Împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputinţă omului singur. Când vin tineri la mine şi-mi spun: "Este aşa de greu să mă rog, să mă schimb", le răspund: "Nu-i greu deloc; este cu neputinţă!" Dar, ca să înţelegi de ce-ţi este aşa de greu, trebuie să ştii că ceea ce încerci este cu nepuţinţă pentru tine însuţi şi de aceea te întrebi: cum o să ajung vreodată la asta? Soluţia este rugăciunea, iar când Domnul a zis că "cele cu neputinţă omului sunt cu putinţă lui Dumnezeu" a spus-o ca pe o făgăduinţă; cred că putem să luăm cu încredere o astfel de făgăduinţă şi să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului.

Pentru întărirea în Biserica Ortodoxă, aş aminti cuvântul unui teolog rus care spune că Biserica Ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Eu aş confirma cuvântul lui, spunând că aceasta a fost şi experienţa mea. V-am vorbit despre criza prin care am trecut eu, care este mai mult decât o convingere intelectuală şi trebuie să vă spun că această criză este o trăire, deşi eu atunci căutam criterii intelectuale.

Criterii mi-a dat Dumnezeu, dar pe altă cale. Şi calea este trăirea. Când se descoperă "în duh şi în adevăr", adevărul seduce, adică convinge toată firea, până în măduva oaselor. Şi aceasta este puterea ortodoxiei, pe care am văzut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micşorat, nici unul scâlciat sau deviat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile şi religiile de care am auzit câte ceva, cu intenţii de multe ori extraordinare, ci adevărul deplin care, negreşit, duce la Mântuire. Deci, una din trăsăturile Ortodoxiei este această seducţie, este convingerea omului întreg. Mai întâi sunt atrase inima şi sufletul şi în cele din urmă şi mintea. Că în duhovnicie mintea se converteşte cel mai încet. Să nu vă smintiţi de lucrul acesta. Caută omul de multe ori o dovadă logică, ori logica seamănă cu nişte rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că logic nu există minunea. Dar, dacă ai experienţa existenţială a minunii, logica ţi se transformă sau ţi se modifică, îţi creşte şi atunci include şi minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se află credinţa. Şi logica "se dezvoltă" şi " se măreşte". Camera şi rafturile se adaugă – nu-i aşa? – după cum vine experienţa. Deci, întâi experienţa, iar raţiunea şi logica vin după aceea şi explică, dar în viaţă explică de multe ori târziu. De multe ori aveţi trăiri neînţelese ani şi zeci de ani de zile şi, după zeci de ani de zile, vine şi o explicaţie logică.


Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreţia acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum.

O tradiţie a călugărilor de la Muntele Athos spun că, dacă un suflet se mântuieşte după moarte şi ajunge la viaţă, până la 12 generaţii de strămoşi se împărtăşesc din această biruinţă, aş zice, a vieţii, primesc ca un şoc de viaţă şi, dacă ei înşişi nu sunt mântuiţi, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică şi în felul acesta: cel care a găsit mântuirea, a găsit viaţa. Dacă eu, orişicare eu, găsesc viaţa, în mine s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moştenit. Vechiul Testament vorbeşte de păcatele care se răsfrâng până la a treia generaţie numai. Dar iată că aceşti călugări de la Athos învaţă că până la 12 generaţii de strămoşii găsesc viaţa, deşi păcatul are energii numai până la a treia şi a patra generaţie.

Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Şi cred că noi putem să ne încredinţăm Domnului, că ştie El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noştri nu are aerul că ştie ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă ştie El mai bine. Şi cred că, dacă noi ne trăim smerit viaţa noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii şi iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înţelegerea aproapelui, înţelegându-l şi în păcatul lui (fiindcă şi eu sunt păcătos şi nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare a cărei măreţie nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viaţa asta nu putem să vedem toată măreţia lui Dumnezeu, ne mulţumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem şi mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu şi încredinţarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă şi Domnul, când vorbeşte despre sfârşitul lumii spune: "Luaţi seama… să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul." Deci şi noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui e înfricoşătoar de gingaşă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violenţă. Când Domnul îşi va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârşitul. Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârşitul veacurilor.


Am văzut de multe ori în viaţă cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiţi, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferinţa mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferinţa lumii întregi. Şi eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferinţe şi nedreptăţi, devin în stare să înţeleg pe aproapele. Şi aşa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: "Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu eşti un eu, tu mă cunoşti până la urmă. Şi eu te cunosc, esenţial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaştem.

