cuvânt bun

2007-09-13T22:32:00.000+02:00

Parintele Serafim de la Manastirea Căşiel, Cluj

"Si poate ca va fi, asa cum se zice de catre unii, o scindare. Adica unii tin cu traditia Bisericii ortodoxe si vor sa se mantuiasca, si cred ca sunt, are Dumnezeu destui, si altii vor sa placa oamenilor vremurilor noastre, masonilor, sa fie in prietenie cu ei, in pace cu ei, ca sa stea linistit in scaun. Si atunci va fi scindare.

Si dupa aceasta - spun unii eu transmit ce am auzit - va urma persecutia. Nu vreau sa fac panica, dar spun ce am auzit. Va urma persecutie. Ca au mai fost persecutii impotriva crestinilor. Persecutia romana, in consta ea? Cine era crestin in Imperiul Roman nu avea dreptul sa aiba functie in aparatul de stat. Unu - jos din functie daca esti crestin; doi - i se lua averea daca mai insista in credinta lui; trei - era pus la munca fortata, in mina sau alte locuri; patru - nu putea sa faca fata la norma, la inchisoare, in foame, in sete, in chinuri; cinci - mucenicia. La sarbatorile paganesti mari erau adunati toti ca sa vada cum era dat drumul la fiarele salbatice si cum ii omoara pe crestini. Deci aceasta era persecutia romana in primele veacuri. Si va urma persecutie. Asadar, nu este suficient sa credem in Dumnezeu, sa ne rugam la Dumnezeu, sa mergem la Biserica, sa ne spovedim, sa ne impartasim, sa facem milostenie. E bine, dar nu numai aceasta este necesar. Nu este totul. Sa ne pregatim pentru mucenicie, dragii mei. Caci cu moartea oricum suntem datori.

Nu vreau sa fac panica prin acest cuvant, dar sa stiti ca sunt tare aproape acele vremuri, cred si marturisesc. Si nu stiu cati dintre noi avem puterea aceea de a zice: Domnule mason, sunt crestin-ortodox! Si vreau sa mor in credinta aceasta! Accept moartea, dar de Dumnezeu nu ma lepad, ca sa nu intru vesnic la Iad. Asa ca sa luam in serios, dragii mei, sa luam in serios…"

Integral aici

2007-09-13T22:27:00.000+02:00

Pr. Serafim Rose - 25 ani de la trecerea la Domnul

2007-07-21T19:17:00.000+02:00

Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul

Interviu realizat cu părintele Evloghie Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera

Părinte Evloghie, am vrea să ne vorbiţi puţin despre vieţuirea filocalică în mănăstirile de azi.

Un părinte i-a cerut Bătrânului Sofronie, când acesta era pe patul de moarte, binecuvântare să întemeieze o mănăstire. Părintele a ezitat mult; a spus, după un moment de tăcere şi rugăciune înaintea Domnului, că în ziua de azi nu se mai poate întemeia o mănăstire. După aceea iar s-a mai rugat şi i-a dat binecuvântarea.
Trăim nişte vremuri în care să mai pomeneşti de mănăstire cu duh filocalic e prea mult, ba chiar e aproape o "nebunie" să crezi că poţi întemeia azi o obşte în care toate să curgă într-o vieţuire aşa cum ne-au predanisit-o Părinţii. Spun asta pentru că vremurile în care trăim - şi nu caut în asta un mod de a mă spăla pe mâini de propria-mi responsabilitate - sunt cumplite. Iată, aici la noi, pe pământul românesc, s-au deschis multe locaşuri sfinte după '89, pentru că fuseseră distruse de comunişti. Sigur că trebuiau începute mănăstirile, dar cu cine? Călugări bătrâni erau puţini, iar dintre ei o bună parte se înstrăinase de duhul părinţilor. Aşa au fost vremurile şi nu e de judecat: Asta-i realitatea. Am plecat la drum cu foarte puţini Părinţi duhovniceşti după '89, iar noi, care am luat jugul acestei vieţuiri minunate, am fost cumva aproape lipsiţi de rădăcini, fără obârşie, fără înlănţuire, n-am avut ceea ce au părinţii din Sfântul Munte, unde s-a păstrat bine tradiţia asta - stareţ (bătrân duhovnicesc) şi ucenic. Noi suntem o generaţie crescută cumva singurei, adăpându-ne, cum spune Sf. Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Părinţilor şi mai puţin din pilda vie a unor bătrâni înduhovniciţi, care să ne predanisească pe viu tradiţia. Am plecat la drum cu bună dorinţă, dar să nu uităm cine suntem noi, cei care ne înrolăm în ceea ce ar trebui să constituie armata de elită a Domnului. Venim în mănăstire nu numai cu bunele noastre dorinţe şi cu inima arzând de dor, ci şi cu grozăvia stigmatelor unei lumi care s-a îndepărtat cu totul de Domnul. Purtăm în noi tot iadul lepădării de Domnul ce se lucrează în lume în zilele noastre. Suntem odraslele părinţilor care ne-au crescut în duh ateist; mulţi dintre vieţuitorii din mănăstiri sunt proveniţi din familii asemenea cu cea în care am crescut şi eu: fără Biblie, fără icoane, fără zi de post, fără dus la biserică nici măcar o dată pe an. Toată spălarea asta a creierului pe care o face sistemul nostru educaţional contemporan o simţim în noi până în adâncul sufletului, deşi harul face minuni şi cu adevărat lucrează în noi înnoirea naşterii din nou. Nu mai spun de viaţa pe care o trăiesc marea majoritate a tinerilor, viaţă dusă în tot felul de devieri aberante, departe de duhul poruncilor Domnului şi de lucrările harului. Dintre aceşti tineri, unii ajung să se rupă din aceste mreje demonice şi să intre în mănăstire. Să faci trecerea asta extraordinară de la un mod de viaţă trăită într-un duh antihristic - de ce să n-o spunem deschis că e chiar antihristic: e de ajuns să deschizi televizorul sau să te uiţi la ce se întâmplă în licee, în facultăţi, ce ascultă sau citesc tinerii, ce pagini de internet vizitează sau pur şi simplu să faci o plimbare de o oră-două prin Bucureşti sau prin alt oraş - acest salt pe care-l fac unii, intrând pe porţile mănăstirii, e cu adevărat o intrare într-un alt tărâm care se guvernează după cu totul alte legi şi alte rânduieli. Viaţa de mănăstire este o "nebunească" încercare de a împlini (şi nu oricum, ci îngereşte!) voia lui Dumnezeu. Ce este această voie? Nimic altceva decât viaţa lui Dumnezeu însuşi! Dar aceasta n-o poate trăi nici cel mai curat om de pe faţa pământului, darămite eu, un om plin de stricăciune... Mi se cere un salt asimptotic, gigantic, de la minus la plus. Să mai crezi, aşadar, că poţi chivernisi o vieţuire de obşte în duhul Părinţior filocalici, când eşti în bătaia tuturor vânturilor, ispitelor şi încercărilor, cu oameni cu totul nepregătiţi pentru aceasta, prea plăpânzi, prea firavi?...
Să ajungi să trăieşti monahismul în adâncimea lui, în taina dăruirii Domnului, a încredinţării depline în voia Lui, pe calea Ghetsimani-ului şi a rugăciunii pentru întregul Adam - e ceva cumplit de greu pentru noi, dacă nu chiar, pentru unii, străin...
Cuvântul acesta este greu, dar nicidecum deznădăjduitor. E greu pentru că grele sunt zilele în care trăim. Părinţii noştri, pentru lepădarea lor de sine şi pentru dăruirea totală Domnului, primeau aripi mari cu care zburau peste talazuri, pe când noi am moştenit nişte cioturi cu care mai zburăm puţin, ne mai afundăm în valuri, mai intrăm într-o furtună, apoi prindem puţin curaj şi, uite-aşa, încet-încet, ajungem ultimii la liman.
Să nu se înţeleagă, prin ceea ce am spus până acum, că mă înscriu în rândul celor care aruncă vina pe "zilele rele" pe care suntem obligaţi să le trăim (ca şi Adam, de altfel: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o..."). De vină nu este veacul, ci eu, care mă las dus de duhul veacului acesta în loc să-i urmez pe Părinţi. Înainte, călugării ajungeau poate o dată în viaţă la marii trăitori - Antonie, Zosima, Ammona, Arsenie etc. - ca să primească cuvânt ziditor şi nici nu erau întotdeauna primiţi, pe când noi, iacătă, avem aici la îndemână întreaga lor viaţă şi experienţă cuprinse în paginile cărţilor care ne umplu bibliotecile. Dacă dormim la umbra crucii, tolăniţi pe comoară, vina e a noastră: ne lăsăm purtaţi de duhul veacului, un duh antihristic care stinge în om tânjirea după Domnul. Cum scria Părintele Nicolae Steinhardt, îndemnându-ne a nu spune: "Uite ce-au făcut din mine!", ci: "Uite ce am făcut eu din ce-au făcut ei din mine!".
Concluzia? Bineînţeles că se poate forma o obşte în duh filocalic!

Deci se poate, nu mai e o nebunie?

Ba da, "nebunie" este, dar nu înseamnă decât că este un imposibil posibil. Privind lucrurile din altă perspectivă, noi acum suntem mai aproape de mântuire decât oricând altcândva. Să dau un exemplu: nu ar trebui ca noi, cei atât de slabi şi de neputincioşi, atât de ezitanţi şi nestatornici, să ne smerim mai uşor, să alergăm mai grabnic la acoperământul harului, să conştientizăm că toate atârnă de mila şi de iubirea Domnului? Fiţi cu luare aminte la vieţile Părinţilor, care au fost nişte bărbaţi atât de puternici, de curajoşi, de statornici, de hotărâţi, de verticali... Avva Pamvo a fost cumplit încercat de duhul desfrânării timp de 12 ani, până la deznădejdea cea mai cumplită, auzind la sfârşit glas din cer: "Pamvo, pentru aceasta te-am lăsat să fii în aceste ispite, ca să nu te înalţi cu firea, socotindu-te în gândul tău că eşti mare, nici să socoteşti că vei putea face ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. De acum să-ţi cunoşti neputinţa şi să nu te nădăjduieşti în faptele şi în bunătăţile tale, ci în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu". Vedeţi, Domnul a "luptat" cu Avva Pamvo timp de 12 ani; cât ar trebui să lupte cu noi Domnul pentru a ne arăta cât de neputincioşi suntem? Ar avea nevoie de mai mult de câteva minute. Noi ştim că toate atârnă de Domnul, că, dacă şi-a luat un pic mângâierea de la noi, nu mai suntem în stare nici o brumă de canon să facem, ne zgândărim la primul cuvânt al fratelui, suntem cu "botul pus", cu "faţa cernită" - "nu ştiu ce am, nu mai merge!" Păi, unde vedem aşa ceva la Părinţi? Pentru noi e mai uşor să purtăm smerenia asta. Oamenii aceştia erau atât de hotărâţi! Erau oameni verticali, cum spunea Avva Theodor al Fermei: "şi dacă se va lipi cerul de pământ, Theodor nu se teme". Cu asemenea oameni Domnul "a avut de furcă" până să-i înveţe smerenia. Pe când cu noi, care suntem nişte zdrenţe netrebnice... Nu ne cere Domnul nimic decât să ne ţinem mintea în iad, adică să ne recunoaştem ca vrednici de iad, dar să nu deznădăjduim. Ce-mi trebuie mai mult? Nu-i mântuirea aproape de noi?

Care este lucrarea omului?

Lucrarea omului este pocăinţa, schimbarea. Numai că schimbarea ţine de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăinţă înţelegem toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la păcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har. N-avem altă lucrare decât pocăinţa.

Şi cum să nu deznădăjduim?

Eu nu deznădăjduiesc, pentru că Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila şi iubirea lui Dumnezeu: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti... Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni... Doamne, miluieşte! Omul dintotdeauna a aşteptat mila.

În ce constă această aşteptare? E cea de care vorbeşte Psalmistul: "Aşteptând, am aşteptat pe Domnul"?

Aşteptarea este starea firească a omului. În devenirea noastră ca persoane, cum spune Părintele Sofronie, aşteptarea e starea firească. Traducerea corectă a versetului pe care l-ai pomenit este: "Răbdând, am răbdat pe Domnul". Trebuie să răbdăm, aşteptând pe Domnul să se milostivească spre noi. Facem răbdare în aşteptare ca să ne slobozească Dumnezeu de legăturile morţii. Când spun "Aştept învierea morţilor" nu înseamnă că aştept cu groază o sentinţă pe care o ştiu de pe acum. Aştept nădăjduind. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: "Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi".

Ce ne împiedică să aşteptăm aşa pe Domnul?

Îl Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este, Părintele Sofronie spune că se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Părintele nostru Care ne-a chemat din nefiinţă la fiinţă şi Care ne-a deschis calea spre veşnica împărtăşire de El. Problema cea mai mare este înstrăinarea noastră de la El, înstrăinare care a invadat toată existenţa noastră; tot ce facem azi ne înstrăinează din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt.
Problema este că şi noi, cei "întorşi" vătămaţi de stricăciunile pe care le-am îngurgitat Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supără marii noştri duhovnici, zicând că "ceea ce trăim noi nu-i Ortodoxie..." Spunea Părintele Rafail: "Dacă nu simţim că facem paşi pe cale înseamnă că, pe undeva, ne nevoim eretic". De multe ori ne lăsăm purtaţi de superstiţii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul Părinţilor. Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul; nu-i nici un muzeu de tradiţii, după cum nu-i nici o casă deschisă inovaţiilor contemporane.

Totuşi ce fie împiedică să-L vedem drept?

Păi, tot ceea ce am moştenit ne ajută să-L vedem strâmb. Trăim cu nişte vătămături, stricăciuni, care sunt proprii unei fiinţe căzute, care nu poate să-L vadă pe Dumnezeu aşa cum este. Cântăm la Înviere: "Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind!". Din clipa când a căzut, Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu decât ca pe un Stăpân pedepsitor şi a fugit de la faţa Lui. Noi fugim de la Domnul pentru că nu-L mai recunoaştem ca ceea ce este, ca Părinte. Nu mai avem încredere: aşteptăm numai biciul, ciomagul...

E posibil ca formalismul lipsit de conştientizare să fi dus la această vedere strâmbă?

Biserica in care găseşti numai forme e un cimitir!

Biserica chiverniseşte şi conţinutul, şi forma. Nu poate fi conţinut fără formă. Trăim într-o tradiţie, iar conţinutul îl primim într-o anume formă. Una fără alta nu se poate. Un muzeu de forme este, de fapt, un cimitir. Biserica în care găseşti numai forme e un cimitir. Cum a căutat Stareţul Paisie Velicikovski în Sfântul Munte un povăţuitor şi nu a găsit! N-a găsit un purtător al tradiţiei vii. În perioade de criză s-a mers şi prin formă mai mult, că omul este tentat să se agate de forme. Chiar mă gândeam ce şoc vor fi resimţit evreii care au devenit apostoli, dărâmându-li-se toată construcţia de forme ale legii celei vechi în care Dumnezeu îi binecuvânta, îi sfinţea, îi lumina. Au dărâmat tot pentru a putea rezidi în formele noi pe care le descoperea harul. Noi primim formele, iar punerea conţinutului e o lucrare a harului.
Sunt unii oameni care nu văd mai mult, ci îşi trăiesc evlavia şi iubirea faţă de Domnul în formele astea mici. Mai vin creştini la uşa altarului şi întreabă: "Părinte, pentru dezlegare de cununie trebuie cinci lumânări sau şapte?" Iar mie-mi vine să-i întreb dacă sunt creştini sau păgâni. N-ai ce face. Cu sufletul trebuie să lucrezi încetişor. Pentru că, dacă-i spui că-i în înşelare drăcească, îi stingi flacăra care mai pâlpâie în el. Lucrăm încet, mai ales că, dacă ne uităm la noi, suntem şi noi nişte superstiţioşi mai cizelaţi, mai rafinaţi, dar tot superstiţioşi. Noi L-am văzut pe Domnul cum este? Singura modalitate de a scăpa din înşelare este să recunoşti că eşti înşelat. Toţi suntem într-o înşelare, formalişti suntem toţi dar, din fericire, Judecător este Dumnezeu, la Care încape multă iubire.

Nu-i primejdios să ţinem mintea în iad? Nu ajungem la deznădejde?

Aşa cum sunt eu acum, sunt un candidat sigur al iadului. Eu nu fac decât să-mi conştientizez propria stare; nu văd împărăţia înăuntrul meu, ci un amestec colcăind de patimi şi stricăciune, văd a lucrare a iadului şi, la capătul tuturor, moartea. În mine "trăieşte" moartea. Nu mă proiectez în altă parte. Nu zic că dacă aş fi fost în altă parte eram altceva, dacă-l cunoşteam pe părintele cutare eram mai bine etc. Nu trăiesc himeric, ci recunosc ceea ce sunt acum: un candidat pentru iad. Dar nu deznădăjduiesc.

Harul Domnului nu are sabat

Zic unii, chiar dintre Părinţii duhovniceşti, că astăzi nu mai putem dobândi harul lui Dumnezeu, ca odinioară.

Cine ţi-a spus nebunia asta? Doamne, păzeşte-ne! Harul îl dă Domnul când ştie că suntem copţi. Părintele Sofronie spune că este o erezie să crezi că azi nu se mai poate trăi duhovniceşte. Însemnă să desfiinţezi Biserica, lucrarea harului, pentru că "Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez" până în veac. Harul Domnului nu are sabat. Când spunem că nu se mai poate dobândi harul îi facem pe toţi sfinţii netrebnici, adică de nici o trebuinţă. Părintele Porfirie spune că tipul acesta de smerenie este drăcească. Dacă micşorezi cu ceva chemarea care ţi-a adresat-o ţie Dumnezeu, omule, este un păcat, o hulă - spune Bătrânul Sofronie.

Cum vedeţi sporirea duhovnicească în vremurile de acum, lucrarea de despătimire?

Înainte, Părinţii se retrăgeau în pustie, dobândeau har, apoi ieşeau şi le vorbeau şi altora. Ajungeau la o aşezare, îmbrăcau ei înşişi harul, după care puteau să învieze şi alte suflete. Noi nu mai avem răgazul acesta. Eu ce fac? Mă trezesc la 22 de ani duhovnic, dar nu şi înduhovnicit. Nu vreau să hulesc lucrarea harului, dar omeneşte suntem nepregătiţi pentru aşa ceva. Nu putem decât să ne răstignim, să ne predăm voii Domnului şi să învăţăm din mers. În timp de război nu mai ai vreme să faci şcoala de ofiţeri ca pe timp de pace. Faci nişte cursuri acolo şi te-a trimis pe front: îţi mai pune şi o mitralieră in spate, îţi arată trăgaciul şi inamicul şi... atât! Restul le mai înveţi "din mers". E înfricoşător, dar asta-i realitatea. Dacă ajungem la liman - Domnul ştie. Mai auzim şi tot felul de sminteli, că monahul cutare a plecat în lume şi câte altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric să nu ne mirăm că pleacă unii în lume, să ne mirăm că mai rezistă cineva. Cei care vor birui vor fi mai mari decât Părinţii.

(Din GLASUL MONAHILOR - revistă de înnoire duhovnicească a Mănăstirii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", Petru Vodă, nr. 5-6 (19-20) - Mai-Iunie 2005)

2007-07-21T19:13:00.000+02:00

Părintele Savatie Baştovoi

Din cuvintele Părintelui Selafiil de la Noul Neamţ (+2005)

1. Unul din chileinicii părintelui Selafiil a povestit următorul lucru. Într-o zi, citindu-i părintelui dintr-o carte (părintele nu mai vedea de peste 20 de ani, dar îi plăcea să i se citească din cărţile duhovniceşti), a dat peste această povestire. Un om oarecare a căzut într-un păcat mare şi preotul l-a oprit pe viaţă de la împărtăşanie. Trecînd o vreme şi fiind omul cuprins de deznădejde, s-a dus la patriarh şi i-a povestit cele îmtîmplate, gîndind că poate patriarhul îi va dezlega păcatul. Însă patriarhul a încuviinţat legătura preotului. Într-o şi mai mare stare de deznădejde, omul păcătos a ajuns într-o mănăstire. Văzîndu-l stareţul în ce stare se află, l-a întrebat ce are. Omul i-a povestit toate şi cum a fost la patriarh şi că acela nu a primit să-i dezlege legătura. Stareţul, făcîndu-i-se milă de bietul om, i-a zis: „Uite, eu te dezleg de acest păcat şi voi duce mai departe ispăşirea pentru el, dar tu mîine dimineaţă să te duci la liturghie şi să te împărtăşeşti”. Aşa au şi făcut.Chileinicul, care citea povestirea, a intrat în nedumerire şi l-a întrebat pe părintele Selafiil: „Părinte, cum se poate ca stareţul să ia asupra lui un păcat legat de patriarh? Oare cîtă pocăinţă trebuia el să aducă şi în cît timp putea Dumnezeu să-i ierte pe amîndoi?” Părintele Selafiil i-a răspuns: „Ei, Dumnezeu i-a iertat chiar atunci pe amîndoi, că a văzut că stareţul a făcut asta din dragoste, că i s-a făcut milă de omul acela şi i-a iertat pe amîndoi îndată”. Credem că la acest fel de dragoste se referă şi Apostolul, cînd zice: „Dragostea acoperă mulţime de păcate”.

2. Odată un alt chileinic, mai tînăr, al Părintelui, ţinea cu tot dinadinsul să citească Scara Cuviosului Ioan Sinaitul. Părintele Selafiil nu dorea acest lucru, dar pentru că era foarte delicat şi nu strîmtora pe nimeni, nici măcar un copil, nu îndrăznea să-i spună. Chileinicul a făcut rost de carte şi a adus-o în chilie. Atunci m-am întîmplat şi eu în chilie. După ce m-a binecuvîntat, părintele a început vorba, fiind şi fratele mai tînăr de faţă. „Părinte – a zis bătrînul –, foarte bună carte este Scara Cuviosului Ioan Sinaitul, dar lucruri foarte înalte se grăiesc într-însa, că nu poate oricine să le priceapă. Eu, de-o vorbă, prima dată am dat peste cartea asta după ce s-o închis mănăstirea,[1] la un părinte. Am văzut că era pe masă şi am început s-o citesc. Părinte, am citit patru pagini, dar n-am înţeles nică, nică. Aşa lucruri înalte se grăiesc într-însa, carevasăzică. Da’ amu, dacă am ajuns la vîrsta asta, nu numa’ că pot să citesc din Scara Cuvioasului Ioan, da’ pot să şi tîlcuiesc ce scrie acolo”.Amîndoi ne-am mirat de cuvintele părintelui, pentru că ştiam că nu se laudă niciodată şi că acele cuvinte le-a zis spre folosul nostru. După această discuţie fratele a lăsat pe mai tîrziu citirea Scării.

3. Odată, după ce am citit Scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul, i-am zis părintelui Selafiil: „Părinte, în obştea stareţului Iosif fraţii tăceau toată săptămînă şi numai sîmbătă şi duminică stătea stareţul puţin de vorbă cu ei, ca să-i povăţuiască şi pe urmă iar tăceau. Oare noi putem să tăcem aşa?” Părintele a răspuns: „Pentru noi îi destul dacă ne păzim de partea femeiască”.

4. Într-o noapte chileinicul s-a trezit pentru că l-a auzit pe părintele Selafiil cîntînd: „Învierea lui Hristos văzînd…” Aprinzînd lumina (părintele nu vedea lumina electrică), l-a văzut pe bătrîn ridicat în pat şi cîntînd. Chileinicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte?” „Cum ce fac – a răspuns părintele – s-o deschis podu’ şi îngerii se suie şi se dau jos, şi cîntă „Învierea lui Hristos văzînd…”, şi cînt şi eu cu dînşii.

