Parintele Serafim de la Manastirea Căşiel, Cluj

"Si poate ca va fi, asa cum se zice de catre unii, o scindare. Adica unii tin cu traditia Bisericii ortodoxe si vor sa se mantuiasca, si cred ca sunt, are Dumnezeu destui, si altii vor sa placa oamenilor vremurilor noastre, masonilor, sa fie in prietenie cu ei, in pace cu ei, ca sa stea linistit in scaun. Si atunci va fi scindare.

Si dupa aceasta - spun unii eu transmit ce am auzit - va urma persecutia. Nu vreau sa fac panica, dar spun ce am auzit. Va urma persecutie. Ca au mai fost persecutii impotriva crestinilor. Persecutia romana, in consta ea? Cine era crestin in Imperiul Roman nu avea dreptul sa aiba functie in aparatul de stat. Unu - jos din functie daca esti crestin; doi - i se lua averea daca mai insista in credinta lui; trei - era pus la munca fortata, in mina sau alte locuri; patru - nu putea sa faca fata la norma, la inchisoare, in foame, in sete, in chinuri; cinci - mucenicia. La sarbatorile paganesti mari erau adunati toti ca sa vada cum era dat drumul la fiarele salbatice si cum ii omoara pe crestini. Deci aceasta era persecutia romana in primele veacuri. Si va urma persecutie. Asadar, nu este suficient sa credem in Dumnezeu, sa ne rugam la Dumnezeu, sa mergem la Biserica, sa ne spovedim, sa ne impartasim, sa facem milostenie. E bine, dar nu numai aceasta este necesar. Nu este totul. Sa ne pregatim pentru mucenicie, dragii mei. Caci cu moartea oricum suntem datori.

Nu vreau sa fac panica prin acest cuvant, dar sa stiti ca sunt tare aproape acele vremuri, cred si marturisesc. Si nu stiu cati dintre noi avem puterea aceea de a zice: Domnule mason, sunt crestin-ortodox! Si vreau sa mor in credinta aceasta! Accept moartea, dar de Dumnezeu nu ma lepad, ca sa nu intru vesnic la Iad. Asa ca sa luam in serios, dragii mei, sa luam in serios…"

Integral aici

Pr. Serafim Rose - 25 ani de la trecerea la Domnul

Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul

Interviu realizat cu părintele Evloghie Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera

Părinte Evloghie, am vrea să ne vorbiţi puţin despre vieţuirea filocalică în mănăstirile de azi.