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: "Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie". Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: "Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem". Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.


Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: "Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!" Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în care ne-a pus, lângă "râurile" acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.


În perspectiva realităţilor actuale, mântuirea este mult mai grea şi aş aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spunea: "Este un privilegiu înfricoşat", întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoage poate cu cele ale Domnului pe cruce.

Mântuirea este un lucru cu neputinţă la om şi deci, dacă este cu neputinţă, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei Împărtăşanii. Şi aşa, ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu.

Căutaţi acum la Cuvântul Domnului, căci nu mai este vreme pentru griji omeneşti. Îmi vin în minte două cuvinte din Evanghelie. Mai întâi: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toatele celelalte se vor adăuga vouă"; şi al doilea cuvânt: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece". Mergeţi la esenţial! Şi într-adevăr, am văzut în viaţa mea că ţelul adevărat al omului, adică înţelegerea minţii şi a gândului lui Dumnezeu pentru om, mântuirea şi tot restul, Dumnezeu îl dă în chip nevăzut. Şi e nevoie de rugăciune şi de înţelegerea aceasta a lui Dumnezeu, chiar până la dragostea de vrăjmaş, cum spune Sfântul Siluan. Adică să ştii că şi vrăjmaşul este făptura lui Dumnezeu şi că numai Dumnezeu îl poate lumina prin rugăciunea mea, dacă o fac. Numai El îl poate stăvili şi îndruma să nu facă prea mult rău. Şi aşa nu numai pe vrăşmaşi, dar şi necunoscuţilor şi străinilor Dumnezeu le pune în inimă ceea ce ne trebuie, numai noi să nu-L trădăm pe Dumnezeu.


Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găseşte ascuns izvorul vieţii. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim şi ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt şi Dumnezeu şi de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I aşa doar o "gălăgie arbitrară" prin care eu pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea. Cuvântul provine din nişte energii dumnezeieşti. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a spus "Să fie!" şi a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuinţată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtăşire. Omul găseşte puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtăşindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeieşti, experienţe trăite de alţii înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-şi regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om.

Aşadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informaţie al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informaţii. Dar când doi care se iubesc îşi spun: "Te iubesc", aceasta nu mai este doar o informaţie; se împărtăşesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar şi să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului.

Este absolut necesar ca şi noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului şi să ajungem la nivelul de împărtăşire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtăşire, în sfânta împărtăşire, poate nu încă cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeţi că şi Sfânta Liturghie este alcătuită în aşa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtăşania cuvântului şi după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie aminteşte şi momentul de la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-i împărtăşi pe Sfinţii Apostoli, le-a spus că ei sunt curaţi prin cuvintele pe care le-a rostit lor.

Cuvântul lui Dumnezeu este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură şi să nu le înţeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminaţi şi să priceapă înţelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtăşit cu ele şi ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: "Să fie lumină!", şi a fost lumină.

Primul pas în vieţuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi duhovnicul ne dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoţiei. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina Împărtăşaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: "Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de sfinţenia?" Oare nu toţi sfinţii au spus: "Eu sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?" Acesta era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viaţă înaltă, chiar când făceau minuni. Şi primeau mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi, înaintea preotului şi înaintea oricărui om.

Şi noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului, vădirea de păcat. Cel care ştie că-i păcătos, cum spun Sfinţii Părinţi, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă ştim că suntem păcătoşi, ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuieşte? Toţi Sfinţii Părinţi spun că dacă noi judecăm şi osândim pe aproapele şi nu ne pocăim pentru acest păcat, şi noi vom cădea în acelaşi păcat. Şi aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.

Şi am învăţat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat, mă învaţă să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: "Doamne toţi suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuieşte şi nu ne lăsa pe noi în întuneric". Şi aşa în loc să osândim, în loc să se înverşuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioşăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele, devenim ca Dumnezeu Care este milostiv şi de la care aşteptăm milostirea. Şi atunci se coboară în noi Duhul şi Duhul Sfânt se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaşte pe Dumnezeu şi zace în păcat. Duhul se va coborî în sufletul celui care miluieşte pe aproapele şi, în loc să-l osândească, se gândeşte cu milă şi cu rugăciune la el.