5. În ultimile luni de viaţă părintele scăpa de mai multe ori mărturisiri pe care mai înainte le tăinuia. Cam vreme de o săptămînă ne întreba aproape în fiecare zi dacă auzim şi noi cîntarea. „Ce fel de cîntare, părinte? – îl întrebam noi”. „Aliluia, aliluia, aliluia”. „N-auzim, părinte. Dar cine cîntă?” „Nişte domnişoare împodobite frumos”. Într-o seară, aşezîndu-se în scaun şi fiind gata să începem rugăciunea, părintele a zis: „Ce crezi, părinte, oare cîntecul ista care mi-l cîntă mie, nu-i vreo ispită de la vrăjmaşu’, ca să mă facă să mă mîndresc amu’, la bătrîneţe? Eu am zis aşă: Doamne, dacă-i de la Tine cîntarea asta, lasă să cînte, dar nu prea-mi trebuie mie să-mi cînte”.

6. Odată a venit cineva la părintele şi i-a povestit, printre altele, despre cineva de la el din sat care a ucis un om. După ce a plecat, părintele a zis către chileinic: „Tare aş vrea să stau de vorbă cu omu’ şeala care o omorît, că trebuie să fie foarte scîrbit, săracu’”.

7. Odată părintele mi-a povestit de un ierodiacon care a plecat din mănăstire cu o femeie. „A venit la mine părintele cutare şi mi-o zis că el fără femeie nu mai poate trăi şi că se duce cu dînsa. Eu i-am zis: ei, du-te, da’ cînd te-i sătura de dînsa, să vii înapoi”. După asta a mai zis: „Ce voce frumoasă avea părintele şi cum slujea, ca un înger. De asta l-a zavistuit vrăjmaşu’ şi l-a scos din mănăstire”. Aşa era părintele că vedea numai binele şi oricît de mult rău ar fi făcut cineva, nu ştirbea în el dragostea.

8. În ultima vreme părintele nu mai putea merge şi nici să se ţină pe picioare, dar cerea să fie dus la biserică. O vreme a fost dus cu un cărucior, dar pe urmă, pentru că era incomod să-l treci prin atîtea uşi, am hotărît să-l ducem cu scaunul. Unul apuca de o parte şi altul de altă parte şi îl duceam în mîini pînă la biserică. Într-o zi, ducîndu-se celălalt frate pînă afară, am rămas singur lîngă părintele. Părintele a zis: „Hai, duceţi-mă pîn’ afară, că am nevoie”. „Stai, părinte, că fratele cutare nu-i aici”. „Du-te şi-l caută”. M-am dus să-l caut, dar nu l-am găsit. Părintele m-a trimis să-l caut iar, dar tot nu l-am găsit. Aceastea însă se făceau ca să se descopere măsura părintelui Selafiil pe care o ascundea cu străşnicie. Văzînd că nu-l găsesc nicicum pe celălalt frate şi fiind silit de nevoile firii, părintele nu a mai putut răbda şi mi-a zis: „Vezi că e la icoane, vorbeşte cu fratele de acolo”. M-am dus îndată şi l-am găsit pe fratele de negăsit la atelierul de icoane.

9. Odată un preot începător, din ispită, a scăpat trupul mîntuitorului din mînă. Cuprins de deznădejde, se gîndea că de acum nu mai este vrednic să slujească liturghia. În această stare a venit la părintele Selafiil. Părintele l-a ascultat şi i-a zis liniştit: „Părinte, da’ ce, sfinţia ta ai vrut să scapi Trupul Mîntuitorului jos? Dumnezeu ştie că nu ai vrut asta”. Părintele s-a liniştit îndată şi a ieşit din acea stare.

10. Două surori de mănăstire au venit să ceară sfat de la părintele Selafiil. Uneia părintele i-a spus să iubească liniştea şi singurătatea, iar alteia i-a zis să citească rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Cea căreia i-a vorbit de linişte şi singurătate a rămas în mănăstire, iar cealaltă s-a măritat peste jumătate de an.

11. Odată a venit la părintele Selafiil un schimonah care se credea făcător de minuni şi povăţuitor de suflete. Şezînd părintele în scaun, schimonahul îi vorbea multe şi nu-l lăsa defel pe bătrîn să vorbească. Atîta s-a încrîncenat schimonahul în predica sa, încît a ajuns să bată în capul Bătrînului ca într-o uşă, dîndu-i de înţeles că nu pricepe nimic. Părintele Selafiil tăcea şi asculta. După ce a terminat schimonahul pledoaria sa, a plecat. Părintele Selafiil, fără să se tulbure, l-a întrebat pe chileinic, care a fost de faţă: „Frate, tu ai înţeles ceva din ce-o zis părintele ista?” „Nu, părinte”. „Apu’ nici eu n-am înţeles. Nu poţi grăi cu dînsu’, că el nu te lasă defel să grăieşti”. Într-adevăr, părintele nu spunea de două ori acelaşi lucru şi dacă i se împotrivea cineva, tăcea, lăsîndu-l în părerile sale.

12. Într-o zi, după ce am citit acatistul Sfîntului Gheorghe, părintele, scoţîndu-şi epitrahilul, a zis: „Măi, da’ mulţi o mai fost azi la noi la acafist!” În chilie era numai părintele şi noi doi, care am citit. Am tăcut şi nu l-am întrebat nimic, pentru că oricum n-ar mai fi spus nimic.

13. Un frate dorea foarte mult să se facă schimnic. Era la chilia părintelui Selafiil şi tocmai îşi broda o schimă. Era linişte deplină în chilie şi numai mintea fratelui era învolburată, închipuindu-şi cum îi va sta cu acea schimă. Această stare a durat cam o oră, în care tînărul se visa schimnic, iar părintele Selafiil stătea tihnit sub pătură. De odată bătrînul a spart liniştea: „Sfinte părinte cutare!” (i-a zis tînărului pe nume). Tînărul nu a răspuns, pentru că a crezut că părintele se roagă şi cheamă vreun Sfînt. Bătrînul a repetat iar: „Sfinte părinte…” Dîndu-şi seama că pe el îl cheamă, tînărul a răspuns: „Da, părinte”. „Ce faci?” „Stau”. Tînărul s-a ruşinat să spună că îşi coase schimă. „Părinte – a continuat bătrînul – i-a vină mai aproape”. Tînărul s-a apropiat şi s-a aşezat pe scaunul de lîngă patul bătrînului. „Ce zici, părinte – a început bătrînul –, uite, eu stau aici sub păturiţă şi trag mătănuţele estea. Trag vreo două sute la Mîntuitorul, pe urmă trag vreo două sute la Maica Domnului, pe urmă la Sfîntul Înger. Pe urmă îl pomenesc pe părintele stareţ, pe urmă pe toţi ieromonahii şi pe toţi fraţii. Ce zici, oare bine fac?” „Bine faci, părinte” – a răspuns tînărul ruşinat, înţelegînd că bătrînul i-a văzut gîndurile şi acum i-a arătat ce trebuie să facă cel care vrea să fie schimnic, nu să viseze.

14. Altădată, cînd acelaşi frate insista ca părintele să-l tundă în schimă, bătrînul i-a povestit ce i-a zis şi lui în tinereţe duhovnicul său. Apropiindu-se vremea călugăririi sale, tînărul Chiprian (căci aşa îl chema din botez), şi-a cusut haine călugăreşti şi le-a pus în cui. Duhovnicul îl întreabă într-o zi: „Băi Chipriane, oare ţi-ai cusut caftan şi rasă?” „Da, părinte!” „Şi mantie ai?” „Da, părinte!” „Şi metanii ai?” „Da, părinte!” „Şi unde le ţii?” „După uşă, părinte!” „Şi fac ele vreo mătanie sau vreo rugăciune măcar?” „Nu fac, părinte!” „Apu’ aşă să ştii, că dacă n-o să faci tu mătănii şi rugăciuni, hainele nu te fac călugăr”.

15. Într-o zi, unul din chileinici, se întreba dacă Dumnezeu chiar îl ascultă pe părintele Selafiil. Gîndindu-se aşa, părintele a zis: „Măi, tare aş mînca un borş de casă cu tocmagi”.[2] Pe la ora unsprezece (vremea cînd bătrînul mînca de obicei), bate la uşă o femeie care nu mai fusese niciodată. „Părinte, ţi-am adus nişte borş cu tocmagi, încă-i cald”. Trebuie să spunem că chilia părintelui Selafiil nu era ca chilia duhovnicilor vestiţi, adică asaltată de oameni. Se întîmpla şi cîte o săptămînă în care nu-i bătea nimeni la uşă. Întîmplarea cu borşul se făcuse pentru chileinic ca să se convingă că Dumnezeu ascultă orice dorinţă a robilor Săi.

16. Acelaşi chileinic mi-a zis că avea mari ispite la chilia bătrînului şi dorea să-l lase. Între timp apăruse un alt frate, mai tînăr, care s-a arătat dornic să-l înlocuiască. Însă în acele zile fratele respectiv era plecat într-o altă mănăstire. Chileinicul a venit la părintele Selafiil şi i-a zis: „Părinte, eu am obosit şi vreau să merg la altă ascultare. Nu mai pot să-ţi fiu chileinic”. Părintele s-a mîhnit şi l-a întrebat: „Da’ ce să fac eu, că-s bătrîn şi neputincios? Cine o să mă ajute pe mine?” „Este un frate care vrea, dar acum îi plecat”. Părintele a tăcut puţin, pe urmă a zis: „Bine, atunci du-te”. Pînă în seară fratele care era plecat a venit în mănăstire. A zis că a început să nu mai aibă stare şi simţea că trebuie să vină la părintele Selafiil. Dumnezeu îndeplinea tot ce cerea bătrînul, dar el nu a îndrăznit să se roage pînă cînd nu a aflat că şi fratele vrea să-i fie chileinic, ca numva să-l strîmtoreze în ceva.

17. Într-o vară, fiind mare secetă, părintele Selafiil se ruga să plouă. În cîteva zile a venit o ploaie atît de mare, încît părea că n-o să mai înceteze. După masă, făcînd mulţumire, părintele Selafiil a zis: „Doamne, ajunge atîta ploaie, că parcă de-amu-i pre multă”. Degrabă ploaia s-a oprit.

18. Altă dată, tot pe vreme de secetă, un părinte, venind la bătrînul Selafiil, l-a găsit pe acesta pe prispa chiliei în cărucior, întinzînd mîna în picurii care începeau să curgă. „Blagosloveşte, părinte Selafiil! Ce mai faci matale?” „Iaca, m-am rugat să trimită Dumnezeu oleacă de ploaie şi amu am ieşit să văd dacă plouă”.

19. Eram de faţă cînd a venit la părintele un ucrainean. Deşi i-am spus părintelui că a venit cineva, el a cerut să fie dus la masă, zicînd că i-i foame. Eu m-am mirat de bătrînul pentru că de obicei primea pe toată lumea, oricine ar fi fost, iar acum se arăta atît de rece. „Zi-i să se călugărească!”– a zis părintele pregătindu-şi farfuria. Cum să se călugărească? – m-am mirat eu. Ce vorbă-i asta? Părintele, care de obicei nu îndrăznea să dea un canon cît de mic nimănui, acum îi spune acestui străin, pe care nici nu l-a ascultat, să se călugărească. Eu m-am gîndit că părintele nu e în toane bune (deşi aşa ceva nu s-a mai întîmplat niciodată, părintele fiind acelaşi de cînd l-am cunoscut), şi nu i-am tradus venitului ce a zis bătrînul. L-am întrebat eu însumi care îi este povestea pentru că am văzut că părintele nu are chef. Tînărul mi-a povestit că a absolvit seminarul şi că vrea foarte mult să se facă preot, dar că tocmai l-a părăsit nevasta. După canoane, cineva care are două căsătorii nu mai poate fi preot. Pe de altă parte, el voia să se recăsătorească. Cînd mi-a zis acestea am înţeles de ce i-a zis părintele Selafiil atît de răspicat să se călugărească dacă vrea să fie preot. Atunci i-am tradus sfatul bătrînului. Tînărul a zis nemulţumit: „A, şi stareţul Iona de la Odesa mi-a zis la fel!” Auzind răspunsul, l-am îndrumat politicos spre uşă, făgăduindu-mi, pentru a nu ştiu cîta oară, să nu mai gîndesc rău despre părintele Selafiil orice ar spune.

20. În ultimile luni de viaţă părintele era tot mai adîncit în aşteptarea sfîrşitului şi a întîlnirii cu Mîntuitorul Hristos. Odată un părinte, bătînd la uşa bătrînului, a auzit dinăuntru: „Da, cine-i? Tu eşti, Doamne?”

21. De multe ori, stînd pe scaun în tăcere şi cîte un ceas (părintele era foarte bolnav şi nu-şi mai putea mişca picioarele), la un moment dat spunea: „Părinte, ştii ce mă gîndesc eu?” „Ce, părinte?” „Eu mă gîndesc că atunci cînd Hristos va zice: veniţi la Mine blagosloviţii Părintelui Meu şi voi da vouă împărăţia care vi s-a gătit de la întemeierea lumii! – toată lumea o să audă. El n-o să strige tare, pentru că fiecare o să-L audă lîngă dînsul, aşa cum stăm noi amu’. Că El îi Dumnezeu şi poate toate. Eu aşă cred, părinte, da’ sfinţia ta cum zici?” „Eu tot aşa cred, părinte”. Parcă se putea să nu crezi?

22. Altă dată spunea: „Părinte, eu cred că Dumnezeu pe diavol o să-l pună mai jos decît toţi în iad, că el o făcut tot răul, el l-o învăţat pe om să facă rău, că omul nu vrea să facă rău”.

23. Părintele gîndea simplu şi curat ca un copil. El nu filozofa niciodată, mintea lui refuza raţionamentele complicate. El numea pe nume realităţile duhovniceşti aşa cum un copil arată cu degetul şi numeşte tot ceea ce vede. Oricine venea la părintele simţea că sufletul şi gîndurile lui devin parcă materiale, uşor de văzut şi de tămăduit. Tot ce vorbea părintele vorbea din cunoştinţă şi cuvintele lui aveau puterea să tămăduiască şi să lumineze.

24. Părintele vorbea numai despre patimi, ferindu-se să vorbească despre lucrurile înalte. Nu vorbea niciodată despre stările inimii, cu atît mai mult despre har. O singură dată părintele a zis: „Părinte, în aşa fel trebuie să fie faptele şi cuvintele noastre, ca să nu alungăm pe Duhul Sfînt care este în noi”.

25. Fiind întrebat odată ce este smerenia, părintele a răspuns: „Smerenia este să ierţi pe toată lumea”.

26. Altă dată, cînd a fost întrebat despre lacrimi, a zis: „Sînt unii care plîng, dar după asta iar fac păcatul. Aceştia nu au un plîns adevărat. Sînt însă şi cei care nu plîng, dar se luptă să nu facă păcatul – aceştia arată că au plînsul în inimă”.

27. Părintele a ajuns la despătimire. Odată, vorbind despre patima trupească, părintele a zis: „Şi eu am fost chinuit de patimă pînă spre şaptezeci de ani. Dar de cînd au venit peste mine durerile, mă simt ca şi cum nu aş avea trup. Nu mai pot deosebi partea femeiască de partea bărbătească”. Aceasta, după Sfîntul Ioan Scărarul, este culmea curăţiei, din care cei curaţi Îl văd pe Dumnezeu.
28. Părintele vedea duhurile răutăţii aşa cum se spune că le vedeau Pavel cel Prost sau Andrei cel Nebun pentru Hristos. Sfîntul Isaac Sirul spune că vederea făpturilor netrupeşti, fie îngeri sau demoni, este dată numai celor curaţi cu inima, despătimiţi. Aceştia sînt văzătorii cu duhul. Despre îngeri părintele nu vorbea niciodată, dar despre draci povestea cu plăcere, rîzînd de ei. Îi vedea cum stau în biserică în faţa altarului, îmbrăcaţi în haine de oameni învăţaţi, de miniştri şi şoşotesc între ei. Altă dată îi vedea că se îmbracă în veşminte preoţeşti înainte de liturghie şi intră în altar. Părintele se revolta ca un copil: „De ce se îmbracă ei în veşminte? Îs mincinoşi! Ei nu pot sluji liturghia, da’ se prefac că se îmbracă şi slujesc!” Altă dată îi vedea venind în chilie şi ne spunea şi nouă. Cînd îl întrebam cam cîţi sînt, zicea că două mii, alte ori cinci mii. „Dar ce fac, părinte?” „Se uită la mine”. „Dar nu te bat?” „Nu, că n-au voie”. După aceea părintele îi certa: „Duceţi-vă de aici, blestemaţilor, în tartarul vostru! Ce aţi venit aici? Aicea oamenii se roagă, dar voi nu vă rugaţi!” Nici măcar cînd ocăra dracii părintele nu putea să se mînie, ci parcă mai mult îi ruga să plece. După ce vedea părintele cetele dracilor, la scurtă vreme, începeau ispitele între noi, că nu ne mai puteam înţelege.

29. Odată un frate, fiind ispitit de demoni, simţea bună mireasmă la rugăciune. Venind la părintele Selafiil, l-a întrebat dacă dracii pot să facă bună mireasmă, căci din mărturiile sfinţilor se ştie că ei răspîndesc o duhoare nesuferită. Bătrînul a rîs şi a zis: „Ehe, pot să facă şi mireasmă şi mir pot să facă”. „Chiar şi pe icoane?” – a întrebat fratele. „Şi pe icoane” – a zis părintele.

30. Părintele era întru toate ca un Pateric viu. Toate cuvintele, mişcările, felul în care mînca erau aşa cum citeşti în Pateric. Într-o zi părintele mi-a zis: „Eu nu eram aşa dintotdeauna, că nu ştiam cum trebuie să fie un călugăr. Da’ cînd am venit aici, fratele care era cu mine la chilie, mi-a citit din Patericul Sfîntului Sava. Eu nu mai citisem cartea asta, că pe vremea noastră nu era. Şi acolo am aflat cum trebuie să fie un călugăr, carevasăzică. L-am pus pe frate să-mi citească în fiecare zi, ca să învăţ eu pe de rost ce scrie acolo şi să le spun celor ce vin la mine. De atunci am pus început bun şi n-am mai făcut faptele de mai înainte. Pînă a citi cartea asta eu nu eram desăvîrşit, da’ pe urmă m-am făcut desăvîrşit”. Părintele a intrat la 16 ani în mănăstire şi s-a nevoit din toate puterile sale cum a ştiut. Atunci cînd a citit cartea care l-a schimbat era trecut de 85 de ani, dar chiar şi la această vîrstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o rîvnă mai înflăcărată decît a tinerilor.

31. Părintele era foarte prăvilos, deşi nu impunea nimănui nici un canon. Pentru că nu vedea, trebuia să-i citească cineva pravila. Dacă vedea că fratelui îi este greu sau este leneş, nu-l silea să citească, ci se ruga pe metanii. Pe lîngă alte boli, părintele suferea de insomnie. Uneori nu dormea cu săptămînile. Odată i-a adus doctorul mănăstirii nişte somnifere. În prima noapte părintele a dormit bine şi era foartea bucuros. În a doaua noapte părintele nu a mai putut să adoarmă. Pastilele au început să-şi facă efectul abia spre dimineaţă, cînd era vremea rugăciunii. La toacă, părintele s-a trezit şi am început să citim miezonoptica şi celelalte. Am văzut că părintele aţipeşte şi l-am întrebat dacă nu vrea mai bine să se odihnească şi să citim mai tîrziu. Părintele a zis că nu şi a stat în scaun mai bine de două ore, luptîndu-se nu doar cu neputinţa şi boala trupului, ci şi cu pastilele care îl doborau după o noapte de nesomn. Părintele avea 97 de ani şi nu se putea întoarce nici în pat, cerînd să fie luat în braţe şi aşezat în scaun. Cînd era ridicat din pat, răcnea de durere, cerînd să fie lăsat puţin să-şi revină. După aceea era ca şi cum nu ar avea nimic, aşezîndu-se la rugăciune sau primind pe cei ce veneau să-l vadă.

32. Odată, prin 2001, a venit vorba despre vlădica Dorimedont. Vlădica era un om foarte energic care începuse să facă multe în episcopia care i se încredinţase de curînd. Părintele Selafiil a zis: „Iaca şi vlădica Dorimedont, se luptă să facă atîtea, o deschis şcoli şi mănăstiri…, dar nici el nu ştie cu ce-o să se termine toate aestia, săracu…” Mie mi-au intrat în inimă aceste cuvinte şi aşteptam că vlădica va fi schimbat din episcopie şi trimis în Rusia, aşa cum mai spuneau zvonurile. Dar nu a fost aşa. Peste cinci ani după ce a zis bătrînul acele cuvinte, vlădica a sfîrşit în accident de maşină la doar 45 de ani.

33. Vlădica a fost cel care l-a adus pe părintele Selafiil în mănăstire după redeschidere. Vreme de 30 de ani mănăstirea Noul Neamţ a fost închisă, din 1960 pînă în 1990. Vlădica Dorimedont a fost primul stareţ. În 1997, la sfatul altui bătrîn cu viaţă sfîntă, arhimandritul Serghie, stareţul Dorimedont l-a adus în mănăstire pe părintele Selafiil şi l-a tuns în schima mare. Vlădica nu avea obicei să laude pe nimeni, dar despre părintele Selafiil spunea că e un om cu o viaţă foarte înaltă, că e ca un stîlp al Bisericii la care el nu ajunge nici cu mintea. „Nu poţi să nu te pleci în faţa acestui om – spunea vlădica – oricît de împietrit ai fi. În faţa blîndeţii lui pînă şi Lenin ar îngenunchea”. Şi, într-adevăr, nu am auzit pe nimeni vorbind vreodată de rău pe părintele Selafiil, deoarece el nu a jignit niciodată pe nimeni nici cu fapta, nici cu cuvîntul.

34. Părintelui nu-i plăcea cînd cineva se purta cu el ca şi cu un sfînt. Într-o zi, după liturghie, în timp ce părintele stareţ spunea predica, eu am ieşit din biserică şi m-am dus la chilia părintelui Selafiil, gîndind în sinea mea: „Ce rost are să ascult predica stareţului, că nu spune nimic nou. Mai bine mă duc la părintele Selafiil, că-mi spune lucruri de la Dumnezeu”. Peste puţin timp a venit şi alt frate, mai bătrîn şi cam surd. După ce m-a blagoslovit pe mine, bătrînul l-a blagoslovit şi pe fratele acela. „Cine-i?” – a întrebat părintele după obicei, pentru că nu vedea. „Fratele Mihail!” „E, frate Mihail, bine-ai venit! Vii din biserică?” „Da, părinte!” „Şi ai ascultat ce zice părintele stareţ la predică?” „Am ascultat, părinte!” „Ia, spune-ne şi nouă ce a zis, ca să avem folos, că eu nu pre aud în biserică”. Nici pînă atunci, nici după aceea, în şapte ani de zile nu l-am mai auzit pe părintele Selafiil să se arate interesat de predica stareţului.

35. Părintele era un vorbitor foarte bun şi vorbea cu poftă, deşi niciodată prea mult. Iubea Vieţile Sfinţilor şi le cunoştea. El spunea întotdeauna că un călugăr şi chiar un creştin trebuie să vorbească tot timpul din Scriptură sau din Vieţile Sfinţilor, dar cele ale lumii să nu le vorbească pentru că n-au nici un folos. Dimineaţa cerea să i se citească Sinaxarul şi el însuşi povestea îndată cîte ceva din viaţa sfinţilor din acea zi, înşiruind numele împăraţilor şi a prietenilor de nevoinţă cu precizie. Avea o memorie impresionantă care era un rod al dragostei, căci reţinea nume de sfinţi şi de oameni întîmplători pe care îi pomenea şi după zeci de ani în rugăciune, dar nu ştia întotdeauna dacă e dimineaţă sau seară sau dacă a mîncat în acea zi.

