frumoasa!

Mama, mi-aduc aminte de zilele de vara , de pe vremea cand eram elev la liceu si paseam in gradina cu matale, printre pomi. Si mi-aduc aminte de gandurile pe care mi le impartaseai privitoare la viitorul meu. Doreai sa ai o nora buna. Iar eu, tin minte, prea putin ma gandeam la asta. Visam insa o sotie si o vedeam in inchipuirea mea ca pe o fata frumoasa, pe care din prima clipa a intalnirii sa o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unica (...)

Esentialul gandurilor mele din acea vreme dusa era ca eu sa devin un om de mare valoare. Intelegeam prin aceasta un om care sa joace un rol covarsitor in istorie, un om care sa aduca cel mai mult aport neamului. Voiam sa fac mult bine in lume (...) Dar omul planuieste si Dumnezeu hotaraste. Viata si-a urmat cursul ei vijelios si maret pt mine. Iata, m-am vazut singur la Iasi, la Universitate. Acolo am vazut ca, intr-adevar, mi se deschideau mari perspective de viitor. Traiam o viata normala, eram unul din cei mai apreciati studenti, iubit de toata lumea si cu o sete neobisnuita pentru Ideal: o lume noua, in care sa domneasca iubirea si dreptatea, armonia desavarsita.

In Iasi, desi tot sufletul meu era insetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nici o fata. De ce? Purtam in sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe aceasta fata niciodata nu am putut s-o recunosc intruchipata intr-o faptura reala. Asa incat am ramas la modul meu propriu de a trai iubirea, revarsand-o in toate fiintele dar ramanand cu un gol in inima, care se astepta umplut.

Si, iata, am ajuns in inchisoare. Am fost trist atunci?!... Am fost bucuros?!... N-as putea spune. Imi dadeam seama precis insa ca inchisoarea imi rezolva prin suferinta si ruperea de lume o serie intreaga de probleme. Aveam totala convingere ca sufar pentru adevar. Faptul acesta imi aducea in suflet o pace adanca. Ma aflam pe calea implinirii idealului.

Si, draga mama, as vrea sa stii ca am suferit mult. In prima iarna ma trezeam noaptea din somn si in singuratatea celulei, in frig si in foame, priveam intunericul si sopteam incet, ca sa aud numai eu, dar asa de tare ca sa auda Dumnezeu: "Mama, mi-e frig, mi-e foame!"

La inceput a fost greu de tot. Dumnezeu insa a fost mereu cu mine. Nu m-a parasit nicio clipa. Am inceput sa infrunt suferintele trupului si incet-incet am inceput a gusta din bucuriile noi. Am vazut ca sunt un om pacatos. M-am cutremurat de pacatele mele, de neputinta mea. Mi-am dat seama atunci ca eu, care doream cu toate inima o lume ideala, eu insumi eram un pacatos. Deci mai intai trebuia sa devin eu un om curat, un om nou. Si am inceput sa ma lupt cu raul din mine.

Incet-incet a coborat peste mine lumina adevarului. Am inceput sa traiesc fericirea in suferinta. Si golul din inima mea, pe care eu asteptam sa-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Si am inteles atunci ca mare cu adevarat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevarat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Esto o cale atat de greu inteleasa si acceptata de oameni! Dar sunt convins ca este singura care duce spre fericire...