Un părinte i-a cerut Bătrânului Sofronie, când acesta era pe patul de moarte, binecuvântare să întemeieze o mănăstire. Părintele a ezitat mult; a spus, după un moment de tăcere şi rugăciune înaintea Domnului, că în ziua de azi nu se mai poate întemeia o mănăstire. După aceea iar s-a mai rugat şi i-a dat binecuvântarea.
Trăim nişte vremuri în care să mai pomeneşti de mănăstire cu duh filocalic e prea mult, ba chiar e aproape o "nebunie" să crezi că poţi întemeia azi o obşte în care toate să curgă într-o vieţuire aşa cum ne-au predanisit-o Părinţii. Spun asta pentru că vremurile în care trăim - şi nu caut în asta un mod de a mă spăla pe mâini de propria-mi responsabilitate - sunt cumplite. Iată, aici la noi, pe pământul românesc, s-au deschis multe locaşuri sfinte după '89, pentru că fuseseră distruse de comunişti. Sigur că trebuiau începute mănăstirile, dar cu cine? Călugări bătrâni erau puţini, iar dintre ei o bună parte se înstrăinase de duhul părinţilor. Aşa au fost vremurile şi nu e de judecat: Asta-i realitatea. Am plecat la drum cu foarte puţini Părinţi duhovniceşti după '89, iar noi, care am luat jugul acestei vieţuiri minunate, am fost cumva aproape lipsiţi de rădăcini, fără obârşie, fără înlănţuire, n-am avut ceea ce au părinţii din Sfântul Munte, unde s-a păstrat bine tradiţia asta - stareţ (bătrân duhovnicesc) şi ucenic. Noi suntem o generaţie crescută cumva singurei, adăpându-ne, cum spune Sf. Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Părinţilor şi mai puţin din pilda vie a unor bătrâni înduhovniciţi, care să ne predanisească pe viu tradiţia. Am plecat la drum cu bună dorinţă, dar să nu uităm cine suntem noi, cei care ne înrolăm în ceea ce ar trebui să constituie armata de elită a Domnului. Venim în mănăstire nu numai cu bunele noastre dorinţe şi cu inima arzând de dor, ci şi cu grozăvia stigmatelor unei lumi care s-a îndepărtat cu totul de Domnul. Purtăm în noi tot iadul lepădării de Domnul ce se lucrează în lume în zilele noastre. Suntem odraslele părinţilor care ne-au crescut în duh ateist; mulţi dintre vieţuitorii din mănăstiri sunt proveniţi din familii asemenea cu cea în care am crescut şi eu: fără Biblie, fără icoane, fără zi de post, fără dus la biserică nici măcar o dată pe an. Toată spălarea asta a creierului pe care o face sistemul nostru educaţional contemporan o simţim în noi până în adâncul sufletului, deşi harul face minuni şi cu adevărat lucrează în noi înnoirea naşterii din nou. Nu mai spun de viaţa pe care o trăiesc marea majoritate a tinerilor, viaţă dusă în tot felul de devieri aberante, departe de duhul poruncilor Domnului şi de lucrările harului. Dintre aceşti tineri, unii ajung să se rupă din aceste mreje demonice şi să intre în mănăstire. Să faci trecerea asta extraordinară de la un mod de viaţă trăită într-un duh antihristic - de ce să n-o spunem deschis că e chiar antihristic: e de ajuns să deschizi televizorul sau să te uiţi la ce se întâmplă în licee, în facultăţi, ce ascultă sau citesc tinerii, ce pagini de internet vizitează sau pur şi simplu să faci o plimbare de o oră-două prin Bucureşti sau prin alt oraş - acest salt pe care-l fac unii, intrând pe porţile mănăstirii, e cu adevărat o intrare într-un alt tărâm care se guvernează după cu totul alte legi şi alte rânduieli. Viaţa de mănăstire este o "nebunească" încercare de a împlini (şi nu oricum, ci îngereşte!) voia lui Dumnezeu. Ce este această voie? Nimic altceva decât viaţa lui Dumnezeu însuşi! Dar aceasta n-o poate trăi nici cel mai curat om de pe faţa pământului, darămite eu, un om plin de stricăciune... Mi se cere un salt asimptotic, gigantic, de la minus la plus. Să mai crezi, aşadar, că poţi chivernisi o vieţuire de obşte în duhul Părinţior filocalici, când eşti în bătaia tuturor vânturilor, ispitelor şi încercărilor, cu oameni cu totul nepregătiţi pentru aceasta, prea plăpânzi, prea firavi?...
Să ajungi să trăieşti monahismul în adâncimea lui, în taina dăruirii Domnului, a încredinţării depline în voia Lui, pe calea Ghetsimani-ului şi a rugăciunii pentru întregul Adam - e ceva cumplit de greu pentru noi, dacă nu chiar, pentru unii, străin...
Cuvântul acesta este greu, dar nicidecum deznădăjduitor. E greu pentru că grele sunt zilele în care trăim. Părinţii noştri, pentru lepădarea lor de sine şi pentru dăruirea totală Domnului, primeau aripi mari cu care zburau peste talazuri, pe când noi am moştenit nişte cioturi cu care mai zburăm puţin, ne mai afundăm în valuri, mai intrăm într-o furtună, apoi prindem puţin curaj şi, uite-aşa, încet-încet, ajungem ultimii la liman.
Să nu se înţeleagă, prin ceea ce am spus până acum, că mă înscriu în rândul celor care aruncă vina pe "zilele rele" pe care suntem obligaţi să le trăim (ca şi Adam, de altfel: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o..."). De vină nu este veacul, ci eu, care mă las dus de duhul veacului acesta în loc să-i urmez pe Părinţi. Înainte, călugării ajungeau poate o dată în viaţă la marii trăitori - Antonie, Zosima, Ammona, Arsenie etc. - ca să primească cuvânt ziditor şi nici nu erau întotdeauna primiţi, pe când noi, iacătă, avem aici la îndemână întreaga lor viaţă şi experienţă cuprinse în paginile cărţilor care ne umplu bibliotecile. Dacă dormim la umbra crucii, tolăniţi pe comoară, vina e a noastră: ne lăsăm purtaţi de duhul veacului, un duh antihristic care stinge în om tânjirea după Domnul. Cum scria Părintele Nicolae Steinhardt, îndemnându-ne a nu spune: "Uite ce-au făcut din mine!", ci: "Uite ce am făcut eu din ce-au făcut ei din mine!".
Concluzia? Bineînţeles că se poate forma o obşte în duh filocalic!