36. Părintele primea pe toată lumea şi nu se purta tăios sau cu dispreţ nici cu cel mai obraznic şi îngîmfat vizitator. Atît doar că, celor care erau smeriţi şi căutători de cele duhovniceşti, le vorbea duhovniceşte, iar celor care veneau din curiozitate sau trimişi de alţii, le vorbea lucruri obişnuite. Adică îi întreba cine sînt, cîţi ani au, cu ce se ocupă, cum e vreme pe la ei, dacă s-au făcut păpuşoii, dacă au lemne pentru la iarnă şi aşa mai departe. Cînd părintele ne întreba pe careva dintre noi dacă n-am văzut cumva, cînd am mers cu autobuzul, dacă s-au făcut păpuşoii pe dealuri, trebuia să ne dăm seama că ne-am coborît cu totul în cele lumeşti. Dar asta am înţeles-o foarte tîrziu, înainte de moartea părintelui, deoarece bătrînul nu strecura nici cea mai mică ironie în vorbele sale şi nimeni nu l-ar fi crezut în stare de aşa ceva, deoarece petrecea tot timpul neschimbat şi nu glumea niciodată. Într-o zi, cu cîteva luni înainte de moarte, el însuşi mi-a spus: „Părinte, dacă vine un om şi caută pe Dumnezeu, să-i vorbim din Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor, iar dacă nu, să nu lungim vorba. Iaca şi eu, dacă vine la mine cineva, îl întreb dacă o plouat şi dacă e sănătos şi pe urmă îl blagoslovesc şi-l trimit la trapeză să mănînce”. Aşa făcea părintele ca să nu supere pe nimeni, vorbind fiecăruia după măsura sa, cu dragoste.

37. Chileinicul mai tînăr mi-a zis, pe cînd părintele era încă în viaţă, că a simţit de mai multe ori, în biserică, în timpul Heruvicului bună mireasmă care venea de la capul părintelui Selafiil.

38. Nişte călugări de la Noul Neamţ, ajungînd pe Sfîntul Munte, au povestit bătrînilor de acolo despre cum este părintele Selafiil şi cum vorbeşte el despre dragoste, despre nejudecare, despre iertarea păcatelor. Bătrînii athoniţi au zis: acesta este un om desăvîrşit, numai cineva care a ajuns la desăvîrşire poate să vorbească astfel.

39. Părintele Selafiil, ca şi părinţii din Patericul Egiptean, spunea că orice păcat, oricît de grav, se iartă de către Dumnezeu îndată ce păcătosul se întoarce cu toată inima şi îşi spovedeşte păcatul. „Dacă ai zis: iartă-mă – iaca şi Dumnezeu te iartă!” Cu condiţia ca şi noi să iertăm celor ce ne greşesc. Cel mai mare păcat este deznădejdea, pentru că ne face să ne pierdem încrederea în Dumnezeu. Dar atîta vreme cît ne întoarcem şi ne rugăm Lui, El ne primeşte.

40. Părintele Selafiil, pe cînd era mai tînăr, l-a vizitat pe Sfîntul Cucşa de la Odesa. După ce l-a primit cu bucurie (deşi era noapte şi cuviosul Cucşa nu avea obicei să primească pe nimeni), i-a vorbit despre faptele sale. Cuviosul l-a mustrat pe părintele Selafiil că dezleagă prea uşor păcatele mari, pentru bani. Părintele Selafiil i-a răspuns că aceasta el a citit-o la Sfîntul Simeon al Tesalonicului, că e bine ca oamenii să dea bani pentru biserică şi milostenie, că aşa li se iartă păcatele. Părintele Selafiil dădea acei bani ca milostenie şi se ruga pentru păcătoşi. Aceasta arată cîtă îndrăzneală avea către Dumnezeu, încît ştia că Dumnezeu îi iartă pe păcătoşii care vin la el, orice păcate ar avea, pentru rugăciunile lui.[3]

41. În Biserica Rusă călugării şi preoţii nu sînt salariaţi. Dar pentru că în perioada prigoanei părintele a muncit la stat, la bătrîneţe avea o mică pensie pe care o primea la mănăstire. Din banii cîştigaţi bătrînul cumpăra cărţi şi le trimitea preotului din sat.

42. Părintele era foarte milostiv. Pe cînd era în sat, cînd bisericile erau închise, oamenii veneau la el şi îi aduceau mulţi bani. Din banii aceea părintele făcea milostenie. Odată a plătit oameni şi a făcut o casă. Cînd a fost gata casa, a chemat o văduvă care rămase pe drumuri şi i-a dat cheia de la casă, zicînd că e a ei.

43. Părintele primea la chilie, de la vizitatori, dulceţuri, vin şi conserve. Din acestea dădea şi fraţilor. Uneori spunea: „Dacă vine părintele cutare, să-i dai conserva aceea de peşte şi nişte vin, că ei o lucrat azi la beton, da’ mîncarea la trapeză-i cam slabă”.

44. Părintele Chir, medicul mănăstirii, ne-a povestit că odată starea sănătăţii bătrînului s-a înrăutăţit brusc. Din cauza frigului îndurat în lagăr, picioarele i s-au umflat şi s-au umplut de răni care curgeau. Doctorul s-a gîndit că la vîrsta de 90 de ani şi cu această boală, stareţul va muri. Dar peste vreo trei zile, cînd a venit să-l controleze, a văzut că părintele e bine. – “Părinte, zise doctorul, matale ştii că te vindeci?” – “Ştiu – răspunse stareţul – în noaptea asta o venit la mine Sfîntul mucenic Hristofor şi mi-o zis: Selafiile, nu-ţi face griji, tu o să te lecuieşti”. “Bine, părinte – zise medicul glumind – dar trebuia să-mi spui şi mie, ca să nu mă necăjesc atîta”. Părintele Selafiil nu a mai povestit nimănui despre asta, iar cheleinicul a zis că părintele se căieşte că a zis vorba asta.

45. Mai mult decît orice, părintele ura slava deşartă. Nu răbda nici cea mai mică laudă. Unul din chileinici, chiar în prima zi cînd s-a mutat la chilia părintelui şi-a zis: „Gata, de acum nu mai mănînc ouă şi nu mai beau vin, că schimnicii nu beau vin”. După cîteva zile, la vremea mesei, părintele Selafiil îi zice: „Frate, ia toarnă cîte o cană de vin”. Fratele era mare la trup, trecut de 90 de chile, dar părintele era mic şi slab. După ce au băut prima cană, părintele a zis iar: „Mai toarnă cîte una”. Fratele a văzut că părintelui i s-a înroşit nasul şi a început să i se împleticească limba în gură. Apoi părintele a zis: „Amu încuie uşa şi hai să ne culcăm”. Aceasta a făcut-o bătrînul pentru a-i scoate fratelui din cap ideea că a fi schimnic înseamnă a nu bea vin. Altminteri, părintele nu bea vin deloc, nu numai din înfrînare, ci şi pentru că avea un ulcer avansat la stomac de mai bine de 40 de ani.

46. Din cauza ulcerului la stomac, părintele avea în chilie un săculeţ cu pesmeţi. Văzînd cît de importanţi erau pesmeţii pentru părintele, i-am zis într-o zi: „Părinte, blagosloveşte să ne ducem la trapeză, să tăiem cîteva pîini şi să le coacem în plită, că se fac îndată”. Părintele a răspuns cu sfială: „Nu, ca nu cumva să se facă sminteală, că eu vă trimit să folosiţi plita de la trapeză şi să cîrtească fraţii. Lasă că nouă ne aduce prescurarul, cînd poate, că el usucă prescurile care nu-i ies bine”. Atîta grijă avea părintele ca să nu deranjeze şi să nu smintească pe nimeni.

47. Altă dată un părinte din România a adus un colet de cărţi pentru părintele ca să-l dea la credincioşi. Bătrînul se bucura foarte tare de cărţi, ca un copil, deşi nu vedea ca să citească. S-a aşezat bucuros la marginea patului şi a cerut să fie aduse cărţile, ca să pună mîna pe ele. Însă îndată a întrebat: „Dar oare s-a întunecat afară?” „Nu, părinte”. „Dar să aşteptăm să se întunece şi atunci o să le aduceţi, ca nu cumva să vadă vreun frate şi să zică: uite cîte cărţi au aiştia şi să se smintească”.

48. Într-o zi părintele stătea în pat, iar eu pictam la masă o iconiţă. După o linişte îndelungată, în care eu credeam că părintele doarme, părintele a zis: „Măi, măi, ce frumoşi îs!” „Cine, părinte?” „Doi tineri”. Crezînd că părintele vede îngeri, m-am gîndit că trebuie să fie îngerul meu păzitor şi încă vreun înger, veniţi să mă înveţe cum să pictez. Am început să-l ispitesc. „Dar unde stau, părinte?” „Aici”. „Şi ce fac?” „Tac”. „Şi-s frumoşi?” „Tare frumoşi”. Cînd eram convins că sînt îngeri, părintele a adăugat: „Tare frumoşi, da’ numai ei ştiu cîtă viclenie ascund într-înşii!” Apoi, îndată: „Fu, ce urîţi s-au făcut! Gata, se duc!” L-am mai întrebat de ce au venit şi ce au făcut. Părintele a zis că acei doi erau draci din cei înţelepţi, trimişi tocmai de la prestolul lui satana ca să asculte ce ne sfătuim noi, adică ce ne sfătuieşte părintele, ca să ştie ce fel de ispite să mai pună la cale.

49. Odată, stînd în pat, părintele a început să vorbească: „E bun peştele ista, da nu prea are sare”. „Care peşte, părinte, mata eşti în pat, nu eşti la masă”. „Da, iaca am flămînzit şi am vrut să mănînc şi eu o bucăţică de peşte, da’ nu prea are sare”. Fratele s-a dus la trapeză şi, spre marea lui mirare, a văzut că se prăjea peşte. Trebuie să spunem că la Noul Neamţ se mănîncă rar peşte. Dacă nu aş fi citit despre părintele Porfirie că se pogora cu duhul sub pămînt şi gusta apa din izvoare să vadă dacă este dulce, aş fi crezut că părintele Selafiil aiurează. Dar se pare că şi el putea să plece în duh unde voieşte şi, dacă avea poftă, să guste şi nişte peşte.

50. Părintele ajunsese la starea copilului. Diavolul nu-l mai putea birui cu nici o patimă. Chileinicul, care dormea în aceeaşi chilie, zice că părintele avea două feluri de vise: primul, că mănîncă şi altul că plouă şi e furtună în chilie. Furtuna şi ploaie în care se visa era tot ce mai putea face diavolul împotriva bătrînului.

51. Părintele nu poruncea niciodată, nici măcar celui mai tînăr frate, nici unui copil. Se socotea pe sine mai prejos decît toţi şi arăta asta prin viaţa sa. Cînd venea ceasul rugăciunii, părintele îşi întreba chileinicul dacă vrea să facă rugăciunea. Se întîmpla ca fraţii care citeau să obosească, pentru că părintele voia să se citească toate laudele, trei canoane, o cathismă, un acatist, o cathismă din Psaltirea Maicii Domnului. Toate acestea, citite doar de doi oameni mai multe zile la rînd, deveneau obositoare. Unul din chileinici a făcut rană în gît de la atîta citit, căci trebuie să se citească şi cu voce tare, deoarece părintele auzea rău. Aşadar, se întîmpla să nu vrei să citeşti. Atunci ziceam: „Nu acum, părinte”. „Da’ cînd?” „Mai tîrziu, că am obosit”. „Bine – zicea părintele fără supărare –, şi eu mă unesc cu voi!” Apoi rămînea pe scaun şi trăgea metaniile. Peste cîteva minute zicea iar: „Oare cît o fi ceasul? Cred că o trecut un ceas”. „N-o trecut, părinte, o trecut numai cinci minute!” „A, ei bine”. Şi începea iar să tragă metaniile. Apoi, peste cîteva minute, zicea iar: „Oare n-o trecut un ceas?” „Nu, părinte, o mai trecut cinci minute!” Dar pentru că răbdarea şi smerenia bătrînului ne biruia, ne trecea şi nouă împotrivirea şi ziceam: „Părinte, vrei să începem rugăciunea?” „Da! Vreu!” – răspundea părintele bucuros şi fără nici o urmă de supărare. „Dă binecuvîntarea!” „Binecuvîntat este Dumnezeul nostru…”. Aşa făcea părintele întotdeauna şi la rugăciune, şi la masă şi în orice. Nu făcea nimic pînă nu întreba pe cel de lîngă el „ne rugăm?” sau „mîncăm?” sau „mergem la biserică?” şi dacă i se spunea „nu!”, nu mai insista, oricine ar fi fost, supunîndu-se întru toate, de parcă el ar fi fost ucenicul. Îşi schimba, dacă trebuie, şi orele de somn şi de rugăciune după cum voia chileinicul şi nu ţinea supărare.

52. Într-o dimineaţă, a zis: „În noaptea asta am crezut că o să mor, aşa de tare m-o durut maiera.[4] De-amu vroiem să mă rog lui Dumnezeu ca să mă ieie, da parcă m-am temut ca să nu fiu cumva împotriva voii Lui”. Părintele nu se ruga nici măcar ca să-i treacă durerile, zicînd că aşa Dumnezeu îl curăţă.

53. Altă dată mi-a zis că din cauza durerilor a ajuns la nepătimire, încît i se pare că nu mai are trup.

54. Chiar dacă se afla în dureri cumplite tot timpul, niciodată nu se arăta nemulţumit, iar dacă era întrebat ceva, răspundea cu toată dragostea şi nu amîna pe nimeni.

55. La înmormîntarea părintelui Selafiil, vlădica Dorimedont a zis: „A plecat dintre noi un stîlp pe care s-a sprijinit biserica, un rugător pentru sufletele noastre, un povăţuitor, un mucenic şi un mărturisitor. Părintele Selafiil avea dar de la Dumnezeu. Orice păcătos care venea la el, oricît de mari păcate ar fi avut, pleca mîngîiat şi cu nădejde de mîntuire”.

56. Părintele Selafiil a murit aşa cum şi-a dorit. Uşă în uşă cu chilia părintelui trăia părintele Serghie arhimandritul care înainte de moarte nu a putut mînca zece zile. Uneori părintele Selafiil zicea: „Bună moarte a avut părintele Serghie şi eu aş vrea să nu pot mînca zece zile înainte de moarte”. Aşa s-a şi întîmplat, căci în ultimile zece zile părintele nu a putut nici să mănînce, nici să bea, pentru că vărsa. Din cauza arşiţei limba i s-a uscat în gură şi tot ce i se putea face era să i se ude buzele şi limba cu un tampon ud. Părintele era lucid, dar nu mai putea vorbi din cauza istovirii. În ultima zi, cînd i s-a apropiat tamponul ud de buze, părintele l-a dat cu mîna la o parte, arătînd că nu este nevoie. S-a nevoit pînă în ultima clipă şi s-a stins ca o lumînare care a ars pînă la capăt. Cei care au fost de faţă spun că părintele şi-a întins mîinile înainte de sfîrşit. În ultimele zile părintele a zis că a fost cercetat de un sfînt mucenic foarte frumos, care i-a ţinut o lungă cuvîntare despre credinţă şi despre viaţa viitoare, şi de o femeie în alb.

57. Că părintele Selafiil era desăvîrşit se vedea din toate purtările sale. Oricine poate să se stăpînească în faţa oaspeţilor, dar ca să fii netulburat tot timpul, trebuie să ai harul lui Dumnezeu. Mi s-a întîmplat şi mie să citesc pravila părintelui împreună cu chileinicul. Vreme de trei luni eram la chilia bătrînului de dimineaţa, cînd se trezea, pînă seara, cînd se culca. Şi în toate aceste zile, fie că era chinuit de insomnie, fie că suferea din cauza durerilor cumplite, niciodată nu l-am auzit să zică: „lasă-mă în pace” sau „n-am timp” sau „vedeţi-vă de treabă”. Nici măcar prin înfăţişare sau prin gesturi nu a arătat vreodată nerăbdare sau nemulţumire, cît de mică. Aşa că niciodată nu m-am simţit jignit sau nebăgat în seamă, sau amînat, chiar dacă nu am avut niciodată o purtare potrivită. În părintele Selafiil se vedea dragostea cu care iubeşte Hristos lumea, căci ori de cîte ori am făcut neascultare sau m-am împotrivit, niciodată părintele nu a zis: „vezi, dacă nu m-ai ascultat” sau „ţi-am zis eu”, ci întotdeauna mă primea cu dragostea de mai înainte, de parcă greşeala mea îl ocolea pe el. De aceea pot spune că nu am mai văzut niciodată un om ca părintele Selafiil.
——————————————————————————–
[1] Mănăstirea Noul Neamţ a fost închisă de sovietici în perioada 1960-1990.
[2] Tăiţei.
[3] Vezi în a doua parte a cărţii întîlnirea cu Sfîntul Cucşa povestită de părintele însuşi.
[4] Ficatul.

Ostrov

2007-07-12T12:09:00.000+02:00

AUDIO! Pr. Rafail Noica despre "Ostrov"

_________________________________________________________________

Mark Lipovetsky, University of Colorado:

Un film despre un monah rus atrage premiile cinematografiei ruse

Un film despre pocăinţă – aşa cum a trăit-o un monah ortodox rus marcat de experienţa sa din timpul celui de-al doilea război mondial - a reuşit să câştige şase premii ale cinematografiei ruse în cadrul ceremoniei Zolotoi Orvol sau Golden Eagle din 27ian.2007, incluzând „Cel mai bun film”, „Cel mai bun regizor” precum şi „Cel mai bun actor”.
Rolul principal este interpretat de către Pyotr Mamonov, fost star rock al erei sovietice, în prezent un devotat trăitor al ortodoxiei, într-un sat izolat din Rusia.
Filmul este regizat de Pavel Lungin, un renumit regizor rus, devenit faimos cu filmul "Taxi Blues", un film al erei perestroika.
În cuvântul său, Mamonov condamnă propria-i popularitate ca fiind idolatrie şi face un apel către oprirea avorturilor.
Filmul “Ostrov”, structurat ca o parabolă, ne prezintă povestea Părintelui Anatolie, un călugăr rus căutând iertarea lui Dumnezeu pentru uciderea camaradului său, din ordinul unui ofiţer nazist, pentru a-şi salva propria viaţă.
Acţiunea se derulează în anii ’70, într-o mănăstire izolată situată pe o insulă din nordul Rusiei, perioadă în care Biserica Rusă se afla încă în prigoana comunistă.
Patriarhul Alexei II, ca şi alti reprezentanţi ai clerului rus, apreciază filmul ca fiind o realistă şi profundă oglindire a credinţei şi a vieţii monahale. Într-o conferinţă ţinută pe data de 29.01.2007, patriarhul numeşte filmul Ostrov exemplul viu al unui efort de abordare creştină a culturii.
“Ostrov”, filmul de închidere al festivalului Filmului veneţian în anul 2006,înregistrează cea mai mare audienţă pe ecranele ruseşti, fiind de asemenea difuzat de către televiziunea naţională pe data de 07.01.2007, sărbătoarea Crăciunului în Rusia. Sondajele de audienţă îl plasează pe locul doi după cuvântul de anul nou al preşedintelui Putin.
Regizorul Lungin spune despre filmul său: “ Noi am încercat să transmitem mesajul că există un Dumnezeu, că nu suntem singuri pe pământ”.

Noul film al lui Pavel Lungin, “Ostrov”, avându-l în distribuţie pe Petr Mamonov un “sfânt monah” a obţinut un succes fenomenal în Rusia, fiind nominalizat la toate categorile festivalului de film Golden Eagle, instituit de Nikita Mihalkov.
Filmul, apreciat de către intelectuali şi de către cler deopotrivă, a fost difuzat şi în SUA în cadrul săptămânii filmului rusesc.
Canalul de ştiri NTV comentează: “filmul Ostrov a fost prezentat pentru prima dată în Voronezh şi Borisoglebsk fără locuri libere...O zi înaintea premierei, Mitropolitul de Voronezh a recomandat ca filmul să fie prezentat după programul slujbelor din cele 40 de biserici ale oraşului. Parohiile au fost surprinse – niciodată un film nu a fost prezentat în biserici… Părintele Andrei, secretarul eparhiei comentează “ mitropolitul a vizionat filmul şi îl recomandăm clerului şi enoriaşilor”...Premiera a început cu o rugăciune…Înaintea căreia toţi spectatorii s-au închinat… Petr Mamonov, actorul principal “Pentru mine aceasta înseamnă că biserica este vie”. Clerul prezent i-a mulţumit lui Mamonov, observând că a reuşit să transpună viaţa de călugăr cât se poate de real. Mamonov menţionează că nu a învăţat rugăciunile, ci s-a rugat din adâncul inimii. “Lupta cu păcatul îmi este foarte familiară”
Site-ul Pravoslavie.ru face o prezentare extinsă a filmului, Igor Vinnichenko remarcând “ este imposibil să nu fii marcat de credinţa autentică ce acompaniază întregul film şi căreia noi i-am simţit lipsa atât de mult”. Sperăm ca acum tema spiritualităţii ortodoxe să îşi regăsească locul în cinematografia naţională.

Scenariul filmului aparţine lui Dmitrii Sobolev, un tânăr absolvent al Institutului de Cinematografie de la Moscova, mai exact, proiectul său de diplomă.
Actori faimoşi ai ecranului rus - Viktor Sukhorukov, Dmitrii Diuzhev, Iurii Kuznetsov, şi Nina Usatova construiesc un cadru adecvat pentru performanţa actoricească a protagonistului, părintele Anatolie. Merită menţionat că Mamonov a părăsit Moscova cu mai bine de zece ani în urmă pentru un sat izolat, unde l-a desoprit pe Dumnezeu şi renaşterea spirituală.
Unul dintre cei mai buni compozitori contemporani, Vladimir Martynov, a realizat coloana sonoră, în perfect acord cu peisajul stern al nordului Rusiei, cu stâncile-i înzăpezite, apa de gheaţă şi ceruri albe.

Sergei Shumakov, producătorul filmului menţionează foarte clar că “ ideea acestui film nu a fost o căutare a lui Dumnezeu. Aceasta este absentă, deoarece totul este deja acolo. Aceasta de fapt îl face diferit de orice alt film European, aşanumita cinematografie spirituală. Acestea reprezintă încercări de a descoperi un sine spiritual într-o atâde complicată lume contemporană, dar problema credinţei rămâne cu semnul întrebării. Paradoxul acestui film, în viziunea mea, acesta este...poziţia unui om pentru care credinţa nu mai este o întrebare, ci organic trăită.El este un credincios.Punct”.
Există o asemănare cu filmele lui Tarkovski, mai ales cu Andrei Rubliov, o asociere făcută mai ales prin prisma viziunii monocromatice, a întinderilor de ape, a figurilor.
Unul din critici menţionează că nu numai Mamonov, dar şi Sukhorukov (părintele Filaret) şi Diuzhev (părintele Iov) sunt credincioşi.
Surprinzător, menţionează unul dintre critici, pentru Rusia contemporană. Acest film poate figura lângă marile capodopere ale ecranului, alături de Bergman şi Tarkovski. Pentru Rusia – era timpul unui astfel de film, pentru cei ce vor să afle mai multe despre misteriosul suflet rusesc – iată o excelentă descriere.Pentru cei care caută să ia în serios dezvoltarea lor spirituală, acest film este util, dincolo de confesiune. Un film ce i-a ajutat pe unii oameni să fie mai buni, mai curaţi. “anticipam o oarecare notă de ironie la adresa feţelor bisericeşti prezentate şi spre uimirea mea, aceasta nu se întâmplă!Nu mă aşteptam ca o piesă atât de dinamică în latura ei spirituală să se ridice atât de repede dintre ruinele Sovietului Suprem”.
Au existat însă şi comentarii, ce denotă cel puţin ignoranţă în materie de spiritualitate.”cei mai ardenţi avocaţi ai societăţii sovietice s-au transformat subit în suporteri ai fundamentalismului ortodox rus. Rusia şi-a descoperit noii inamici- cei care promovau fără teamă libertatea de conştiinţă din timpul sovietelor – represiunea şi-a schimbat vectorul, dar nu structura. Dacă ostrov s-ar fi turnat în 1974, ar fi avut nu numai un alt înţeles, dar ar fi fost un cu totul alt film. În acest context, vom asista la producţii de filme despre sfinţi şi pioşi cu aceiaşi frecvenţă ca cele despre comuniştii devotaţi ai anilor sovietului.”

2007-04-23T22:38:00.000+02:00

Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

O “întîmplare” de la Aiud

“Ma intorc acum la intimplarea mea de Pasti. Ma pregateam pentru sarbatoare. Imi purificam sufletul pe cit puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat impotriva foamei, incalzit de o rugaciune interioara si in noaptea in care stiam ca este noaptea de Pasti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud batind. Vuietul lor patrundea spiritual. Adica nu era un vuiet ca si cind ai fi linga el, ci patrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afara il trimitea, lumea aceea care sarbatorea Invierea Domnului.

Si am cintat “Hristos a inviat!”. La inceput in gind, pe urma am simtit nevoia sa-l cint nu cu voce tare, dar sa ma aud eu insumi. Era o liniste mormintala si orice miscare din celule era reflectata in afara pe culoar si sigur gardianul m-a auzit cintind si a venit la mine si m-a insultat. Si am hotarit sa incetez sa mai cint ca sa nu tulbur noaptea aceea sfinta a Invierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se intimpla in copilaria mea, cele mai dragi amintiri. (…)

Pe sectie la noi - era sectie speciala de sanctiuni, de pedepse - erau sase gardieni (era o sectie mai mare). Ei veneau insiruiti unul dupa altul. Gardianul care era de serviciu intra in rindul celorlalti si cel care raminea pe sectie deschidea usa. Noi trebuia sa stam cu fata la perete. El intra si nu stiu la ce se uita sa vada daca este in ordine. Si n-aveam voie sa ne intoarcem cu fata din nou la usa decit in momentul in care auzeam usa incuindu-se.

In dimineata aceea de Pasti, nu m-am intors, n-am stat cu fata la perete. Era un gardian…Daca dumneavoastra ati vazut un drac frumos, omul acesta era intr-adevar un drac frumos. Sigur ca era un tinar de tara, un baiat subtirel, inalt, cu ochi albastri, absolut angelici, cu o figura foarte frumoasa, totdeauna imbracat elegant, cu costumul pe el. Ceilalti veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Insa avea o cruzime de neexplicat. Este greu de inteles cum poate cineva care arata atita gingasie, o frumusete masculina, sa nu fie un om gingas. Cum poate cineva care are o frumusete asa de angelica sa fie asa de crud? Daca omul acesta nu batea 5-6 detinuti in serviciul lui, probabil nu se simtea bine. Si in general, in inchisoare, sub teroare, sub spaime, este mai usor sa suporti propria tortura. Cind auzeai strigatele… Majoritatea celor batuti erau detinuti de drept comun, pentru ca erau putini detinuti politici. Oamenii acestia strigau cind ii bateau. Noi taceam, niciodata nu strigam. Dar ei strigau si imaginatia ta incepea sa lucreze. Si-ti inchipuiai lucruri oribile. Era o stringere sufleteasca asa de mare, incit ai fi preferat sa vina sa te bata pe tine, numai sa nu mai auzi strigatele celuilalt. Si acesta era unul din oamenii care gasea o placere din a-i tortura pe ceilalti.

In dimineata aceea cind a deschis el usa, eu ma rugasem toata noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute de mii de ori "Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcind si celor din morminturi viata daruindu-le". De mii de ori poate. Ca sa intre in mintea si in inima mea adinc adevarul Invierii. Am stat cu fata spre usa cind a intrat el, i-am spus “Hristos a inviat!”

Gardianul s-a uitat la mine, a intors capul si s-a uitat la cei care erau in spatele lui. S-a intors din nou la mine si-a spus “Adevarat a inviat!” A fost pentru mine ca o lovitura in crestetul capului. Si am inteles atunci ca nu el mi-a spus “Hristos a inviat”, ca a fost ingerul Domnului. Acela, care stind la mormint, a spus femeilor mironosite: "Pentru ce cautati pe cel viu intre cei morti? Iata a inviat. Veniti sa vedeti locul unde-l pusesera." Prin gura lui, ingerul mi-a confirmat Invierea, pentru ca aveam nevoie de aceasta confirmarea si pentru ca Dumnezeu a vrut sa-mi confirme prin gura vrajmasului meu adevarul acestei Invieri. Celula mea s-a umplut de lumina. Si bucuria mea a fost asa de mare, incit cele 5-6 ore pina la prinz, cind venea mincarea, au fost in lumina si bucurie spirituala."

(Cf. Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Suferinta ca binecuvintare”, Editura Cathisma, Bucuresti, 2007, pp. 31-35)

Pr. Calciu - AUDIO

2007-04-23T21:42:00.000+02:00

Părintele Arsenie Papacioc

Taina iubirii

Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovati noi că nu stim să iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi pentru lumea aceasta - asta ni se cere!

O institutie, ca si un neam, trăiesc prin cei care tâsnesc, care stau pe cruce fără să cedeze. O iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanentă jertfire. Niciodată nu vom trăi fără probleme si fără săbii îndreptate împotriva noastră! Nu vedeti învătătura crestină? "N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie... Dusmanii omului sunt casnicii lui." Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tău, iar aceste suferinte te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreste.

Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar luptă fără jertfă nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când Iisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pedeapsă în sine, canonul înseamnă putinta revenirii, a întoarcerii la bine.

Se constată că nu vine lumea la biserică. Dar nu trebuie să fie o preocupare în sine, să se facă atâta caz. Pentru că aceste lucruri slăbesc forta personală a fiecăruia, semănând confuzii. Din cauza greselilor multimii, fiecare om ajunge să se scuze în sinea lui: "Ce, numai eu fac? Văd că toti fac!" Deci, cel mai bine este ca noi să ne rugăm pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar vă rog, să fie o mai mare dorintă de iubire adevărată! Nu o iubire înregistrată si difuzată ca atare de oameni: "Auzi, domnule, că trebuie să iubim!" Nu! Trebuie să simti nevoia să iubesti.

Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuti sau să te folosesti. Te folosesti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greseală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Il rabdă Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi si tu si să te încununezi!

Dacă se întâmplă să facem fapte bune, nu este bine să le facem numai din obligatie, pentru că devenim cazoni. Să le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atâta cât putem. Pentru că Dumnezeu nu ne tine că suntem noi foarte vrednici. Ne tine că este foarte milostiv El, si de aici vine si toată mila noastră.

Bunăoară, dacă se găseste cineva în situatia să dusmănească pe cineva, se găseste în situatia să-l judece, pentru că este într-adevăr incorect si nu se asează deloc. Deci, îti este incomod si tie si celorlalti. Dar dacă ar zice omul asa, ar sta de vorbă cu Dumnezeu: "Măi dragă, Eu îl iubesc si pe acela asa cum e. Dă-te de partea Mea, ca să-l iubesti si tu. Eu îl iubesc asa cum este. Căci de aceea îl tin în viată. Dă-te de partea Mea si lasă, nu-l mai dusmăni; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu câte greseli faci si ti le trec cu vederea?" Acest dialog intim, cu smerenie să se facă, si tu esti asigurat. Si răsare cu orice chip iubirea, fără de care nu se poate face nimic, chiar dacă ai da muntii la o parte; chiar dacă ti-ai sfâsia trupul să ardă pentru Hristos. Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepti pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să stii să-i faci o mângâiere, să-i descretesti fruntea. La săraci poti să faci o rugăciune scurtă: "Doamne, miluieste-l!", dacă nu poti să-i dai, că esti în tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastră în legătură cu suferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebati la Judecata de apoi este: "De ce nu am dat mai multă atentie semenilor nostri?"

Există poruncă în învătătura crestină: să se respecte toată făptura, cu atât mai mult fiinta omenească, care are "chip" si "asemănare". Si firea pervertită, bineînteles, te îndeamnă să tii cont numai de al tău, si foarte greu te rupi si pentru celălalt. Si tocmai asta e porunca: să te rupi. Eu v-am spus uneori; dacă nu, spun acum: Era într-o situatie, parcă era vis, dar tare a fost parcă real, asa... Murisem, si mă uitam, cum se spune, la moartea mea, căci sufletul nu moare. Mă uitam la mine în cosciug si când a ajuns cosciugul să intre în groapă am zis: "Ce bine este dacă lasi ceva din tine afară! Aceea te va ajuta si pe tine să trăiesti mereu". Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahută zice: "Mila e toată Scriptura!"
A milostivi pe unul, pe altul, aici se arată că tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii că acela pe care îl ajuti poate să fie Hristos. El nu întinde mâna să-i dai. El întinde mâna să-ti dea împărătia cerului si tu nu observi. Si, de regulă, oamenii caută bănutul cel mai mic.

Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe lângă mântuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodată. Fac sobor la margine de drum si împart ce s-a căpătat, si zic: "Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, întru împărătia Ta!" Si are valoare. Mântuitorul, ca să ne încurajeze, a spus: însutit veti primi! Vrei să te îmbogătesti? Dă tot ce ai! Primesti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dacă ati cunoaste viata Sfântului Ioan cel Milostiv, v-ati înspăimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: "Cât aur are arhiepiscopia?" Si i s-a răspuns: "Atâtea litre de aur!" "Dati-i la săraci!" Când au auzit, economii ăia au zis că îi sărăceste. Si a venit înapoi însutit fată de cât a dat. Iar dădea, iar venea însutit. Economii cârteau mereu! Vezi, nu observă omul când primeste, dar observă când dă. Dar venea însutit cu precizie! Este cuvânt din Scriptură. Eu nu am dreptul să-l contrazic pe acest cuvânt. Si obisnuiti-vă cu autoritatea cuvintelor din Sfânta Scriptură. Tainele Bisericii s-au făcut pe temeiul cuvintelor din Scriptură. "Ce dezlegati voi, dezleg si Eu". Asa a luat nastere Taina Pocăintei.
A venit o doamnă la arhiepiscopie să dea o donatie. Si a întrebat-o Sfântul Ioan: "Cât doriti să dati, doamnă?" "Atât!" Sfântul Ioan se astepta să primească însutit, iar cât dădea doamna asta nu era însutit. Si a întrebat-o: "Atât ai vrut cu adevărat să dai?" "Nu! Am vrut să dau atâta, dar când am scris suma, o mână nevăzută a sters si a scris cât dau eu acum".
Ce se întâmplase? Economii nu au dat la săraci cât a zis Sfântul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea cu cât a adus femeia asta însutit. Sfântul Ioan i-a mustrat: "Uite cine sărăceste arhiepiscopia!" Si s-a ajuns să dea câte o corabie cu aur, si veneau o sută înapoi; si s-a umplut Marea Mediterană cu corăbii pline cu aur mergând la Sfântul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: "Să vedem, Ioane, cine este mai milostiv: tu sau Eu?" S-a verificat cu ape, cu corăbii si cu aur cuvântul Scripturii. Deci, obisnuiti-vă să nu trăiti numai voi, ci să trăiti în toti care sunt cu voi.

Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: "Să vă iubiti unul pe altul." Vedeti, cu orice chip trebuie să fim controlati, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toti. Practic e greu. Nu poti chiar să iubesti pe toti. Bine, asta se întelege. Dar, cu nici un chip să nu urâti! Dacă nu urăsti, nu mai esti în apă, esti pe scară, pe prima treaptă. Dar esti pe uscat! Si sigur că treptele merg până la treapta dragostei de sus. Esti liber si ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăsti. Deci este un început doar. Ce se numeste scară: "Două lemne hodolemne si un brat de ălea măruntele!" Adică, dacă esti pe prima treaptă esti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindu-ne să iubim, ne-a dat si putinta să iubim. Si atunci ceva sfânt din noi ne spune: "De ce să stau chiar asa pe ultima treaptă? Ia să păsesc mai sus!" Se întâmplă de capeti o bucurie pe care nu o cunosteai, dar care te odihneste si te sileste la a treia treaptă. Si tot asa, si tot asa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârsirii.

Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: "Să vă iubiti" - vorbeste la superlativ si termină. Dar acum, noi, care ne întâlnim cu neputintele noastre si cu frecusul, lipsa de educatie la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă asez pe prima treaptă si nu-l urăsc. Si mă tin cu mâinile de treapta de sus. Dacă te tii cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncă. Nu mai avem voie să comentăm, decât, cu orice chip, să stabilim relatii măcar la "Bună ziua", sau să nu urăsti pe nimeni. Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte porunci crestine, dacă n-avem relatie cu cineva. Frătiile voastre trebuie să stiti că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un dusmănel, care stă cocotat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta. Adică nu vrea Hristos să stea cu dusmănelul ăla. Că nu există relatie între rău si bine. Mântuitorul zice: "Să-mi dai toată viata, toată fiinta ta!" Dracul zice: "Mie să-mi dai numai un deget!" Că prin asta el te stăpâneste cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat o unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.

De aceea, nici nu se stă de vorbă cu dracul. E o greseală mare când mai spun unii: "L-am certat pe dracul!" Lui îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simti că într-un fel te munceste fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te la Hristos: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul!" Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitatie, ci cu calm si cu stăpânire de sine. Pentru că, vă repet acum, sunt sigur că v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristări, sau al unei mâhniri, este numai si numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din prudentă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînteles. Dar pe fondul unei stări de veselie, viata duhovnicească nu se vede, dar se simte. Simti că ai mândrie. Insă smerenia nu se prea simte! Niciodată un om nu spune: "Eu sunt smerit!" Dar se simte totusi o bucurie sufletească pentru că ai un fior de relatie caldă cu lumea.
Dacă rationalizezi relatia ta cu lumea pe motiv că sunt liber să nu primesc vizita fratelui - e un câstig. Dar e un câstig minor, fără rezultate mai avansate. Trebuie să-l iubesti cu adevărat cu inima. Strategic vă dau un sfat: nu poti să-l iubesti pe vrăjmas de prima oară, dar asează-te pe pozitia să nu-l urăsti. Si dacă te găseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmăni, tu mori ca un iubitor de vrăjmas, cu harul lui Dumnezeu.

Să stiti că e foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui. Prima dată asta vine: "Ah, ce i-as face!" Dragă, cele zece porunci nu trebuie învătate ca la scoală: "Dacii si romanii", si începi să spui istoria dacilor si a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. Poti să te prezinti la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se analizează de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că esti scutit total, că o împrejurare s-a creat si tu nu ai împlinit porunca.

Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. Nu-i nicio mustrare, poate e nevoie să te spovedesti că ai muncit, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică. Si există o altă poruncă care spune: "Cine posteste sâmbăta sau Duminica este certat de Biserică". Si atunci ce faci ca să nu postesti Duminica? N-am mâncare făcută - fac mâncare. Deci am muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar am salvat porunca care spunea să nu postesti Duminica.

Doi insi sau hotărât să se ducâ la Ierusalim. Se mergea pe jos în conditii grele, nu erau mijloace de transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toti bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: "Eu nu mai merg la Ierusalim căci nu pot să părăsesc pe cei bolnavi" "Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?" Si a plecat celălalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, că era vorba de Inviere.
Pelerinul, ajuns la biserică, a pătruns cu mare greutate prin prima usă de la biserică, si-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar la Altar. Dintre două fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a îngrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de vârf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te duci din traditie? Te duci că ai posibilităti? Te duci că ai timp, sau că ai avut bani? Dacă tu ai lăsat vreo dusmănie în urma ta? Porunca iubirii e o poruncă mare, de aceea insistă Mântuitorul. Deci e o întrebare justificată; să ne-o punem toti: "Iubesc sau nu iubesc?", că e poruncă, dragă! Să nu credeti că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Si noi avem bogătia că suntem crestini. Si atunci sigur nu o să urmăm pe cutare Tutankamon, sau pe Buda. Noi urmăm pe Hristos. Băgati de seamă, iubirea e criteriu de judecată! Evanghelia care se citeste la Duminica Judecătii de apoi este aceasta: "Am fost bolnav, si nu m-ati îngrijit. Am fost însetat, si nu mi-ati dat să beau. Am fost flămând, si nu m-ati săturat". Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce. Vorbeste numai de iubire. De ce ai urât? Dovadă că tu nu ai iubit, nici măcar nu l-ai respectat, că-i fiintă omenească. L-ai urât. Că nu-l mai recunosti ca fiintă omenească, din momentul din care îl urăsti. Si atunci ne osândim cu asta. Vorbesti de rău cu atâta usurintă si cu atâta motivare intimă. Si chiar dacă esti întrebat, răspunzi:
"Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merită". Ei bine, vă spun, e un păcat foarte mare. Nu numai că nu-l iubesti, dar îl dusmănesti, îl urăsti. Atunci tu ai făcut crimă, nu dragoste.

Dacă pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum să stie că tu îl pomenesti. Tu esti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, si tu, constient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numesti un mântuitor cândva si undeva.
Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugăciunea.

Chiar Traian, care a fost un păgân, a avut o fiică, Drosida, care a ajuns Sfânta Mucenită Drosida. S-a botezat singură, drăgălasa. Impăratului Traian i se dusese vestea, si a rămas vorba: "Bun ca Traian".
Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât să fie drept.
Sfântul Grigorie Dialogul, văzând atâtea lucruri făcute de Traian si că a avut un nume asa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca să-l ierte. Sfântul Grigorie a trăit în anul 500, de când avem Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte pe Traian. Deci, a intrat într-un dialog cu Cerul si a auzit un glas:
"Dumnezeu ti-a auzit rugăciunea, dar mai mult să nu te rogi pentru păgâni". Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într-un dialog cu Cel ce mântuieste si i-a dat putinta lui Traian să fie si el în împărătia mântuitilor.

Tu, dacă pomenesti pe cineva, trăiesti cu toată lumea, cu fratii tăi de credintă. Si sunt obligati fată de cel care îi ajută la mântuire într-o formă anonimă, dar stie Dumnezeu.

Mai departe, după rugăciune, tine relatia cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi esti dusman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă.

Dragă, eu am sustinut un adevăr. Frătia ta ai fost în situatia să fii în afară de adevăr. Că te-a lezat punctul meu de vedere, al adevărului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevărul. Acesta, să zicem că este un motiv material care a stricat relatia.

Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: "să iubesti" este si pentru ei. Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există si rai si iad. S-a dat putinta fiecăruia să nu se ducă în iad si totusi s-au dus si în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că si pe cei din iad îi iubeste Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu îi biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi tine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îsi dau seama că îi iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta îi chinuie. "Uite, ne iubeste si acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?" Ce n-a facut Hristos să-i scape pe oameni de iad?

Uite, dialogam în ce priveste mântuirea. De ce mergi pe o cărăruie oarecare si nu mergi pe soseaua bătută, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu părăsesti soseaua pentru sângerările rănilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, că harul nu vine decât pe soseaua asta, nu vine pe toate cărările. Insă nu trebuie să schimbăm discutia, că avem de-a face cu oameni îndărătnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un câine rău. Câinele nu stie că esti prieten cu stăpânul, si latră la tine. Dar tu nu tii cont că latră câinele, tu îl iubesti pe stăpânul lui si te duci la el.

Solutia este să-i zâmbesc, să-l pomenesc si să nu-l urăsc, asa cum este. Eu îmi doresc foarte mult să-mi păstrez această sfântă libertate, această curătire a inimii, că Hristos nu vine în inima ta dacă este un dusman acolo. Nu vă mai preocupati cu: "Uite, eu i-am zâmbit si el mi-a rânjit". Dacă esti pe linia adevărului poti să fii foarte sigur: "Doamne, eu sunt de vină, că e fratele meu!" Asa.!

2007-04-23T15:29:00.000+02:00

Dialog cu Părintele Arsenie Papacioc

Schitul Sf. Maria din Techirghiol

Despre Sfânta Împărtăşanie

- Ce este Impartasania, Cuvioase Parinte, si care este rostul ei in mantuirea credinciosului?

Aceasta este intrebarea cea mai de varf. Toti credinciosii stiu ca este Dumnezeu. Iisus Hristos Isi mentine acest cuvant divin: "Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor". El spune, de asemenea: "Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu nu va avea viata in el si nici parte de Mine". Se intelege ca prin aceasta primire a Trupului si Sangelui Mantuitorului, te duci pana la El, ca Dumnezeu dupa har. Si cand te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci cand te impartasesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divina. Nu e nici o teama ca vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fagaduit, si-Si tine fagaduinta. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un lucru nu poate: sa-Si calce cuvantul. Si iata ca-Si tine cuvantul, ca sa fie cu noi permanent.

Ingerii de sus, care au multe particularitati, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atat cat a randuit bunul Dumnezeu sa fie descoperiti, stim ca nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pana la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupa har. Sunt intr-o fericita ascultare si implinire a voii lui Dumnezeu, ganditoare, dar n-au aceasta putinta. Au si ei un proces de despatimire, dar nu in sens de despatimire de la patimire, ci ei descopera noi taine prin porunca care li se da. Aceasta este un fel mai sus decat era sau o bucurie in plus. Noi ii spunem despatimire pentru ca sa se inteleaga ca noi ne despatimim pentru ca am fost impatimiti.

Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, incepatorii, arhangheli, ingeri - sunt facute prin cuvant. Insa fiinta omeneasca nu. Dumnezeu a facut-o cu mana lui, si inca cum: chip si asemanare. E usor sa spui chip si asemanare, pentru ca asa stim din invatatura Bisericii. Dar cand te opresti asupra acestor insusiri, calitati, daruri, te vezi chip si asemanare. Si atunci iata ca noi avem o identitate divina, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cat pretuieste El. Ar trebui ca omul, intr-o forma retrospectiva, sa se regaseasca pe sine si sa raspunda la intrebarea care s-a pus: Unde erai atunci cand nu erai in tine? Nu este permis sa se piarda un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a facut numai pentru El, deci ne va pretinde sa fim cu adevarat prezenti numai la El. Nu intrerupem treburile sociale si ascultarile pe care le avem, pentru ca chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sa le implinim, sa le savarsim. Dar cu gandul continuu la Cel ce este.

Un exemplu: S-au casatorit doi tineri, Ioana si Ionel. Dupa nunta, Ioana a trecut la bucatarie - si nu este o injosire ca a trecut la bucatarie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca barbatul sa poata fi liber sa rezolve probleme in afara. Si Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepriceputa, emotionata, a afumat mancarea si se vaita ca ce o sa zica Ionel. Constiinciozitatea asta care e mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Si a venit Ionel. Si ea, cu planset si vaiet, i-a spus: "Draga Ionele, am afumat mancarea". "Lasa, draga, nu ma intereseaza. Dar de ce nu te-ai gandit la mine toata ziua? Asta ma intereseaza pe mine". Ei, asta o sa ne intrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inima puternica ca sa pricepem cerurile, vesniciile, sa contrazicem raul, sa biruim dracii, care ne-a dat aceasta putere de a fi dumnezei dupa har, veselia ca slujim marelui Adevar - caci aceasta este adevarata veselie si libertate: -De ce nu v-ati gandit la Mine deloc? Este, fara discutie, in mod logic, ca asa va fi aceasta intrebare. Si se va raspunde foarte greu.

Noi, ortodocsii, nu apasam pe pedala cunoasterii atat de mult, cat neaparat pe traire, pe aceasta formare interioara a noastra, de smerenie, pentru ca sa fim scrisi si noi sus, in cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevarat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationala, ci o smerenie smerita, traita.