Deci se poate, nu mai e o nebunie?

Ba da, "nebunie" este, dar nu înseamnă decât că este un imposibil posibil. Privind lucrurile din altă perspectivă, noi acum suntem mai aproape de mântuire decât oricând altcândva. Să dau un exemplu: nu ar trebui ca noi, cei atât de slabi şi de neputincioşi, atât de ezitanţi şi nestatornici, să ne smerim mai uşor, să alergăm mai grabnic la acoperământul harului, să conştientizăm că toate atârnă de mila şi de iubirea Domnului? Fiţi cu luare aminte la vieţile Părinţilor, care au fost nişte bărbaţi atât de puternici, de curajoşi, de statornici, de hotărâţi, de verticali... Avva Pamvo a fost cumplit încercat de duhul desfrânării timp de 12 ani, până la deznădejdea cea mai cumplită, auzind la sfârşit glas din cer: "Pamvo, pentru aceasta te-am lăsat să fii în aceste ispite, ca să nu te înalţi cu firea, socotindu-te în gândul tău că eşti mare, nici să socoteşti că vei putea face ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. De acum să-ţi cunoşti neputinţa şi să nu te nădăjduieşti în faptele şi în bunătăţile tale, ci în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu". Vedeţi, Domnul a "luptat" cu Avva Pamvo timp de 12 ani; cât ar trebui să lupte cu noi Domnul pentru a ne arăta cât de neputincioşi suntem? Ar avea nevoie de mai mult de câteva minute. Noi ştim că toate atârnă de Domnul, că, dacă şi-a luat un pic mângâierea de la noi, nu mai suntem în stare nici o brumă de canon să facem, ne zgândărim la primul cuvânt al fratelui, suntem cu "botul pus", cu "faţa cernită" - "nu ştiu ce am, nu mai merge!" Păi, unde vedem aşa ceva la Părinţi? Pentru noi e mai uşor să purtăm smerenia asta. Oamenii aceştia erau atât de hotărâţi! Erau oameni verticali, cum spunea Avva Theodor al Fermei: "şi dacă se va lipi cerul de pământ, Theodor nu se teme". Cu asemenea oameni Domnul "a avut de furcă" până să-i înveţe smerenia. Pe când cu noi, care suntem nişte zdrenţe netrebnice... Nu ne cere Domnul nimic decât să ne ţinem mintea în iad, adică să ne recunoaştem ca vrednici de iad, dar să nu deznădăjduim. Ce-mi trebuie mai mult? Nu-i mântuirea aproape de noi?

Care este lucrarea omului?

Lucrarea omului este pocăinţa, schimbarea. Numai că schimbarea ţine de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăinţă înţelegem toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la păcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har. N-avem altă lucrare decât pocăinţa.

Şi cum să nu deznădăjduim?