Ma intreba cineva, la o alta inregistrare: "Parinte, cum sa scapam de satana, de diavol?". "Ce ne facem fara diavol?", i-am raspuns eu. Pentru ca e lasat de Dumnezeu sa ne mai ispiteasca. Putea sa-L omoare pe Mantuitorul. N-a venit sa glumeasca, sa faca teatru si demonstratii. De ce, daca i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lasat - cum zic Sfintii Parinti - numai cu varful cozii? L-a lasat pentru ca e necesar sa ne slefuim cu orice chip in atacurile lui, sa ne definim pe noi, sa cunoastem mai bine marile adevaruri.

El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseala a oamenilor, ca se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iata, suntem mladite in tulpina. De unde vine toata seva, toata puterea, inmugurirea, rodirea? El n-are nici o vita. El nu e mladita. Totul e de la Dumnezeu: "Fara de Mine nu puteti face nimic". Lucrul acesta s-a neglijat in trairea crestinilor. Daca crestinul s-ar gandi mereu la lucrul acesta, ar trai o stare de prezenta care-i mai placuta decat nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 in care se zice, in legatura cu aceste spuse ale Mantuitorului: Daca crezi ca poti sa fii ceva, anatema sa fii. Mi-a placut foarte mult pentru ca este un adevar, dar si pentru ca Biserica se ocupa sa ne trezeasca la faptul ca tot ce a spus Iisus e adevarat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus ca va fi mai greu. O fi! Dar iti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sa ti le rezolvi cerand continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, daca nu-i cu putinta la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinta. Asta mi-a placut la acest sinod, ca s-a gandit sa ne trezeasca la faptul ca suntem niste mladite care nu putem rodi fara vita. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Daca o mladita sta fara vita, se usuca intr-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sa-I mancam Trupul si Sangele Lui ca sa fim mereu dumnezei.

Sa nu faci greseala de a te compara cu marii traitori. Ca nu prin nevointa si trairea lor s-au indumnezeit numaidecat. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenta lor. Si tu, daca ai aceasta prezenta, ai strabatut sorocul pentru impartasit si nu esti altfel decat marii traitori.

Dar acum se pune o problema cu aspect tehnic. Cand ne impartasim? Nu timpul decide. Asta-i o greseala. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Ani vrei sa-i dai? Vindeca-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si daca ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos, prin impartasire.

Nu ne impartasim pentru ca au venit Pastile sau Craciunul. Ne impartasim ca sa fim mereu cu Hristos, pentru ca nu exista numai o impartasire cu Sfintele Taine, ci si o impartasire duhovniceasca, adica aceasta continua prezenta a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult in lumea traitorilor, a oamenilor de credinta si a duhovnicilor, cand sa te impartasesti. Unii spun ca la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregatirea ta interioara, pentru ca la un eveniment asa de mare, ca sa-L iei pe Dumnezeu, cu adevarat iti trebuie o pregatire.

Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Draga, mai intai de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment care urmeaza, eveniment bisericesc, mantuitor. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.
Noi am ramas la patruzeci de zile intr-o forma traditionala, care nu e atat de recomandata. Te impartasesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar cand te pregatesti si printr-o postire... Nu numaidecat postirea este o conditie. Nu o faci pentru ca ti s-a spus s-o faci, ci ca sa te smereasca trupeste, sa renunti la o serie intreaga de porniri spre rau: lacomii, curvii, judecati. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, impartasirea este in functie de curatirea inimii tale.

Inima e adancul cel mai adanc din noi. As putea sa spun ca e o fiinta in plus in fiinta noastra. De ce spune Dumnezeu: Am facut inima ta ca sa locuim in ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atat de laudat in slavile cerurilor, are placerea sa locuiasca intr-o inima de om. Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El. Mintea e subordonata inimii. Fiinta noastra de raspundere si de adevarata bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curatirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea sfintei impartasiri cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

A te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului inseamna, repet, sa fii una cu El, sa fii cu adevarat un implinitor al cuvintelor Lui si sa recunosti cu adevarat ca pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru ca, da, e nevoie sa te pierzi. Dar nu in sensul de a parasi invatatura adevarata, ci de a renunta la o identitate molesita sau strict omeneasca si de a te regasi intr-o personalitate ingereasca.

Sfanta Impartasanie este cu adevarat dorirea cea mai grozava din partea cerului, ca Dumnezeu sa-Si mentina mai departe ceea ce a spus: "Eu voi fi cu voi mereu..." si "Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu, acela nu va avea viata vesnica...".

Intr-o manastire, staretul a vazut un frate mergand prin aer si a zis: "Acesta are o lucrare". Era un baiat simplu. O, sfanta simplitate! A trecut o bucata de timp si l-a vazut mergand pe pamant. Si a zis: "Acesta si-a pierdut lucrarea". L-a chemat la el si l-a intrebat: "Cum te rugai tu inainte?". "Ma rugam asa: Doamne, nu ma mantui pe mine, pacatosul; Doamne, nu ma mantui pe mine, pacatosul. M-am dus la biserica, am zis mai tare si un parinte de langa mine mi-a spus: Ma, sa nu mai zici asa! Sa zici: Doamne, mantuieste-ma pe mine, pacatosul! Si am zis asa." Iar staretul i-a spus sa zica tot ca inainte. Am vrut adica sa va spun ca acela traia cu Dumnezeu, fara cunostinta teologica, traia cu inima.

- Unii parinti duhovnici recomanda deasa impartasire, altii recomanda impartasirea mai rara, ambele parti invocand argumente scripturistice si patristice. Cum va explicati existenta acestor doua curente divergente in sanul Bisericii, privind tocmai taina unitatii ei? Care considerati ca este pozitia cea mai potrivita trairii Evangheliei in zilele noastre?

Problema vietii de traire crestina si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sa ne marginim sau sa ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenta. Nu recomand o stare de nevointa ca mijloc neaparat de mantuire, ci recomand o stare de prezenta continua, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sa ne orientam dupa un lucru. Daca traiesti o suta de ani, inima bate o suta de ani neincetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecat pentru ca sa intretina o fiinta fizica, ci pentru ca noi, cu orice chip, sa simtim ca trebuie sa fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. In permanenta.

Asa cum am spus, impartasirea nu trebuie considerata dupa idei fixe, numaidecat deasa sau rara. Rara, pentru ca e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sau. Si iti trebui o pregatire. Daca n-ai haina de nunta... Pai Scriptura spune ca te leaga si te da afara. Deci trebuie sa fii pregatit. Si daca te impartasesti foarte des, incepi, ca fiinta omeneasca nerodata, neslefuita, s-o iei ca un obicei, nu cu teama si cu frica de Dumnezeu. Daca ai aceasta teama de Dumnezeu cu adevarat si te gandesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de impartasit mai des. Dar daca o iei din obisnuinta sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele parti, este o greseala extrem de mare. Pentru ca nu postirea in sine decide, dar ea este necesara, ca sa te mai strujeasca nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sa existe si sa implineasca o serie de lucruri ale firii. Dar sa fim impotriva exagerarii lucrurilor. Si atunci e necesara postirea, dar nu ea este comandata calitativ.

Iarasi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru - mai mare decat a te impartasi nu exista nimic in viata cu Dumnezeu - sa nu impartasesti. Intervine si impartasirea duhovniceasca, cu "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi". Dar nu inlocuieste impartasirea aceasta pipaita, simtita. Vedeti, de la inceput au fost tot felul de indoieli. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desavarsite decat le-a creat. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfanta Masa.

La Heruvic, preotul citeste o rugaciune: "...Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti...". Se pune o problema, asa cum o data mi-au si pus-o niste studenti: "Dar eu ce sunt, parinte, daca El e totul?". Raspunde Hristos: "Da, preote, dar fara tine nu pot sa fac lucrul acesta". Deci Hristos imprumuta miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de gluma. Sunt rugaciuni in care se cere sa intre si ingerii cu noi. Altarul e plin de ingeri pentru ca e Hristos acolo. Preotia trebuie primita cu frica mare, cu mare raspundere.

Cand am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru ca erau multe care sa ma fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultarii, cand eu eram dus de mana si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfantul Agnet in mana, spunandu-mi: "Ti-L voi cere la judecata asa intreg. Stai in spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El in mana, pana soseste momentul impartasirii". Ei, ce ziceti? Cand te gandesti ce tii in mana, ce raspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor...

Cred ca am repeta lucrul acesta despre Sfanta Impartasanie, dar niciodata nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sa ai o mare frica de Dumnezeu, neaparat iubire de Dumnezeu, si sa fii constient de identitatea ta crestina.

- In rugaciunile de dinainte de Impartasanie, ca si in cele de dupa, se vorbeste de iertarea pacatelor. Daca si Sfanta Impartasanie iarta pacatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

Sfanta Impartasanie nu iarta pacatele. Sfanta Impartasanie desavarseste. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocaintei: "...te iert si te dezleg...". Deci nu se poate fara mergerea inainte la dezlegarea pacatelor, pentru ca Sfanta Impartasanie poate sa fie foc, sa te arda.

- Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?

Este, ca sa-ti ierte pacatele. E nevoie sa te spovedesti nu numai cand te impartasesti, ci sa te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de cate ori esti ranit. Sau, intr-adevar, sa o faci pentru ca sunt o serie intreaga de lucruri care ti-au scapat. Lumea e obisnuita sa spuna niste pacate, dar sa stiti ca foarte putini isi pun problema unor pacate pe care noi le numim pacatele lipsirii, adica faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai facut. Vedeti, si asta inseamna o curatire. Si eu recomand tuturor sa se spovedeasca bine, ceea ce inseamna sa te gandesti la spovedit cu mult timp inainte, adica sa-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sa te duci pregatit. Te-ajuta duhovnicul, caci s-ar putea sa uiti unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregatit sau din obisnuinta.

Repet: Nu se poate sa mergi la impartasit fara dezlegare. Acestea sunt si rosturile vamilor, care exista, dar nu in forma in care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriza, cand omul e cu desavarsire stors. Se vor avea in vedere pacatele si faptele bune pe care puteai sa le faci, dar nu le-ai facut. Va fi multa intelegere. Insa trebuie sa stie lumea ca si diavolii vor fi extrem de activi in a specula. Dar ei nu vor depasi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Insa fara discutie, spun ce-au spus dracii odata unui om: Mare indrazneala are curatenia. Si le-a scapat din mana.

- In afara de spovedanie, cum se cuvine sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?

Cu milostenie, in orice chip. Asta este una din marile pregatiri pentru vesnicie: milostenia. Sa rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toata Scriptura. Si Vlahuta spune lucrul asta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecati vorbeste numai de mila: de ce nu M-ati imbracat, de ce nu M-ati adapat, de ce nu M-ati cercetat... Va sa zica, de ce n-ati facut mila?
Se spune ca s-a ridicat mila impotriva dreptatii si a biruit mila.

Atunci cand vei fi bagat in groapa - eu am trait cat de cat momentul asta - un singur lucru iti va veni in minte, ori de te caiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afara.

Deci asta ar fi o pregatire continua. Pentru ca existenta noastra, a celor care purtam numele de crestini, este pregatirea continua. Si cand dormim sa fim treji. Deci cat se poate permanent.

Ma contraziceam cu un mare parinte in pustie, care era mai mult nevoitor decat trezvitor. Nu era insa netrezvitor. In tot cazul, un nevoitor face, si dupa ce face zice: "Doamne, da-mi ca am facut". Un trezvitor nu poate sa zica niciodata ca a facut. Pentru ca el lupta cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodata. Cum m-a intrebat cineva odata: "Parinte, eu sunt un om smerit?". "Dupa cum spui se vede ca nu esti smerit, caci smerenia nu se vede, dar mandria se vede." Si eu zic asa: smerita smerenie.

A batut unul la usa Mantuitorului. "Cine-i acolo?". "Eu sunt, un mare traitor al invataturii Tale". "Nu te primesc". Era un om cinstit si a ramas uimit de ce nu l-a primit. Si gandindu-se la "eu sunt", s-a dus a doua oara si a batut la usa. "Cine-i acolo?" "Tu esti!", a zis cel de afara. "A, daca tu esti Eu, atunci intra". Asa El ne-a dat un exemplu de mantuire prin smerenie. Nu se poate fara smerenie. Intr-un cuvant, aceasta inseamna sa stai la locul tau. Nu vezi cate-ti fulgera prin minte: ca tu esti..., ca esti mai..., mai...

- Parinte, ce inseamna a te impartasi cu nevrednicie, cum iti poate fi Impartasania spre osanda?

Cu nevrednicie se impartaseste un om impatimit, necuratit, nespovedit, fara grija, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevarat. Pentru ca o spovedanie buna este ca tu sa fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sa te spovedesti si sa spui ca si-asa fac. Asta e o frauda. Nu trebuie sa te ingrijoreze marile pacate, pentru ca toate se iarta, dar sa fii pe o pozitie de mare cainta. Si in ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred ca e o greseala sa se dea canoane care opresc de la Impartasanie sau sunt nevointe. Este o greseala pentru ca credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de imprejurari familiale, sociale, istorice care ii opresc, ori e o lipsa de mare traire, si atunci e mai bine sa dai un canon de simtire.

Dar si asa, dupa o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocainta adevarata. Dar sa fim pe drum si ne ajuta harul lui Dumnezeu. Altfel ne cauta harul si nu ne gaseste. Daca nu-ti poti iubi vrajmasii, ti-ai pus macar problema sa-i iubesti sau stii asta doar din literatura? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Fratiile voastre stiti ca Crucea L-a imputernicit pe Iisus ca sa judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pamantului, pentru ca are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mantuit lumea, invierile din morti, masurate cu 180 de grade, n-au mantuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totala. Deci pozitia noastra sa fie mereu aceasta: de jertfa, cu orice chip, mai ales ca pot fi iertate orice fel de pacate. Nici o nenorocire nu inseamna ceva. Nimic nu este pierdut atata timp cat credinta este in picioare. Cand capul se ridica, atunci sufletul nu abdica. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Ca se intampla, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepasarea ta, nu e pocainta falsa. Cand te pocaiesti cu adevarat, te duci ca sa nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci ca sa poti sa fii pregatit trebuie sa fii un om de jertfa. Aceasta-i pozitia crestina: jertfa.

- De ce Impartasania este o Taina care se repeta in viata credinciosului. Harul primei Impartasanii nu are putere de actualizare vesnica asemenea Sfantului Botez?

Botezul ne-a increstinat si ne-a scapat de pacatul stramosesc. De pacatele noastre nu scapam decat prin alt botez, care este Taina Pocaintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apa al lui Ioan, botezul cu Duh si apa al Mantuitorului si botezul mortii, adica botezul sangelui.

Cu Iisus trebuie sa ne hranim permanent, deoarece traim permanent. Are o foarte mare valoare ca te-ai impartasit candva, dar de atunci "candva" ai trait mereu cu gandul la "candva" din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se daruieste: "Iar Eu cu voi sunt". Daca a fost o data cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sa mai fie o data cu ei? A fost permanent cu ei! "Iar Eu cu voi voi fi", caci lupta e continua, in tine, pentru desavarsirea ta.

Pentru ca vorbeam de iubirea de vrajmasi: n-ai sa poti imediat, dar incepand sa-ti pui sincer problema ca vom raspunde de ce nu i-am iubit - si e o porunca, nu e un sfat - atunci, incercand sa-i iubesti, te trezesti la un moment dat ca nu-i mai urasti. De aici pleaca totul. Si daca nu-i urasti, esti deja pe o treapta. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agatam de alta treapta, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine daca tu esti pe drum. Vreau sa spun ca mai intai trebuie sa fie miscare, caci harul vine. Stai, sta si harul. Este in functie de miscarea ta. Nu te mantuiesc faptele tale, oricat ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.

- Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi intre ei, dar si cu parintele liturghisitor. Cum se manifesta aceasta unire?

Am vazut si vedeti toti ca in pustie leii sunt cu leii, caprioarele numai cu caprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Exista o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea in privirea unui om ca-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneasca, de percepere in timp, in spatiu. Asa si in sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru ca este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blandetea lui. Il are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sa raspundem, decat ca se simte. Fiinta omeneasca e mult mai frumos complicata in ce priveste relatia cu marile adevaruri. Un mare adevar este si cu cei cu care traiesti aicea si ii simti. Noi simtim cand cineva nu este dupa Dumnezeu si il ocolim. Iaca, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele... De ce lucrul acesta? Pentru ca e semintia lor. Omul are o intelepciune mai mare decat aceste animale, care au o inteligenta instinctuala, un suflet instinctual, si nu au constiinta. Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.

- Viata duhovniceasca a preotului liturghisitor isi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfanta Impartasanie?

Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant. La el trebuie mers ca sa primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e inger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu parinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Daca nu si nu si nu, sa-ti fie tie ca un pagan si vames, zice Mantuitorul. Aceea-i altceva. Sigur ca isi pune amprenta.

Eu vad ca duhovnic. Vin foarte multi si, daca nu-i ajuti putin... Ei, ce-ai mai facut? Pai n-am facut nimic, parinte. Pai de ce-ai venit la mine? Pai sa vedeti... Si atunci imi dau seama si trebuie sa incep cu intrebari. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie in fata lui Dumnezeu. Ma imprietenesc cu el ca sa-l fac sa spuna tot. Ca sunt pacate ascunse, grele de tot. Sigur ca-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastra...
Dragul meu, este o satisfactie. E o oboseala, caci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de insi.

- Cuvantul "euharistie" inseamna multumire. Cum se ajunge la aceasta stare de multumire?

In discutia noastra s-a vorbit, cred, de multumirea aceasta, pentru ca spun: aceasta sfanta fiinta omeneasca are putinta de a discerne marele adevar, marile lucruri, si simte ca este in slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun si eu: "Mai, vom fi la Judecata impreuna. Sa nu ascunzi ceva, sa nu faci ceva". Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine ca i-ai spus acuma sa nu faca cutare lucru, ca vei fi de fata la Judecata. Sigur ca are o mare influenta asupra lor si o mare putere de a pricepe daca este sincer sau nu.

Si ma bucur ca e ultima intrebare. Eu imi cer scuze, ca sunt surprins de toate intrebarile astea, dar v-am spus ce mi-a spus inima, si, bineinteles, m-am luptat sa-mi si argumentez punctul de vedere.

- Multumim, Prea Cuvioase Parinte.

2007-04-22T18:17:00.000+02:00

"It's later than you think. Hasten therefore, to do the work of God."

_________________________________

audio: Pr. Serafim Rose - Semnele sfarsitului lumii - PARTEA 1 si PARTEA 2

_________________________________________

2007-04-22T17:30:00.000+02:00

Pelerinaj la Platina

Intrarea pe drumul de munte care duce la Mănăstire

Oraşelul Platina, văzut de pe drumul către Mănăstire

Intrarea principală

În dreapta este Biserica, iar în stânga trapeza

Imagine din trapeză - în faţă se vede uşa bucătăriei şi locul de unde un călugar citeşte cărţi duhovniceşti in timpul in care ceilalţi mănâncă

Imagine din trapeză, vazută din direcţia opusă

Pridvorul trapezei şi intrarea în Biserică

Interiorul Bisericii

Cupola Bisericii

Una din zonele de lucru unde se repară o cupolă. În partea din spate, în stânga, se poate vedea mormântul Pr. Serafim Rose

Mormântul Pr. Serafim Rose

Diverse construcţii, printre care si editura

Două din crucile mari care străjuiesc Mănăstirea

Cărarea către chilia Pr. Serafim Rose

Chilia Pr. Serafim Rose

2007-04-22T17:26:00.000+02:00

Pelerinaj la Platina - povestit de Mariana...

galerie foto

Sunt in America de aproape doi ani si jumatate.
Am venit aici la studii si acum lucrez ca educatoare la o gradinita Montessori. Nu m-as fi gandit niciodata ca si aici exista un "acasa". In vacanta de Craciun de anul acesta am avut bucuria de a vizita doua locuri binecuvantate ale pamantului american: moastele Sf. Ioan Maximovici de la San Francisco si muntele unde s-a nevoit Parintelui Serafim Rose.
Sfantul Ioan si Parintele Serafim sunt doi parinti din sec. XX care au miscat inimile multora prin insasi viata lor si prin care multi "si-au venit in fire" din pribegia indepartatului taram al vietii moderne contemporane.

La moastele Sf. Ioan Maximovici
Cartea despre viata Parintelui Serafim cuprinde foarte multe referiri la sfintenia Episcopului Ioan Maximovici. In special capitolul despre inmormantarea Sf. Ioan, despre atmosfera pascala din timpul prohodirii si despre extraordinara evlavie pe care oamenii deja o aveau pentru el, mi-a dat fiori si lacrimi. Apoi, cautand in alte surse, am aflat ca a fost canonizat sfant in 1992 si ca are moaste intregi la San Francisco in catedrala "Sfanta Fecioara, bucuria tuturor celor necajiti" pe care el insusi a ridicat-o si in care a slujit pana la sfarsitul vietii.

E foarte usor sa prinzi drag de Sfantul Ioan. E usor sa prinzi drag si de Parintele Serafim. Primul vine dinspre traditia sfintilor calugari de la Optina, celalalt din valtoarea lumii contemporane si se intalnesc minunat intr-o prietenie in acelasi duh prin dorinta de a fi cat mai aproape de Imparatia Cerurilor. Ambii devenindu-mi foarte dragi, mi-a venit in minte gandul de a merge in pelerinaj la locurile unde ei s-au nevoit.

Cand am intrat in catedrala ruseasca unde se afla moastele Sf. Ioan, tocmai se termina Liturghia si incepea parastasul pentru cei adormiti. Totul in ruseste, nici un cuvant in engleza. Nu intelegeam decat cateva cuvinte pe care le folosim si noi in graiul bisericii: mila, slava, taina, duh. Dar cantarea dulce legata a rusilor, frumoasa pictura a bisericii, lumina tainica a lumanarilor, precum si racla sfanta cu trupul neputrezit al Sfantului Ioan ajuta mult odihnei sufletului celui care e de fata si a celui scris cu negru in pomelnice.

23 decembrie 2006
Seara la vecernie a inceput sarbatorirea Sf. Gherman din Alaska (rusii tin calendarul vechi) pentru care crestinii din zona San Francisco si mai ales rusii au mare evlavie.

In august 1970, Biserica Rusa a consfintit ca Parintele Gherman, cel care a adus ortodoxia pe pamant american, sa fie trecut in randul sfintilor. Mare sarbatoare la catedrala din San Francisco. Cu post si rugaciune, Gleb si Eugen scriu slujbele dedicate Sf. Gherman in engleza si rusa. Tot ei sunt cei care au cantat la strana la slujba canonizarii. In noaptea canonizarii, Gleb simte puternic dorinta de a deveni calugar. Eugen ii impartaseste gandul si hotarasc calugaria care va avea loc o luna mai tarziu. Fratele Eugen va deveni Parintele Serafim, dupa numele Sf. Serafim de Sarov, iar fratele Gleb, parintele Gherman dupa numele Sf. Gherman din Alaska. De numele Sfantului Gherman se leaga infiintarea fratiei celor doi tineri. Episcopul Ioan ii sfatuieste pe Eugen si pe Gleb sa il ia pe Sf. Gherman ca ocrotitor al lucrarii lor misionare. El purta icoana sfantului cu mare evlavie chiar inainte ca acesta sa fie canonizat.

Dupa canonizarea Episcopului Ioan, s-a infiintat in subsolul catedralei "Academia Sf. Ioan Maximovici", o scoala crestina pentru copii, de la clasa intai pana la liceu. Am profitat de ocazie si m-am dus sa o vizitez. Predarea este in Engleza, dar exista si ore de rusa, intrucat majoritatea copiilor sunt rusi. Programa acopera cel putin toata materia pe care copiii americani o parcurg in scolile publice. Profesorii care predau la aceasta scoala sunt ortodocsi si se straduiesc sa ofere copiilor o perspectiva a lucrurilor cat mai lipsita de duhul ateu care stapaneste invatamantul public. In plus, copiii cresc sub obladuirea Sf. Ioan. Baietii au randuiala de a intra in altar la o perioada de timp. Exista ore speciale in care copiii invata cantarile din cadrul Sf. Liturghii, iar in sarbatori deosebite ale anului, ei sunt cei care formeaza corul si dau raspunsurile la strana. In fiecare zi, orele de scoala incep cu rugaciune si se incheie in biserica, langa Sfantul caruia scoala ii poarta numele.

Am petrecut 4 zile la San Francisco la moastele Sfantului Ioan. Cu greu m-am despartit de sfanta racla in ultima seara. Pe drum spre casa, cu bucurie si drag, mi-a venit sa cant: "Doamne, de n-am avea pe sfintii tai rugatori..."

In muntele Parintelui Serafim
A doua zi, porneam spre muntele Parintelui Serafim. Am luat trenul din San Francisco pana in Sacramento si de acolo un autobuz care duce pana in Redding, unul dintre orasele mai apropiate de Platina.
Pe locul unde s-a nevoit parintele Serafim (mutat la Domnul in 1982), s-a infiintat manastirea "Sf. Gherman din Alaska" in care traiesc 12 calugari, majoritatea americani convertiti la ortodoxie. Multa vreme Parintele Gherman a fost staret, acum i-a luat locul Parintele Gherasim, ucenic al Parintelui Serafim. Pe locul unde Barbara s-a nevoit exista acum Schitul Sf. Xenia, in care traiesc 6 maicute, toate de origine americana, convertite la ortodoxie.

La Platina si la schit randuiala zilei e data de slujbe. Slujba de dimineata incepe inainte de ivitul zorilor, la 5.30 la maici si la 4.30 la calugari si dureaza pana in jur de ora 8.30 la maicute si pana pe la 9 calugari. Nu sunt slujbele din noapte, sunt cel mai frumos mod de a ura bun venit luminii pe pamant.

La Platina se face Sf. Liturghie in fiecare zi. Dupa Liturghie, se serveste masa. Unul dintre calugari tine in maini icoana sfantului zilei si i se canta troparul in timp ce se porneste spre trapeza: intai calugarii, apoi mirenii. In sala de mese se citeste din vietile sfintilor sau invataturi de la diferiti sfinti parinti. Staretul are un clopotel din care suna cand cititul trebuie sa se opreasca. Dupa care tot staretul ureaza bun venit musafirilor si da ascultarile calugarilor pentru ziua respectiva.

Unul dintre calugari fusese in vizita la o manastire de aici din America si i s-a dat cuvantul sa povesteasca despre experienta de acolo. Atat schitul, cat si manastirea au propriile lor edituri si fac traduceri din diferite limbi. O maicuta care se afla acum in Alaska a tradus din romaneste viata Parintelui Paisie.

Pe rafturile de la Platina am vazut Patericul romanesc volumul I tradus in engleza. Parintele Staret Gherasim de la Platina imi povestea cu veneratie de Parintele Staniloae, il pomenea in rugaciuni pe Sf. Daniil de la Voronet si a fost foarte apropiat Parintelui Calciu pe care il pomeneste la fiecare Liturghie. Parintele Calciu a fost de multe ori la Platina si la Schit si a tinut cuvantari. Parintii si maicutele s-au atasat mult de sfintia sa. Parintele Gherasim stia cateva cuvinte in romaneste, pe care le zicea cu un simpatic accent moldovenesc, de exemplu "convorbiri duhovnicesti". Am vorbit cu Parintele Gherasim dimineata, inainte de Liturghie. M-am obisnuit deja cu textul Sf. Liturghii in engleza, dar de data asta am avut bucuria de a auzi in mod cu totul neasteptat Sfinte Dumnezeule in romaneste, cantat de calugari americani. Si maicutele de la schit stiau Sfinte Dumnezeule, in plus si Hristos a inviat pe romaneste. Si Doamne miluieste.

In chiliile calugarilor si ale maicutelor nu exista curent electric. Se folosesc doar lumanari si lampi cu gaz. Incalzirea se face cu lemne, iar toaletele sunt in curte. Totul e foarte modest si simplu. Camaruta in care am locuit avea in jur de 2.5 m pe 2 m. Un pat, o masa si un suport pentru lumanare. Icoane pe pereti si un pres micut pe jos. Exista o singura cladire care are curent electric. Acolo se afla si computerele folosite pentru editura.

La Sf. Xenia era zapada, ninsese cu cateva zile inainte de a ajunge eu acolo. Cerul a fost senin tot timpul, bucurat seara cu stele mari, cu o luna in crestere si foarte luminoasa. Liniste si frumusete ca la inceputul lumii. Platina se afla mai la poala muntelui. Acolo nu era zapada. Drumul de la soseaua principala pana sus la manastire e destul de abrupt si sinuos, cu prapastie in dreapta. Cand ninge e destul de greu de urcat.

Parintele Damaschin, cel care a scris cartea despre Parintele Serafim, mi-a arat chilia in care a trait parintele in ultimii 8 ani ai vietii. M-am sfiit sa prind in poza chilia asa cum arata ea pe dinauntru. Era asa cum o lasase parintele Serafim inainte de a se muta la cele vesnice. Cartile pe care le citea inca mai stau teancuri. Masa la care scria - foarte mica - in coltul din dreapta, inca odihnind cateva hartii scrise, poate in celalalta lume. Langa usa era un pat mic, totul simplu si foarte modest. Pe peretele din stanga stau icoanele, raftul de carti si la intrarea in chilie - soba. Peretele din stanga, cel cu icoanele, da inspre> coasta dealului. De acolo de sus, de langa chilie, se deschide o priveliste minunata a vaii de dinainte si a muntelui din departare, cu creste inzapezite si frumos luminate. Copacii vigurosi din preajma, drepti si foarte inalti ca niste coloane ale unei biserici sub cerul liber. Aici a fost raiul parintelui Serafim, cum insusi obisnuia sa spuna.

La Platina totul aminteste de Parintele Serafim. Mormantul sau e chiar in mijlocul asezarii manastiresti, mai sus si la dreapta de poarta de la intrare. In jurul lui si a bisericii se desfasoara viata de zi cu zi a celor 12 calugari. La inceputul vietii lor in pustie, parintele Serafim si parintele Herman citeau slujbele afara, sub cerul liber. Ii vizitau din cand in cand caprioarele, care se obisnuisera cu ei si chiar le devenisera prietene. In mod deosebit, una dintre caprioare care venea si statea langa ei in timpul slujbelor. Intr-o dimineata a venit si s-a asezat pe iarba langa picioarele fratilor care incepusera utrenia. Si a sezut pana la imnul inchinat Maicii Domnului "Ceea ce esti mai cinsitita decat Heruvimii", cand s-a ridicat in picioare. Dupa ce s-a terminat cantarea s-a asezat din nou. Pe locul unde s-a petrecut aceasta intamplare se afla acum mormantul Parintelui Serafim. El iubea foarte mult natura si avea o relatie deosebita cu animalele.

Cred ca lucrarea Parintelui Serafim si a Sf. Ioan e o minune lasata spre intarirea sufletelor noastre pustiite si slabanogite. Astazi, cand legea nu-i mai pune omului cale, gasim cale de mantuire in vietile celor care si-au adus aminte de dragostea lui Dumnezeu. Astazi, cand confortul pamantesc ne pustieste inima, gasim odihna sufletului in pustia si simplitatea inimii sfintilor parinti apropiati vremurilor noastre. Astazi, cand egoismul ne usuca omenia, gasim suferinta din iubire pentru aproapele a prietenilor lui Hristos. Astazi, cand ne simtim parasiti si insingurati, ne rugam de alinare la bunatatea sfintilor cu inima de mama. Prietenia cu sfiintii este unul dintre cele mai mari daruri date omului pe pamant.

In timpul cat am stat la Platina ma gandeam ca in viata oamenilor cu vietuire sfanta nu exista ideea de haos. Alt cuvant isi are stapanirea asupra nestiutului care se petrece in viata lor: cuvantul "intamplare". In romaneste acesta vine din latinescul "in templare", adica inlauntrul templului. Si ceea ce se petrece inlauntrul templului/bisericii, are loc cu voia Domnului si in prezenta Lui. Daca ratiunea lucrurilor le este necunoscuta, ei sunt gata sa accepte ca in mod sigur exista un motiv si o randuiala in toate, chiar daca mintii lor ii este cu neputinta sa le priceapa. Credinta reflectata in cuvant, cuvantul slujind credintei.

Am luat calatoria aceasta ca pe un mare dar de Craciun. Intr-un colt al Americii, intr-un loc uitat de lume, infloreste bucuria de a fi crestin si de a fi parte din familia ortodoxiei. Nu credeam ca voi avea vreo legatura de suflet cu vreo parte din pamantul american. De cand am venit in America nu m-am simtit niciodata atat de aproape de oameni ca de maicile si parintii din muntele Parintelui Serafim. Bucuria primirii de straini si puterea de a accepta pe fiecare asa cum este, dragostea cu care se despart de oameni si dorul dupa fiecare om care pleaca mi-au miscat sufletul in adanc si mi-au mangaiat cu duiosie dorul de acasa si sentimentul pribegiei. Am plecat de la Platina cu suflet bogat si cu nadejdea ca ma voi intoarce acolo unde pamantul e mai aproape de cer, leagan durerii, binecuvantare bucuriei, acolo unde zavoarele inimii cad in neputinta si din adanc se deschide o noua cale catre cer. Am adus cu mine imaginea vie a unui taram sfintit, a naturii frumoase si sper, binecuvantarea Parintelui Serafim. Pe care o trimit cu drag mai departe.

2007-04-22T16:52:00.000+02:00

Parintele Serafim Rose

Mai aproape de Dumnezeu

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului

1. Căutarea

De ce studiază omul religia? Se pot găsi multe motive incidentale, dar unul singur este valabil dacă persoana ia lucrurile în serios: într-un cuvânt, este vorba de intrarea în contact cu realitatea, de găsirea unei realităţi mai profunde decât realitatea de fiecare zi care se schimbă atât de repede, dispare fără să lase nimic în urmă şi nu oferă fericire durabilă sufletului uman. Orice religie autentică încearcă să deschidă calea către această realitate. Aş dori să spun astăzi câteva cuvinte despre modul în care creştinismul ortodox încearcă să facă acest lucru – să deschidă celui care caută calea către realitatea duhovnicească.

Căutarea realităţii este o misiune periculoasă. Aţi auzit probabil cu toţii istorii despre tineri ai acestor vremuri de căutări, care „au ars de tot” încercând să găsească realitatea şi, fie au murit de tineri, fie au eşuat într-o existenţă plicticoasă în care nu au pus în valoare decât o fracţiune din potenţialul minţii şi sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare „spirituală” a L.S.D.-ului şi îi determinase pe mulţi să îi urmeze. Acest tânăr, un căutător de hrană spirituală tipic pentru vremurile noastre, care poate ar fi audiat un curs ca acesta, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor, trebuie să admiţi că orice altceva este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care din punct de vedere spiritual este moartă”. Nu am fost de acord, pentru că încă de pe vremea aceea începusem să-mi dau seama că viaţa spirituală se desparte în două direcţii: poate conduce la o viaţă mai înaltă decât această viaţă cotidiană supusă stricăciunii, însă la fel de bine te poate conduce într-un plan inferior, producând literalmente atât moartea spirituală cât şi pe cea fizică. El şi-a urmat calea şi înainte de 30 de ani era deja o epavă de om, îmbătrânit, mintea îi era ruinată şi abandonase orice căutare a adevărului.

Exemple similare ar putea fi găsite printre oamenii care caută diferite forme de experienţe psihice, experimentarea stărilor „extracorporale”, întâlnirea cu OZN-uri şi altele asemenea. (Experienţa sinuciderii în masă din Jonestown, din 1980, e de ajuns pentru a ne reaminti pericolele inerente căutării religioase.) Literatura ortodoxă cu o tradiţie de două mii de ani are câteva exemple pline de învăţătură în acest sens. Voi cita aici doar unul din viaţa Sfântului Nichita de la Lavra Pecerska, care a trăit cu aproape o mie de ani în urmă în Rusia:

Plin de râvnă, Nichita i-a cerut stareţului său binecuvântare pentru a trăi în singurătate. Stareţul (care pe atunci era Sfântul Nicon) i-a interzis spunându-i:

„Fiule, nu se cuvine unui tânăr ca tine să fie trândav. E mai bine pentru tine să trăieşti cu fraţii. Slujindu-i pe ei nu te vei lipsi de răsplata ta. Singur ai văzut cum Isaac a fost amăgit de demoni în pustie. El ar fi pierit dacă nu l-ar fi scăpat harul lui Dumnezeu dăruit lui pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie."

„Părinte - a răspuns Nichita - eu nu voi fi niciodată amăgit de ceva de felul acesta, ci doresc să stau cu hotărâre împotriva înşelăciunilor demonilor şi să-i cer lui Dumnezeu darul facerii de minuni, precum i s-a dat lui Isaac Zăvorâtul, care săvârşeşte multe minuni şi în ziua de astăzi.”

„Dorinţa ta - i-a spus stareţul - întrece puterile tale. Fii cu băgare de seamă ca nu cumva, înălţându-te, să cazi în ispită. Eu, dimpotrivă, îţi poruncesc să slujeşti fraţilor şi vei primi cunună de la Dumnezeu pentru ascultarea ta.”

Dar Nichita, împins de cea mai mare râvnă pentru viaţa de singurătate, nu avea nici cea mai mică dorinţă să împlinească ceea ce i-a spus stareţul şi a făcut ceea ce-şi pusese în gând. S-a închis în sihăstria sa şi a continuat să se roage fără să mai iasă măcar o dată afară din chilie. După o vreme, pe când se ruga, a auzit un glas rugându-se împreună cu el şi a simţit o mireasmă minunată. Amăgit de aceasta, şi-a spus: „Dacă nu ar fi înger, nu s-ar ruga cu mine şi nu ar avea mireasma Duhului Sfânt…” Nichita a început să se roage sincer: ”Doamne, arată-Te mie în chip desluşit, ca să Te pot vedea”.

Apoi a fost o voce care i-a spus: „Nu mă voi arăta ţie, pentru că eşti tânăr şi, ca nu cumva înălţându-te, să cazi”.

Sihastrul i-a răspuns cu lacrimi: „Doamne, niciodată nu mă voi lăsa amăgit, pentru că stareţul meu m-a învăţat să nu primesc amăgirile diavoleşti, însă voi face tot ceea ce îmi porunceşti”.

Astfel, câştigând putere asupra lui, şarpele cel stricător de suflete i-a spus: „Nu este cu putinţă omului, în trup fiind, să mă vadă. Dar iată, îţi trimit îngerul meu să rămână cu tine. Împlineşte voia lui”.

După aceste cuvinte, un demon în chip de înger i-a apărut sihastrului. Nichita a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat ca unui înger. Demonul i-a spus: „De acum să nu te mai rogi, ci să citeşti cărţi. În felul acesta vei ajunge la o vorbire neîntreruptă cu Dumnezeu şi vei primi puterea să dai cuvânt de folos celor care vin la tine, iar eu mă voi ruga Ziditorului a toate pentru mântuirea ta”.

Sihastrul a crezut acestor cuvinte şi a fost amăgit încă mai mult. A încetat să se mai roage şi se ocupa numai cu lectura. Îl vedea pe demon rugându-se neîncetat şi se bucura, crezând că demonul se roagă pentru el. Apoi a început să le vorbească mult din Scriptură celor care veneau la el şi să proorocească asemenea sihastrului din Palestina.

Faima lui s-a răspândit printre oamenii lumeşti şi a ajuns până la curtea marelui cneaz. De fapt, Nichita nu proorocea, ci le spunea celor care veneau la el unde le fuseseră puse lucrurile furate sau ce se întâmplase într-un loc îndepărtat, obţinând aceste informaţii de la demonul care-l însoţea. Astfel, i-a spus marelui cneaz Izeaslav despre uciderea cneazului Gleb de Novgorod şi l-a sfătuit să-l trimită pe fiul său pentru a prelua conducerea principatului. Asta a fost de ajuns pentru oamenii lumeşti ca să-l socotească pe Nichita un adevărat profet. E un fapt dovedit că oamenii lumeşti şi monahii fără discernământ duhovnicesc sunt mai totdeauna atraşi de către mincinoşi, impostori, ipocriţi şi de către cei aflaţi în înşelare diavolească, luându-i drept sfinţi şi slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Nimeni nu se putea întrece cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament, dar nu putea să suporte Noul Testament şi niciodată în discuţiile sale nu pomenea de Evanghelii sau de Epistolele Sfinţilor Apostoli, neîngăduind nici unuia dintre vizitatorii săi să menţioneze ceva din Noul Testament. Din această stranie alegere, părinţii Lavrei au înţeles că era înşelat de diavol. Pe atunci vieţuiau la mănăstire mulţi sfinţi monahi înzestraţi cu daruri duhovniceşti şi cu har. Ei l-au alungat pe diavol de la Nichita prin rugăciunile lor. Nichita a încetat să-l mai vadă. Părinţii l-au scos pe Nichita din locul în care se zăvorâse şi i-au cerut să le spună ceva din Vechiul Testament. Dar el a spus sub jurământ că nu citise niciodată cărţile pe care mai înainte le ştia pe de rost. S-a dovedit că uitase şi să citească, atât de mare fusese puterea înşelăciunii satanice; şi cu mare greutate a învăţat din nou să citească. Cu rugăciunile sfinţilor părinţi şi-a venit în fire, a recunoscut şi a mărturisit păcatul, a plâns pentru el cu lacrimi amare şi a atins o mare înălţime a sfinţeniei şi darul facerii de minuni printr-o viaţă smerită printre fraţi. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.

Această istorisire ridică pentru noi, astăzi, o întrebare: cum poate o persoană care caută experienţa religioasă autentică să evite capcanele şi deziluziile care îl pândesc în căutarea sa? Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: omul nu trebuie să caute experienţele religioase, care pot să înşele, ci adevărul. Oricine studiază serios religia ajunge la această problemă, care este una de viaţă şi de moarte.

Credinţa noastră ortodoxă, spre deosebire de confesiunile occidentale, este adesea numită „mistică”, pentru că se află în legătură cu o realitate spirituală care conduce la rezultate numite în mod frecvent „supranaturale” – adică depăşesc logica şi experienţa acestei lumi. Nu e nevoie să căutăm exemple în literatura veche, pentru că viaţa unui făcător de minuni din zilele noastre e plină de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a murit cu cincisprezece ani în urmă şi care a trăit în această parte a Californiei ca Arhiepiscop de San Francisco, a fost văzut strălucind de lumină, levitând în timpul rugăciunii, era înainte-văzător şi a săvârşit vindecări minunate… Nici una din aceste minuni nu este remarcabilă în sine, pentru că poate fi imitată cu uşurinţă de falşi făcători de minuni. Cum putem şti că era într-adevăr în legătură cu adevărul?

2. Revelarea

Dacă deschizi un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit prin puterile limitate ale omului. Poţi citi Scripturile sau orice altă carte sfântă şi să nu înţelegi ce vor să spună. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, şi anume istoria Apostolului Filip şi a eunucului etiopian:

Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Şi, ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi, şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând, Filip l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: «Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui». Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice prorocul acesta, despre sine sau despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se (Fapte 8, 26-39).

Există mai multe elemente supranaturale, mistice în această relatare: îngerul îi spune lui Filip unde să meargă (deşi etiopianului i se pare o întâlnire întâmplătoare pe un drum pustiu) şi, mai târziu, după botez, Duhul Domnului îl ia pe Filip, care dispare din faţa ochilor etiopianului. Dar nu aceste lucruri l-au determinat pe eunuc să se boteze şi să devină creştin. Altceva îl mişcase: nu minunile, ci ceva înlăuntrul inimii lui. Minunile, deşi uneori ajută o persoană să ajungă la credinţă, nu sunt motivul adevărat al primirii creştinismului. În aceeaşi carte a Faptelor Apostolilor, citim istoria lui Simon Magul, care dorea să dea bani pentru a se putea alătura Bisericii şi a primi darurile Duhului Sfânt, întrucât acestea erau foarte spectaculoase şi miraculoase. Simon Magul era vrăjitor „profesionist” într-o vreme în care cu cât cineva săvârşea mai multe acte supranaturale, cu atât putea obţine mai mulţi bani şi mai mult prestigiu, de aceea a încercat să se alăture Apostolilor care săvârşeau mai multe asemenea lucruri decât în lumea păgână. Aşa cum aflăm din cartea Faptelor, Apostolul Petru nu primeşte cererea lui Simon, care a sfârşit rău şi de la care ne-a rămas cuvântul „simonie” care desemnează încercarea de a cumpăra harul lui Dumnezeu.

Spre deosebire de această întâmplare cu Simon Magul, în inima eunucului se produce o schimbare când Filip îi vorbeşte. În Fapte se spune că a ajuns să „creadă”; adică inima lui a fost mişcată de adevărul pe care l-a auzit. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice şi atunci când li se dă tâlcuirea adevărată se „deschide” ceva în fiinţa umană, dacă inima aceea este pregătită. De aceea eunucul L-a primit pe Hristos cu tot sufletul său; devenise alt om. Şi asta nu din pricina minunilor, ci pentru ceea ce Hristos a venit să aducă pe pământ.

Acelaşi lucru îl vedem şi în alt loc din Noul Testament, când doi dintre ucenicii lui Hristos mergeau pe drumul către Emaus (Luca 24). Hristos Însuşi, chiar în ziua Învierii Sale, S-a întâlnit cu ei şi au mers împreună, întrebându-i de ce sunt atât de tulburaţi. La rândul lor, ei L-au întrebat dacă era singurul care nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim. I-au spus că un mare profet a fost ucis şi, se pare, că ar fi înviat din morţi, dar ei nu ştiau ce să creadă. Hristos a început atunci să le deschidă inimile şi să le explice ce spunea Vechiul Testament că se va întâmpla cu Mesia. În tot acest timp, ucenicii nu L-au recunoscut, pentru că nu venise la ei să-i orbească prin semne şi minuni. Mai târziu, când au ajuns la Emaus, Hristos S-a făcut că merge mai departe şi ar fi plecat de la ei fără să Se lase recunoscut, dacă ei nu L-ar fi rugat – din dragoste pentru un străin în nevoie – să petreacă noaptea cu ei. În cele din urmă, când S-a aşezat cu ei şi „a frânt pâinea” aşa cum făcuse la Cina cea de Taină, ochii lor s-au deschis şi au văzut că era Hristos Însuşi, dar El a dispărut apoi din faţa ochilor lor. Cei doi au început să se întrebe şi să-şi aducă aminte cum ardeau inimile lor în tot acest timp cât a călătorit cu ei pe drum. Ceea ce i-a făcut să-L recunoască la sfârşit a fost tocmai această „ardere a inimii” şi nu faptul că dispăruse din faţa lor, pentru că şi magicienii făceau acelaşi lucru. Prin urmare, nu minunile Îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor, ci acel ceva despre Dumnezeu se descoperă în inima pregătită pentru asta. Este ceea ce se numeşte „arderea inimii”, prin care cei doi ucenici au intrat în relaţie cu Dumnezeul Cel Întrupat.