Eu nu deznădăjduiesc, pentru că Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila şi iubirea lui Dumnezeu: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti... Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni... Doamne, miluieşte! Omul dintotdeauna a aşteptat mila.

În ce constă această aşteptare? E cea de care vorbeşte Psalmistul: "Aşteptând, am aşteptat pe Domnul"?

Aşteptarea este starea firească a omului. În devenirea noastră ca persoane, cum spune Părintele Sofronie, aşteptarea e starea firească. Traducerea corectă a versetului pe care l-ai pomenit este: "Răbdând, am răbdat pe Domnul". Trebuie să răbdăm, aşteptând pe Domnul să se milostivească spre noi. Facem răbdare în aşteptare ca să ne slobozească Dumnezeu de legăturile morţii. Când spun "Aştept învierea morţilor" nu înseamnă că aştept cu groază o sentinţă pe care o ştiu de pe acum. Aştept nădăjduind. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: "Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi".

Ce ne împiedică să aşteptăm aşa pe Domnul?

Îl Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este, Părintele Sofronie spune că se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Părintele nostru Care ne-a chemat din nefiinţă la fiinţă şi Care ne-a deschis calea spre veşnica împărtăşire de El. Problema cea mai mare este înstrăinarea noastră de la El, înstrăinare care a invadat toată existenţa noastră; tot ce facem azi ne înstrăinează din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt.
Problema este că şi noi, cei "întorşi" vătămaţi de stricăciunile pe care le-am îngurgitat Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supără marii noştri duhovnici, zicând că "ceea ce trăim noi nu-i Ortodoxie..." Spunea Părintele Rafail: "Dacă nu simţim că facem paşi pe cale înseamnă că, pe undeva, ne nevoim eretic". De multe ori ne lăsăm purtaţi de superstiţii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul Părinţilor. Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul; nu-i nici un muzeu de tradiţii, după cum nu-i nici o casă deschisă inovaţiilor contemporane.

Totuşi ce fie împiedică să-L vedem drept?

Păi, tot ceea ce am moştenit ne ajută să-L vedem strâmb. Trăim cu nişte vătămături, stricăciuni, care sunt proprii unei fiinţe căzute, care nu poate să-L vadă pe Dumnezeu aşa cum este. Cântăm la Înviere: "Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind!". Din clipa când a căzut, Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu decât ca pe un Stăpân pedepsitor şi a fugit de la faţa Lui. Noi fugim de la Domnul pentru că nu-L mai recunoaştem ca ceea ce este, ca Părinte. Nu mai avem încredere: aşteptăm numai biciul, ciomagul...

E posibil ca formalismul lipsit de conştientizare să fi dus la această vedere strâmbă?

Biserica in care găseşti numai forme e un cimitir!

Biserica chiverniseşte şi conţinutul, şi forma. Nu poate fi conţinut fără formă. Trăim într-o tradiţie, iar conţinutul îl primim într-o anume formă. Una fără alta nu se poate. Un muzeu de forme este, de fapt, un cimitir. Biserica în care găseşti numai forme e un cimitir. Cum a căutat Stareţul Paisie Velicikovski în Sfântul Munte un povăţuitor şi nu a găsit! N-a găsit un purtător al tradiţiei vii. În perioade de criză s-a mers şi prin formă mai mult, că omul este tentat să se agate de forme. Chiar mă gândeam ce şoc vor fi resimţit evreii care au devenit apostoli, dărâmându-li-se toată construcţia de forme ale legii celei vechi în care Dumnezeu îi binecuvânta, îi sfinţea, îi lumina. Au dărâmat tot pentru a putea rezidi în formele noi pe care le descoperea harul. Noi primim formele, iar punerea conţinutului e o lucrare a harului.
Sunt unii oameni care nu văd mai mult, ci îşi trăiesc evlavia şi iubirea faţă de Domnul în formele astea mici. Mai vin creştini la uşa altarului şi întreabă: "Părinte, pentru dezlegare de cununie trebuie cinci lumânări sau şapte?" Iar mie-mi vine să-i întreb dacă sunt creştini sau păgâni. N-ai ce face. Cu sufletul trebuie să lucrezi încetişor. Pentru că, dacă-i spui că-i în înşelare drăcească, îi stingi flacăra care mai pâlpâie în el. Lucrăm încet, mai ales că, dacă ne uităm la noi, suntem şi noi nişte superstiţioşi mai cizelaţi, mai rafinaţi, dar tot superstiţioşi. Noi L-am văzut pe Domnul cum este? Singura modalitate de a scăpa din înşelare este să recunoşti că eşti înşelat. Toţi suntem într-o înşelare, formalişti suntem toţi dar, din fericire, Judecător este Dumnezeu, la Care încape multă iubire.