Aici vedem cum se petrece ceea ce se numeşte „revelaţie”: inima este mişcată şi schimbată de prezenţa lui Dumnezeu, de o persoană plină de Duhul Sfânt sau numai auzind propovăduirea adevărului despre El. În felul acesta, în primele decenii de după Învierea lui Hristos, Apostolii au avut puterea să ajungă efectiv în toate regiunile locuite de pe pământ – în India (şi poate chiar în China), până în Rusia, în nord, unde locuiau sciţii, în Britania, în vest, şi în Abisinia în sud – pentru a predica Evanghelia la toate neamurile.

La fel se întâmplă şi astăzi, deşi oamenii au devenit mult mai insensibili şi opaci sufleteşte, mult mai puţin simpli şi nu mai reacţionează cu atâta uşurinţă la adevăr. În cazul arhiepiscopului Ioan, cei care au ajuns să creadă prin el nu au fost mişcaţi în primul rând de minunile sale, ci de ceva din el care atingea inimile lor. Vă voi da un exemplu din viaţa sa, un incident care s-a petrecut la Shanghai, unde a fost episcop în timpul celui de al doilea război mondial. Întâmplarea a fost povestită de o bună prietenă a noastră care a murit cu câţiva ani în urmă, o profesoară de dicţie, pe nume Ana. Aşa cum ne-a explicat, posturile arhiepiscopului Ioan erau atât de aspre, încât maxilarul de jos îşi pierduse puterea în timpul acestor perioade de post şi vorbea foarte neclar. Ana avea însărcinarea de a-i da lecţii în care să-şi exerseze maxilarul şi să-l facă să vorbească ceva mai clar. Arhiepiscopul venea întotdeauna la ea la intervale regulate şi la sfârşitul fiecărei lecţii îi lăsa o bancnotă de douăzeci de dolari. În timpul războiului, această femeie a fost rănită şi era pe moarte întru-un spital francez din Shanghai. Era noaptea târziu; afară începuse o furtună cumplită şi toate legăturile cu oraşul se întrerupseseră. În acele momente femeia nu se mai gândea decât la un singur lucru. Cum doctorii îi spuseseră că avea să moară, singura ei speranţă era să vină Arhiepiscopul Ioan, să-i dea Sfânta Împărtăşanie şi să o scape cumva. I-a implorat pe cei din jur să-i trimită vorbă, dar i-au spus că era cu neputinţă. Telefonul nu funcţiona din pricina furtunii, iar spitalul se închidea în timpul nopţii (din cauza războiului). Aşa că singurul lucru pe care l-a putut face a fost să strige: „Ajutor! Arhiepiscope Ioan, vino!”. Bineînţeles, lumea credea că sărmana femeie delirează, pentru că nu era posibil nici un contact cu arhiepiscopul. Dar în acea noapte, pe când striga ea aceste cuvinte, uşile s-au deschis chiar în toiul furtunii şi a intrat Arhiepiscopul Ioan purtând Sfânta Împărtăşanie. A venit la ea, a spovedit-o, a liniştit-o (pentru că era, fireşte, copleşită de bucurie), i-a dat Sfânta Împărtăşanie şi a plecat.

Femeia a dormit optsprezece ore după aceea şi, trezindu-se a doua zi, a simţit că îşi revenise. „Cu siguranţă asta s-a întâmplat pentru că Arhiepiscopul Ioan a venit aici”, a spus ea. „Care Arhiepiscop Ioan?”, au întrebat infirmierele, spunându-i că nimeni nu putuse să intre, pentru că spitalul fusese încuiat în noaptea aceea. Persoana din patul alăturat i-a spus că într-adevăr fusese cineva acolo, dar nimeni nu o credea. Începuse să se întrebe dacă nu cumva avusese halucinaţii. Dar în timp ce asistentele îi făceau patul în ziua aceea, au descoperit sub perna ei o bancnotă de douăzeci de dolari. „Aha - a spus ea - asta este dovada că a fost aici”.

Cineva s-ar putea întreba cum de a aflat Arhiepiscopul Ioan? Cum de a reuşit să ajungă la ea, cum de a ajuns mesajul la el, de vreme ce nu se putea stabili nici un contact cu lumea exterioară? S-ar putea spune că i s-a descoperit, căci multe asemenea lucruri îi mai fuseseră descoperite. Dar cum i s-a descoperit? De ce lui şi nu altcuiva? De ce adevărul se descoperă anumitor oameni şi nu altora? Există oare un organ special prin care se primeşte Revelaţia lui Dumnezeu? Da, într-un anumit sens, există un asemenea organ, cu toate că de regulă îl închidem şi nu îl lăsăm deschis: revelaţia lui Dumnezeu se dăruieşte inimii iubitoare. Ştim din Scripturi că Dumnezeu este iubire; creştinismul este religia iubirii. (Dacă vă veţi uita la creştinii rataţi, îmi veţi spune că nu este dragoste în mijlocul lor, dar vă spun că aceştia în mod greşit se numesc pe sine creştini. Creştinismul este într-adevăr religia iubirii, atunci când este trăit cu adevărat şi practicat cu toată acrivia.) Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi spune că în primul rând după dragostea lor vor fi deosebiţi adevăraţii ucenici.

Dacă întrebaţi pe cineva care l-a cunoscut pe Arhiepiscopul Ioan ce îi atrăgea pe oameni la el – şi încă îi atrage pe oameni care nu l-au cunoscut niciodată – răspunsul este totdeauna acelaşi: revărsa iubire; se sacrifica pe sine pentru semeni dintr-o iubire întru totul neegoistă faţă de Dumnezeu şi de ceilalţi. De aceea i se descopereau lucruri la care alţii nu aveau acces şi pe care niciodată nu le-ar fi aflat pe căi obişnuite. El însuşi învăţa că, aşa cum ni se arată în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, o persoană cu adevărat ortodoxă este întotdeauna cu picioarele pe pământ, făcând faţă oricărei situaţii. Prin acceptarea situaţiilor date, ceea ce presupune o inimă iubitoare, Îl întâlnim pe Dumnezeu. Această inimă iubitoare este calea prin care oricine ajunge la cunoaşterea adevărului, chiar dacă uneori Dumnezeu trebuie să o zdrobească şi să o smerească pentru a o face receptivă – ca în cazul Apostolului Pavel, care, iniţial, îi persecuta cu înverşunare pe creştini. Dar la Dumnezeu, trecutul, prezentul şi viitorul inimii umane sunt toate prezente şi El ştie unde poate să deschidă şi să intre.

Opusul inimii iubitoare care primeşte revelaţia lui Dumnezeu este calculul rece pentru a obţine tot ce se poate de la oameni; în viaţa religioasă asta conduce la escrocherie şi la toate felurile de şarlatanie. Dacă vă uitaţi la lumea religioasă de astăzi, veţi vedea că în mare măsură se merge pe această cale: e atât de multă escrocherie, poză, calcul, într-o goană după avantajele pe care le oferă vânturile modei care aduce în atenţie fie o religie, fie alta. Pentru a găsi adevărul trebuie să ai o privire mai adâncă.

2007-04-22T16:21:00.000+02:00

Parintele Serafim Rose

Mai aproape de Dumnezeu
Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului

3. Suferinţa

Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.

În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. Aproape toţi Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creştinism, credincioşii se ascundeau în catacombe şi îndurau suferinţe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele Bisericii – pe care le celebrăm astăzi într-o formă puţin schimbată – erau săvârşite într-o atmosferă de aşteptare permanentă a morţii. După perioada catacombelor, a urmat lupta pentru păstrarea curăţiei credinţei, când mulţi învăţători încercau să substituie învăţăturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. În secolele următoare, ţările ortodoxe au fost invadate de arabi, turci şi alte popoare necreştine, iar în cele din urmă – în zilele noastre – au suferit prigoana comunistă. Comunismul, care a luptat împotriva religiei aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte, a atacat mai întâi ţările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, credinţa noastră este cu adevărat o credinţă pătimitoare; şi în această suferinţă se petrece ceva care ajută inima să primească revelaţia lui Dumnezeu.

Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care vroia să o cunoască tânărul pomenit mai sus? În Rusia s-a descoperit adevărul în inimile iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o şansă pentru aşa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mână de fier mai bine de şaizeci de ani şi încă de la început scopul lui a fost să „dezrădăcineze” religia. Pentru o vreme, la sfârşitul anilor ‘30, aproape îşi atinsese ţelul, lăsând foarte puţine biserici deschise. Dacă nu ar fi avut loc invazia lui Hitler şi dacă asta nu ar fi cerut poporului rus să devină patriot şi să aibă şi altă speranţă în viaţă în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul împinsă în subterane. Astăzi situaţia este ceva mai bună, dar există încă o mare presiune asupra credincioşilor. A mai existat o persecuţie în anii ‘60, sub Hruşciov, care a avut ca rezultat închiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile rămase încă deschise. Astăzi, în afară de oraşele vizitate de turişti (în Moscova sau Leningrad veţi vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), există oraşe mari în provincie cu biserici puţine sau deloc. Astfel, dacă un credincios vrea să-şi boteze copilul trebuie uneori să călătorească sute de mile.

Acum aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cum se revelează Dumnezeu creştinilor care pătimesc şi acum în Rusia. Probabil că toţi aţi auzit de Alexander Soljeniţîn, un mare romancier şi gânditor rus care a fost exilat din ţară în 1975 pentru că spunea adevărul despre Rusia, aşa cum îl vedea el. Are aproape aceeaşi vârstă ca şi regimul comunist, aşa că nu poate fi acuzat de a fi dobândit prejudecăţi din copilărie. A dus o viaţă tipică pentru Uniunea Sovietică. Născut la un an după Revoluţie, şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, a studiat matematica pentru a putea obţine o slujbă practică, a luptat ca soldat în al doilea război mondial şi a mers cu armata sovietică până în Germania. În 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre „mustaţă” (adică despre Stalin) în scrisori private şi a primit opt ani într-un câmp de concentrare. La sfârşitul condamnării, în 1953, a fost exilat (ceea ce nu însemna chiar închisoarea, dar nici nu avea libertatea să meargă oriunde ar fi vrut) într-un oraş din sudul Kazahstanului, la marginea deşertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat într-o clinică specializată (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul canceroşilor). În acest loc de exil a predat matematica şi fizica şi pe ascuns scria romane şi povestiri. După moartea lui Stalin, a urmat o perioadă temporară de „dezgheţ” sau „îmblânzire”, în care a fost eliberat din exil şi i s-a permis să publice o carte în Rusia în 1961. S-a dovedit atunci că era mai disident decât îi convenea guvernului comunist şi nu i s-a mai permis să scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au început să fie publicate în afara Rusiei. Această situaţie i-a creat o celebritate foarte incomodă pentru autorităţile sovietice, mai ales în 1970, când i s-a decernat premiul Nobel şi nu i s-a permis să meargă el însuşi să-l primească. În 1975 a fost în cele din urmă exilat cu forţa în Germania de Vest, dându-i-se doar câteva zile la dispoziţie.

Soljeniţîn trăieşte acum în Vermont, unde continuă să scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, şi anume, despre semnificaţia experimentului ateist în Rusia. El a abordat acest experiment nu în primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectivă mai profundă şi chiar spirituală. Într-un anumit fel, el este un simbol al reînvierii ortodoxe din Rusia, pentru că a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferinţă în mijlocul poporului său şi nu a fost înfrânt de ea. Are o foarte puternică credinţă creştină şi un mesaj către oameni care se întemeiază pe experienţa sa. Monumentala sa carte, Arhipeleagul Gulag, ar trebui citită de oricine doreşte să înţeleagă ateismul aşa cum a fost practicat în Rusia şi efectele sale asupra sufletului uman.

Soljeniţîn nu este înverşunat după experienţele sale din închisoare şi exil: a ieşit din ele învingător, pentru că a dobândit credinţa creştină. A înţeles că sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universală a sufletului uman. Odată ce ai ajuns la ideea că ateismul este adevărat şi că nu există Dumnezeu, atunci – aşa cum scria Dostoievski în romanele sale – totul este permis: devine posibil să experimentezi tot ce-ţi iese în cale, orice nouă inspiraţie, orice nouă perspectivă de înţelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate.

Importanţa lui Soljeniţîn constă în demonstrarea faptului că, odată ce ateismul devine filosofia dominantă şi apare ideea că religia trebuie exterminată (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie să existe lagăre de concentrare. Omul are nevoie de religie şi dacă aceasta îi este interzisă, trebuie într-un fel sau altul eliminat şi el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazează pe răul din natura umană, sistemul concentraţionar de tip „Gulag” este expresia firească a experimentului ateist din Rusia.

Acest lucru este totuşi secundar. Eu aş prefera să vorbesc despre unul esenţial care i s-a întâmplat lui Soljeniţîn (în sens religios) când a intrat în închisoare, căci acolo i S-a revelat Dumnezeu. Experienţa Gulagului are două feţe: poate scoate la iveală răul din natura umană, dar în acelaşi timp poate constitui punctul de plecare al unei renaşteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renaşterea spirituală care are loc în Rusia este mult mai profundă decât diferitele „renaşteri spirituale” care se petrec în lumea liberă. Iată ce mărturiseşte Soljeniţîn despre modul cum a ajuns la credinţă: „Din anii de puşcărie mi s-a dat să port în spinarea mea bătută, care aproape s-a frânt sub povară, această experienţă esenţială: cum devine fiinţa umană rea şi cum devine bună. În tinereţe, intoxicat de succese, mă simţeam infailibil şi de aceea eram crud”. (Fusese sergent în armată.) „Îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În momentele mele cele mai cumplite, eram convins că fac binele şi pentru asta eram bine înarmat cu argumente sistematice. Şi abia când am ajuns să zac pe paiele mucezite ale închisorii am simţit în mine primele năzuinţe ale binelui.”

Aici inima lui începe să devină blândă şi receptivă şi, în felul acesta, are loc un fel de revelaţie: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inimă omenească şi apoi prin toate inimile… Şi chiar şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de care nu poţi scăpa.”

Cât de profundă este această observaţie faţă de orice am spune noi în Occident pornind de la propria noastră experienţă. Este mai profund, pentru că se bazează pe suferinţă, care este realitatea fiinţei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viaţă a suferinţei şi a Crucii; iar experienţa din Rusia îi face pe cei care o trăiesc să vadă mai profund acest lucru. De aceea renaşterea creştină din Rusia este atât de profundă.

4. Naşterea din nou

Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maşkov, care relatează convertirea sa în Rusia. A fost exilat forţat din Rusia în urmă cu trei ani şi, deşi abia trecuse de 40 de ani, a murit de cancer anul trecut. La exact trei luni de la sosirea lui în America, a ţinut o conferinţă în care a povestit cum a ajuns la credinţă: adică despre cum i S-a revelat Dumnezeu în suferinţele sale. Fusese invitat să vorbească într-o conferinţă ţinută în 1978 la New Jersey în limba rusă şi, când i-a venit rândul să vorbească, le-a spus celor prezenţi că înainte de a ajunge acolo nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat, a spus, mi se părea că nu am nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii am fost student şi a doua jumătate am petrecut-o în închisoare şi în câmpurile de concentrare ale Gulagului. Într-adevăr, ce le-aş putea spune unor oameni mai educaţi decât mine, mai erudiţi şi chiar mai informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică?

Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în Vest. Există, este adevărat, şi în Occident mulţi oameni convertiţi la Ortodoxie. De cele mai multe ori au o vastă cunoaştere teoretică a Ortodoxiei, dar nu şi această experienţă a suferinţei şi nu au fost nevoiţi „să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria lui experienţă.

„De aceea - continuă el - am hotărât să nu pun pe hârtie cuvântul meu, ci să spun orice îmi va pune Dumnezeu în suflet. Şi apoi, în timp ce treceam în viteză prin Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din «paradisul» comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă este singura informaţie valabilă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai pentru că este un strop în oceanul renaşterii religioase din Rusia.”

Iuri îşi povesteşte mai departe viaţa: „M-am născut în sângerosul an 1937 în satul Klişev, la treizeci de mile de Moscova… Tatăl meu, fierar de meserie, a murit în război şi nu-mi amintesc de el; mama, care a avut mai multe slujbe, era, cred, indiferentă faţă de religie. Doar bunica era credincioasă.” (De altfel, în Rusia vei găsi aproape totdeauna o bunică sau o mamă credincioasă care aduce familia la credinţă.) „…Dar ea nu avea autoritate în ochii mei, pentru că era analfabetă. Desigur, am fost botezat de mic, dar în anii de şcoală mi-am scos crucea de la gât şi până la vârsta de 25 de ani am fost ateu convins. După ce am terminat cei şapte ani de şcoală (şcoala primară), am avut şansa de a intra la Şcoala Superioară de Arte şi Industrie şi am studiat acolo cinci ani din şapte. Astfel, cel puţin în exterior, viaţa mea era încununată de succes… La vremea cuvenită aş fi primit diploma de artist şi aş fi putut lucra oriunde aş fi vrut.”

Aceasta este o biografie academică tipic sovietică. În Uniunea Sovietică, cariera academică este luată foarte în serios: dacă reuşeşti, obţii „bilet de trecere” pentru multe lucruri bune din viaţa sovietică, iar dacă nu reuşeşti, poţi primi o slujbă oarecare, cum ar fi cea de măturător de stradă.

„Dar plictisitoarea viaţă sovietică şi lipsa de satisfacţie pe plan spiritual - continuă Iuri - nu-mi dădea pace şi, pe la sfârşitul lui 1955, pe când aveam 19 ani, s-a petrecut un eveniment, în aparenţă neînsemnat, care totuşi mi-a schimbat viaţa şi (în cele din urmă) m-a adus aici. Acest eveniment s-a petrecut în sufletul meu şi constă din faptul că am înţeles în ce fel de societate trăiam. În pofida propagandei sovietice lipsite de conţinut, eu am înţeles că trăiam sub un regim ilegal, de o cruzime absolută. Foarte mulţi studenţi ajunseseră la această concluzie în acea perioadă şi au apărut în timp oameni care gândeau la fel ca mine, aşa încât am considerat cu toţii că era de datoria noastră să le vorbim oamenilor despre descoperirea noastră şi să facem ceva ca să împiedicăm triumful răului.” (Acest lucru oglindeşte, desigur, pornirea idealistă a tinereţii care se poate vedea de asemenea şi în Occident.) „Dar poliţia secretă îi urmărea cu foarte mare atenţie pe toţi cetăţenii URSS şi, pe 7 noiembrie 1958 (pe atunci aveam 21 de ani), când ne-am adunat la o întâlnire a organizaţiei pentru a discuta despre apariţia unei publicaţii secrete, şase dintre noi au fost arestaţi şi toţi cei care nu au retractat au primit cea mai mare pedeapsă pentru agitaţie antisovietică, adică şapte ani într-un lagăr de concentrare. Aşa a început un nou drum în viaţa mea.”

Până aici, trebuie să observăm, nu este vorba de nici o convertire religioasă. Iuri este încă un tânăr idealist care a fost „eliminat” şi trimis în Gulag.

„Eram cu toţii atei şi marxişti ai lagărului «eurocomunist». E adevărat, credeam că marxismul în sine este o învăţătură adevărată care conduce oamenii către un viitor luminos, către o împărăţie a libertăţii şi dreptăţii, însă criminalii de la Moscova din anumite motive nu vor să pună în practică această învăţătură. Pentru noi, această idee a murit cu totul şi pentru totdeauna.”

Nu voi aprofunda aici problematica şi filosofia comunismului, ci voi sublinia doar că Iuri fusese adus într-o stare de disperare. Iuri şi-a pierdut credinţa în ceea ce crezuse înainte datorită educaţiei sale, şi anume că ideologia comunistă este o învăţătură idealistă care aduce fericire şi pace. A văzut că în practică nu era ceea ce pretindea că este. Apoi a început să se petreacă ceva în sufletul lui.

„Aş dori să vă împărtăşesc câte ceva despre procesul renaşterii spirituale - a spus - ca să vedeţi cât de consecvent lucrează în poporul rus. Nu numai eu şi cei care erau cu mine am parcurs calea spirituală de la ateism la credinţa religioasă. Acesta este un fenomen tipic pentru lagărele sovietice de concentrare. Ce se întâmplă cu poporul nostru? Procesul renaşterii spirituale are două etape. Mai întâi vedem clar esenţa marxismului şi ne eliberăm de orice iluzie legată de el. Printr-o analiză temeinică şi profundă, descoperim că marxismul este în esenţă o învăţătură perfectă a totalitarismului, cu alte cuvinte, a sclaviei absolute, şi orice partid comunist din orice ţară, odată ce şi-a asumat realizarea programului marxist, este constrâns să repete ce au făcut şi fac comuniştii la Moscova sau să renunţe la marxism şi ateism şi să se autodesfiinţeze. Înţelegând acest lucru, pierdem baza ideologică de pe care ne opunem sclaviei marxiste. Ne prăbuşim într-un vid spiritual care atrage după sine o criză şi mai profundă.”

Iuri spune mai departe cum a început el însuşi să intre în această criză profundă: „După ce am fost eliberaţi din lagăr (adică după cei şapte ani), ni s-au oferit nişte perspective pe care nu le-am fi dorit nici duşmanilor noştri: fie ne întorceam în lagăr şi rămâneam acolo pentru restul vieţii, fie am fi ajuns într-o închisoare psihiatrică, fie am fi fost ucişi de poliţia secretă fără probe sau investigări.În aceste condiţii de criză spirituală fără ieşire, s-a pus inevitabil problema capitală a unei concepţii despre lume: de ce mai trăiesc dacă nu există nici o ieşire? Şi când vine acel moment înspăimântător, fiecare dintre noi simte că moartea l-a prins de beregată: dacă nu vine nici un răspuns spiritual, viaţa nu mai are nici un sens, pentru că, fără Dumnezeu, nu numai că «totul este permis», dar viaţa însăşi nu are nici o valoare şi semnificaţie. Am văzut cum în lagăr oamenii îşi pierdeau minţile sau ajungeau să se sinucidă. Eu însumi simţeam clar că, dacă până la urmă ajungeam la concluzia fermă şi definitivă că Dumnezeu nu există, aş fi fost obligat pur şi simplu să mă sinucid, pentru că e ruşinos şi lipsit de sens pentru o creatură raţională să se târască într-o viaţă chinuitoare şi absurdă. Astfel, la a doua fază a renaşterii spirituale descoperim că ateismul, aprofundat până la limitele sale logice, îl duce în mod inevitabil pe om la pierzare, pentru că este o învăţătură perfectă a imoralităţii, a răului şi a morţii.

Un sfârşit tragic (sinucidere sau nebunie) mi-ar fi fost sortit şi mie dacă, spre şansa mea, la 1 septembrie 1962, nu s-ar fi întâmplat cea mai mare minune din viaţa mea. Nu s-a întâmplat nimic în ziua aceea, nu am primit sugestii din exterior; reflectam în singurătate la problema mea: «a fi sau a nu fi?». Atunci, dintr-o dată, mi-am dat seama că numai credinţa în Dumnezeu te poate salva. Şi îmi doream foarte mult să cred în El; dar nu mă puteam amăgi: nu aveam credinţă.Şi dintr-o dată a venit o secundă când, pentru prima oară, am văzut (ca şi cum s-ar fi deschis o uşă dintr-o cameră întunecată către un drum însorit) şi în secunda următoare ştiam deja cu certitudine că Dumnezeu există şi că acest Dumnezeu este Iisus Hristos al Ortodoxiei şi nu alt Dumnezeu. Eu consider acest moment cea mai mare minune a vieţii mele, pentru că această cunoaştere precisă nu mi-a venit prin raţiune (ştiu sigur acest lucru), ci pe altă cale, şi nu sunt capabil să explic raţional acest moment… Astfel, printr-o asemenea minune a început noua mea viaţă spirituală, care m-a ajutat să îndur încă 13 ani de viaţă în lagărele de concentrare şi în închisoare, o emigrare forţată şi, sper, mă va ajuta să suport toate dificultăţile vieţii de emigrant."