Nu-i primejdios să ţinem mintea în iad? Nu ajungem la deznădejde?

Aşa cum sunt eu acum, sunt un candidat sigur al iadului. Eu nu fac decât să-mi conştientizez propria stare; nu văd împărăţia înăuntrul meu, ci un amestec colcăind de patimi şi stricăciune, văd a lucrare a iadului şi, la capătul tuturor, moartea. În mine "trăieşte" moartea. Nu mă proiectez în altă parte. Nu zic că dacă aş fi fost în altă parte eram altceva, dacă-l cunoşteam pe părintele cutare eram mai bine etc. Nu trăiesc himeric, ci recunosc ceea ce sunt acum: un candidat pentru iad. Dar nu deznădăjduiesc.

Harul Domnului nu are sabat

Zic unii, chiar dintre Părinţii duhovniceşti, că astăzi nu mai putem dobândi harul lui Dumnezeu, ca odinioară.

Cine ţi-a spus nebunia asta? Doamne, păzeşte-ne! Harul îl dă Domnul când ştie că suntem copţi. Părintele Sofronie spune că este o erezie să crezi că azi nu se mai poate trăi duhovniceşte. Însemnă să desfiinţezi Biserica, lucrarea harului, pentru că "Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez" până în veac. Harul Domnului nu are sabat. Când spunem că nu se mai poate dobândi harul îi facem pe toţi sfinţii netrebnici, adică de nici o trebuinţă. Părintele Porfirie spune că tipul acesta de smerenie este drăcească. Dacă micşorezi cu ceva chemarea care ţi-a adresat-o ţie Dumnezeu, omule, este un păcat, o hulă - spune Bătrânul Sofronie.

Cum vedeţi sporirea duhovnicească în vremurile de acum, lucrarea de despătimire?

Înainte, Părinţii se retrăgeau în pustie, dobândeau har, apoi ieşeau şi le vorbeau şi altora. Ajungeau la o aşezare, îmbrăcau ei înşişi harul, după care puteau să învieze şi alte suflete. Noi nu mai avem răgazul acesta. Eu ce fac? Mă trezesc la 22 de ani duhovnic, dar nu şi înduhovnicit. Nu vreau să hulesc lucrarea harului, dar omeneşte suntem nepregătiţi pentru aşa ceva. Nu putem decât să ne răstignim, să ne predăm voii Domnului şi să învăţăm din mers. În timp de război nu mai ai vreme să faci şcoala de ofiţeri ca pe timp de pace. Faci nişte cursuri acolo şi te-a trimis pe front: îţi mai pune şi o mitralieră in spate, îţi arată trăgaciul şi inamicul şi... atât! Restul le mai înveţi "din mers". E înfricoşător, dar asta-i realitatea. Dacă ajungem la liman - Domnul ştie. Mai auzim şi tot felul de sminteli, că monahul cutare a plecat în lume şi câte altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric să nu ne mirăm că pleacă unii în lume, să ne mirăm că mai rezistă cineva. Cei care vor birui vor fi mai mari decât Părinţii.

(Din GLASUL MONAHILOR - revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", Petru Vodă, nr. 5-6 (19-20) - Mai-Iunie 2005)