Şi acest «moment al credinţei», această mare minune sunt trăite acum în Rusia de mii de oameni, şi nu numai în lagărele de concentrare sau în închisori. Igor Ogurţov, fondatorul Uniunii Social-Creştine, a ajuns la credinţă în universitate, nu în lagăr. Renaşterea spirituală este un fenomen tipic pentru Rusia contemporană. Orice este viu din punct de vedere spiritual se întoarce inevitabil la Dumnezeu. Şi este întru totul evident că o asemenea minune salvatoare se poate petrece, în pofida întregii puteri a politicii comuniste, numai prin Atotputernicia lui Dumnezeu, care nu a abandonat poporul rus în cumplitele suferinţe ale acelor vremuri în care a fost cu totul lipsit de apărare în faţa atâtor duşmani.

5. Concluzie

Experienţa acestui om, Iuri Maşkov, ne ilustrează în modul cel mai practic cum Se revelează Dumnezeu. Ceva se petrece în inimă; şi, chiar dacă suferinţa ajută la această transformare, nu există mijloace infailibile pentru a ajunge la ea. Spre exemplu, în ultimii 60 de ani a venit multă literatură din Rusia în care se descriu cazuri de oameni aflaţi în suferinţă, dar care nu s-au convertit. Există o carte foarte interesantă în limba engleză, intitulată My Testimony, a unui rus cu numele de Marcenko. Marcenko este doar un om onest care nu a putut suporta sentimentul înspăimântător că în Uniunea Sovietică totul este escrocherie – faptul că toată lumea te minte. De aceea a spus adevărul şi pentru asta a fost trimis în lagăr. Autorităţile l-au supus la interogatoriile obişnuite şi îi tot spuneau: „Dacă îţi menţii ideile, chiar dacă ieşi de aici, te vei întoarce înapoi. De ce să nu te schimbi şi să faci ce fac şi ceilalţi?” „Nu pot - spunea - eu sunt un om cinstit!” Privindu-i pe cei care credeau, a ajuns la concluzia că aceştia erau singurii oameni fericiţi din lagărele de concentrare, pentru că puteau spune: „Sufăr pentru Hristos” şi acceptau ce le era dat să trăiască. „Dar eu nu pot fi ca ei, pentru că eu nu cred în Hristos.” În felul acesta a ajuns să-şi piardă minţile, încât atunci când îi vedea pe gardieni îi venea să-i strivească cu uşile. Când a ieşit din închisoare s-a umplut de amărăciune şi vroia să-i ucidă pe toţi cei care-l asupriseră. Ştia că în felul acesta se va întoarce înapoi în lagăr; şi, de altfel, după ce a scris cartea, a şi fost trimis înapoi.

Vedem astfel că, în cazul lui Marcenko, inima nu s-a lăsat înmuiată, ci mai degrabă s-a învârtoşat. Bineînţeles, inima este ceva foarte complex, şi poate într-o zi se va schimba. În orice caz, mărturia lui arată că nu putem pur şi simplu să punem un om într-o închisoare şi să spunem: „Aşa îl vom face creştin”. Unii devin creştini, alţii nu. Când convertirea are loc, procesul revelaţiei se petrece într-un mod foarte simplu; o persoană este în nevoie, suferă, şi atunci, cumva, i se deschide o altă lume. Cu cât eşti mai în suferinţă şi în greutăţi şi eşti mai „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El îţi vine în ajutor şi îţi arată calea de ieşire.

De aceea nu trebuie să căutăm lucruri spectaculoase, cum ar fi minunile. Ştim din întâmplarea cu Sfântul Nichita, pe care am relatat-o mai înainte, că aceasta este calea cea mai greşită şi care conduce la decepţii. Calea cea bună este inima care se străduieşte să se smerească şi care ştie că e nevoie de suferinţă şi că există un adevăr superior care poate nu numai să ajute în această suferinţă, dar care o poate duce într-o cu totul altă dimensiune. Această trecere de la suferinţă la realitatea transcendentă reflectă viaţa lui Hristos, Care a mers către patimile de pe Cruce, a îndurat cea mai oribilă şi mai ruşinoasă moarte şi apoi, spre consternarea ucenicilor Săi, S-a sculat din moarte, S-a înălţat la ceruri, L-a trimis pe Duhul Sfânt şi a pus început întregii istorii a Bisericii Sale.

Aceasta este, în esenţă, ceea ce doream să vă spun despre revelaţia în Ortodoxie. Puteţi să-mi puneţi câteva întrebări sau să purtăm o discuţie pe această temă.

2007-04-22T15:48:00.000+02:00

Parintele Serafim Rose

Mai aproape de Dumnezeu

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului

6. Întrebări şi răspunsuri

Î: Dacă demonii se arată întocmai ca şi îngerii şi spun lucruri pe care le pot spune şi îngerii, cum se poate deosebi adevărul?

R: Iată o întrebare bună. Trebuie să te smereşti pe tine; trebuie să fii într-o stare în care să doreşti adevărul lui Dumnezeu şi să nu umbli după „experienţe”. Desigur, aş spune să devii creştin ortodox şi să urmezi întreaga rânduială care conduce viaţa creştină. Asta ajută, deşi nu există nici o garanţie, pentru că poţi fi înşelat şi ca ortodox.

Părinţii Bisericii dau câteva sfaturi fundamentale. Spre exemplu, ei afirmă că, dacă ţi se arată cineva ca înger al luminii, să nu te încrezi în el. Dumnezeu nu te condamnă dacă într-adevăr doreşte să ţi se arate şi tu Îl respingi, pentru că dacă într-adevăr vrea să-ţi trimită un mesaj, va reveni şi va găsi o cale să ajungă la tine. De altfel, chiar te laudă că nu te-ai arătat încrezător, ca să nu cazi în înşelare.

Cei care se află într-un stadiu duhovnicesc mai înaintat, cu mai multă experienţă în astfel de lucruri, au procedat altfel. Avem un exemplu din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care vedea tot timpul demoni. Atunci când a fost întrebat cum deosebeşte duhurile, a spus: „Când apare un înger mă simt foarte liniştit şi când apare un demon, chiar dacă arată ca un înger, simt o tulburare”. Aceasta rămâne totuşi o încercare foarte primejdioasă pentru începători, pentru că te poţi simţi foarte calm şi în prezenţa demonilor, dacă nu eşti experimentat.

Răspunsul fundamental la întrebarea pe care mi-ai pus-o este, repet, să pătrunzi în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Dacă citeşti relatări ca aceea despre Sfântul Nichita şi vezi cum se manifestă demonii, adeseori, numai cunoscând modul în care aceştia vor încerca să te păcălească, poţi să respingi imediat amăgirea.

Î: Aţi putea să ne vorbiţi despre concepţia ortodoxă asupra Duhului Sfânt şi, în legătură cu aceasta, despre viziunea asupra Tainelor neortodoxe – dacă Duhul Sfânt este prezent sau nu în ele?

R: Duhul Sfânt a fost trimis de Domnul nostru Iisus Hristos de ziua Cincizecimii, a 50-a zi după Învierea Sa şi a zecea zi după Înălţarea Sa la ceruri, pentru a rămâne cu Biserica până la sfârşitul timpurilor. Din punct de vedere istoric, atunci a întemeiat Biserica.

Există cazuri în timpurile moderne în care oamenii au căutat să găsească această Biserică pe cale istorică. Avem ca exemplu întreaga istorie a Bisericii din Uganda. În anii ‘20, doi seminarişti din Uganda studiau într-un seminar anglican şi au început să observe că învăţătura care li se dădea nu era aceeaşi cu a Părinţilor din vechime. Au crezut atunci că Romano-Catolicismul este răspunsul – că acesta trebuie să fie Biserica veche. În căutarea lor „după Biserica adevărată, a primelor secole” (aşa o numeau ei), s-au dus să studieze într-un seminar romano-catolic şi au văzut din nou că învăţătura pe care o primeau era diferită de cea a Părinţilor Bisericii. Au început să se întrebe: „Dacă adevărul poate fi schimbat în felul acesta, atunci unde este adevărul lui Hristos?” Apoi au auzit de credinţa ortodoxă şi au încercat pe toate căile să o găsească. Mai întâi au găsit pe cineva care se numea pe sine ortodox, dar era un şarlatan şi care le-a arătat ceea ce numea el Taine. Când un mirean grec le-a explicat că era destul de „amuzant” ce le arătase omul acesta, şi-au dat şi ei seama, le-a părut rău că s-au lăsat înşelaţi, şi-au schimbat gândul şi au început din nou să caute. Primul episcop pe care l-au întâlnit nu era unul prea bun şi le-a spus: „A, nu vă mai osteniţi. Toate religiile sunt la fel; întoarceţi-vă la anglicani.” Dar ei nu s-au lăsat descurajaţi de aceste vorbe. În cele din urmă au găsit un episcop ortodox care i-a învăţat ce trebuia să-i înveţe şi au devenit ortodocşi. Astăzi Biserica se răspândeşte în Africa: prin Uganda, Kenya, Zair, Tanzania şi aşa mai departe. Avem chiar înregistrări ale slujbelor lor, care sunt foarte impresionante. Au preluat muzica grecească bizantină şi, fără să încerce să o modifice (o cântă pur şi simplu în limba lor), slujbele sună ireproşabil, cu o culoare locală specific africană. Au făcut din cântarea bizantină acelaşi lucru pe care l-au făcut grecii când au preluat psalmodierea ebraică.

Astfel, aceşti africani au cercetat lucrurile din punct de vedere istoric şi au descoperit că există o Biserică care se trage direct de la Hristos şi învaţă ceea ce se învăţa în vremurile vechi: Biserica Ortodoxă. Tot din perspectivă istorică, puteţi vedea cum au deviat celelalte biserici: mai întâi romano-catolicii în secolul XI, când problema referitoare la poziţia papei în Biserică a atins punctul ei culminant, iar papa a respins răspunsul ortodox, trăgând după sine întregul Occident.

Până în ziua de astăzi, Duhul Sfânt lucrează în Biserica Ortodoxă. În cea mai mare parte a grupurilor occidentale protestante, rareori se vorbeşte despre Taine, aşa încât nu puteţi căuta cu adevărat harul Duhului Sfânt în ceea ce nici ei înşişi nu socotesc Taine. Desigur, romano-catolicii şi alte câteva grupuri consideră că au Taine. Eu unul vă spun că adevăratele Taine, în sensul în care le-a instituit Hristos, se găsesc numai în Biserica Ortodoxă; cât despre cei care, preluând denumirea de Taină, încearcă să profite cum pot de ea – este o problemă care se pune între sufletul omului şi Dumnezeu şi orice ar dori Dumnezeu să facă acelui suflet – este treaba Lui. S-ar putea să nu fie vorba doar de o problemă psihologică; nu ştiu – asta va alege Dumnezeu. Dar mijloacele pentru mântuire pe care le-a pus Dumnezeu în Biserică s-au transmis până astăzi în Biserica Ortodoxă. De altfel, dacă cercetaţi istoric, veţi vedea că facem aceleaşi lucruri care se făceau în Biserica primară. Filip, spre exemplu l-a luat pe eunuc în râu şi l-a botezat, fără îndoială în felul în care o facem şi noi: prin cele trei scufundări în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. De aceea Ortodoxia este cunoscută ca fiind „de modă veche”: noi păstrăm cu bună ştiinţă căile „demodate” care ni s-au transmis de la Hristos, de la Apostoli şi de la primii Părinţi ai Bisericii.

Î: Vreţi să ne vorbiţi de atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine?

R: Hristos a venit să lumineze neamul omenesc. Există multe religii în afara revelaţiei Sale în care adepţii sunt sinceri – nu neapărat practicanţi ai vreunui cult demonic – şi încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Aş putea spune că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii erau bune, dar nu puteau conduce la adevăratul ţel. Iar ţelul este viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor şi Dumnezeu a venit în trup ca să ne-o deschidă. De aceea creştinismul este adevărat; putem lua în discuţie diferite elemente comparative ale adevărului în alte religii şi adesea observăm că sunt foarte profunde, dar acestea nu ne deschid raiul. Numai când Hristos a venit pe pământ şi i-a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, raiul s-a deschis cu adevărat pentru oameni.

Î: Prin urmare, oamenii care nu au aflat nimic despre Hristos nu au acces la adevăr?

R: Cei care nu au auzit niciodată de Hristos? – numai Dumnezeu poate să judece. Nici în Vechiul Testament oamenii nu auziseră de Hristos, dar El a venit şi le-a predicat în iad. De asemenea, înainte de Învierea lui Hristos, şi Sfântul Ioan Botezătorul a venit la iad şi a predicat că Hristos va veni acolo să-i elibereze pe cei care doreau să creadă în El. Aşa că Dumnezeu poate descoperi adevărul şi celor care nu au avut niciodată şansa să-l audă, adică celor care nu au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odată ce ai primit revelaţia, atunci eşti, bineînţeles, mult mai responsabil decât toţi ceilalţi. Un om care a primit revelaţia că Dumnezeu a venit în trup şi nu trăieşte potrivit cu aceasta – este mult mai rău decât orice preot păgân sau decât oricare altul.

Î: Ceva despre care nu ştiu prea mult şi probabil că o mulţime de oameni nu ştiu este: care sunt diferenţele şi asemănările concrete dintre, să zicem, Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică cu privire la diverse dogme şi idei, cum ar fi Sfânta Treime, sau dacă preoţii să se căsătorească sau nu – toate acele 1001 de mici diferenţe.

R: Există o mulţime de mici diferenţe, dar o singură diferenţă principală legată tocmai de Duhul Sfânt, pe care o voi explica. Biserica lui Hristos este cea care dăruieşte oamenilor harul; iar în Vest, când Roma s-a rupt de această Biserică, acest har s-a pierdut efectiv (poate că oamenii îl găsesc întâmplător pe ici, pe acolo, însă din Biserica lor harul s-a retras). Eu consider romano-catolicismul modern o încercare de a substitui harul pierdut cu ingeniozitatea umană. De aceea, pentru a răspunde la întrebarea „unde este adevărul?”, Biserica Romano-Catolică îl face pe papă „infailibil”.

Sunt unii care cercetează Biserica noastră Ortodoxă şi spun: „Este imposibil ca oamenii să găsească acolo adevărul. Voi spuneţi că nu credeţi în niciun papă sau episcop, dar în felul acesta nu există nicio garanţie. Nici nu credeţi în Scripturi aşa cum o fac protestanţii care le consideră absolut «infailibile». Dacă apare o dispută, cine are ultimul cuvânt?” Iar noi spunem că Duhul Sfânt Se revelează pe Sine. Acest lucru se petrece mai ales când episcopii se adună într-un sinod, dar chiar şi atunci poate fi un sinod fals. S-ar putea spune atunci: „Nu există nădejde!” Dar noi spunem că Duhul Sfânt conduce Biserica şi de aceea nu o va părăsi. Dacă nu ai convingerea că lucrurile stau aşa, atunci ajungi să inventezi lucruri de genul: Biblie infailibilă, papă infailibil. De asemenea, poţi să împlineşti rânduielile ortodoxe - aşa cum o fac romano-catolicii – ca pe un fel de „lege”, astfel încât totul să fie perfect definit: dacă încalci această lege, mergi la duhovnic, primeşti canonul cutare şi vei fi iarăşi perfect „reabilitat”. Ortodoxia nu crede în felul acesta. Această nevoie de a controla lucrurile a condus la întreaga concepţie despre indulgenţe, care este o pervertire perfect legalistă a ideii de pocăinţă. Dacă te căieşti, ca tâlharul pe cruce, poţi să te mântuieşti chiar în acel moment. Ortodoxia a evidenţiat totdeauna acest aspect al relaţiei dintre un suflet şi Dumnezeu; şi toate Tainele şi rânduiala Bisericii nu sunt decât căile de împăcare a sufletului cu Dumnezeu: aceasta este toată credinţa noastră. În Biserica Romano-Catolică, până de curând, când lucrurile au început să se mai clarifice, accentul era pus mai degrabă pe respectarea unui întreg set de legi prin care omul se punea „de acord” cu Dumnezeu într-un sens „legalist”, care este un substitut al Duhului Sfânt.

Î: Ne-aţi putea vorbi despre caracteristicile Anglicanismului, pentru că există o anumită asemănare între ceea ce aţi afirmat despre romano-catolicii care susţin că papa este infailibil şi protestanţii care susţin că Biblia este infailibilă. Eu consider Anglicanismul e o încercare de a echilibra aceste două perspective, deşi îmi dau seama că aţi putea răspunde că, din punct de vedere istoric, s-a petrecut o ruptură de Biserica primară.

R: În multe cazuri anglicanii se străduiesc din greu, dar ei pornesc de foarte departe. Când te apropii de Dumnezeu, nu te limitezi doar la „cugetare” sau la „elaborarea unui sistem”: trebuie să intri într-o legătură vie cu harul lui Dumnezeu. De aceea, răspunsul pentru Anglicanism este că trebuie să intre în legătură cu Biserica.

Î: Biserica Ortodoxă păstrează posturile şi toate tradiţiile primare cu privire la Postul cel Mare al Paştelui?

R: Da, există o disciplină clară a postului, ca în timpurile vechi. Acestea ni s-au transmis încă de la începuturile istoriei Bisericii. Cunoaştem din Didahia (Învăţătura celor 12 Apostoli) că în primul secol se postea miercurea şi vinerea.

Î: Seara trecută aţi ţinut o conferinţă despre Apocalipsă. Aţi putea să o rezumaţi pentru noi?

R: Am analizat evenimentele care se întâmplă astăzi ca semne ale sfârşitului şi am vorbit despre atitudinea pe care ar trebui să o aibă creştinii faţă de acest sfârşit. Nu trebuie să numărăm anii, nici să socotim cine este „Împăratul Sudului”, „Împăratul Nordului” şi aşa mai departe, ci să vedem lucrurile mai profund. Toţi Apostolii scriu în epistolele lor că, pentru pregătirea personală, şi mă refer aici în primul rând la pregătirea duhovnicească, este esenţial să înţelegem că Hristos este aproape. Dacă ne vom afla permanent în această stare de aşteptare a lui Hristos Care vine, într-un sens spiritual, la noi, fie în sufletele noastre prin har, fie în momentul morţii noastre, atunci întrebarea despre timpul venirii Lui fizice pe pământ la sfârşitul lumii nu ne va mai tulbura atât de mult, încât să ne alăturăm vreunei secte care se duce să aştepte ziua aceea pe vreun vârf de munte. Nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul; principala prioritate este pregătirea spirituală.

Vremurile noastre, totuşi, sunt atât de pline de ceea ce se poate numi evenimente „apocaliptice”, încât ar trebui să fim foarte conştienţi de ele. Domnul nostru spune că, deşi nu cunoaştem nici ziua, nici ceasul, trebuie să luăm pildă de la sicomor, căci, atunci când înverzeşte, ştim că vara e pe sfârşite. Tot astfel, atunci când aceste lucruri încep să se întâmple, când devine posibil să existe un guvern mondial, când Evanghelia se propovăduieşte la toate neamurile, când apar atât de multe curente spirituale amăgitoare – toate acestea sunt semne clare că urmează un eveniment iminent, ceva foarte probabil legat de sfârşitul lumii.

Pentru a ne pregăti duhovniceşte pentru acest moment, este foarte folositor să citim despre ceea ce s-a întâmplat cu oamenii în lagărele de concentrare. Asemenea relatări ne arată că, indiferent ce se poate întâmpla – chiar dacă ne-am afla sub stăpânirea lui Antihrist însuşi, putem supravieţui, pentru că Îl avem pe Hristos Însuşi. Vieţile mucenicilor au fost totdeauna o sursă de învăţătură şi de întărire şi există şi astăzi oameni care suferă mucenicie şi de la care avem de învăţat.

2007-04-20T19:35:00.000+02:00

Parintele Serafim Rose

Mai aproape de Dumnezeu

Cum să citim scrierile Sfinţilor Părinţi

I. Sfinţii Părinţi, adevăraţi povăţuitori către adevărata credinţă

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa … Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cel de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)

Niciodată nu a mai existat o asemenea epocă cu învăţători falşi ca secolul XX, atât de bogat în lucruri materiale, dar atât de sărac spiritual. Orice părere ce se poate închipui, chiar şi cea mai absurdă, chiar şi cele care până acum au fost respinse de consimţământul general al tuturor popoarelor civilizate - îşi are acum propria doctrină şi propriul “învăţător”. Parte din aceşti învăţători vin cu dovezi sau cu promisiuni a unei puteri “spirituale” şi a unor false minuni, aşa cum întâlnim la unii “harismatici” şi ocultişti; dar cei mai mulţi dintre aceşti învăţători nu oferă altceva decât o slabă amestecătură de idei nedigerate pe care le-au primit “din eter” cum s-ar spune, sau de la vreun autoproclamat “înţelept” modern care cunoaşte mai multe decât toţi cei vechi doar prin faptul că trăieşte în “luminatele” vremuri moderne. Ca o consecinţă, filosofia are o mie de şcoli, iar “creştinismul” o mie de secte. Unde e de găsit adevărul în toată această amestecătură, dacă într-adevăr e de găsit în vreun fel în aceste vremuri de rătăcire ce par să nu aibă precedent?

Numai într-un loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la Însuşi Dumnezeu, nesecat de secole, ci veşnic cristalin, fiind unul şi acelaşi în cei ce-l propovăduiesc cu adevărat, ducându-i pe cei ce-l urmează spre veşnica mântuire. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Atot-Sfântului Duh, iar adevăraţii învăţători ai predaniei dumnezeieşti care izvorăşte de aici sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Dar, vai, cât de puţini ortodocşi cunosc aceasta! Cum să se adape de la acest izvor? Cât de mulţi ierarhi din zilele noastre îşi pasc turmele, nu pe păşunile sufletului (cf. Ps. 22, 2), ci pe ruinele lăsate în urmă de înţelepţii moderni, care promit ceva “nou”, căutând să-i facă pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care - e adevărat – e în total dezacord cu falsele idei ce guvernează timpurile moderne.

Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi nu este una ce ţine de o epocă anume, fie ea “clasică” sau modernă. Ea a fost transmisă printr-o succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi, până în ziua de astăzi, când constatăm că nu a mai existat o altă vreme când a fost nevoie să se redescopere o aşa-zisă învăţătură “pierdută” a Părinţilor. Chiar atunci când mulţi creştini ortodocşi s-au depărtat de această învăţătură (cum se întâmplă în zilele noastre, de pildă), adevăraţii ei reprezentanţi au continuat să o transmită celor însetaţi să o primească.

Au existat mari epoci patristice, precum strălucitul secol al IV-lea, şi au fost şi epoci de declin în percepţia patristică a creştinilor ortodocşi, dar niciodată nu a existat vreo perioadă de la începutul Bisericii lui Hristos pe pământ până acum, când tradiţia patristică nu a mai fost călăuză în Biserică. Nu a mai existat vreun secol fără Părinţii Săi.

Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul şi biograful Sfântului Simeon Noul Teolog, scrie: “Dumnezeu a hotărât ca din generaţie în generaţie să nu înceteze pregătirea de către Duhul Sfânt a profeţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu pentru slujirea Bisericii”.

Nouă, creştinilor din vremurile de pe urmă, ne este mult mai la îndemână să ne călăuzim şi să ne inspirăm din Sfinţii Părinţi ai vremurilor noastre, adică de la aceia ce au trăit în condiţii similare cu ale noastre şi cu toate acestea au ţinut neschimbată şi nestricată aceeaşi învăţătură veşnic nouă, care nu se adresează doar vreunei epoci sau vreunei rase, ci tuturor, până la sfârşitul lumii…

Totuşi, înainte de a vedea ce spun doi dintre Sfinţii Părinţi mai apropiaţi de zilele noastre, trebuie să afirmăm răspicat că pentru noi, creştinii ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic de rutină. Mare parte din ceea ce se numeşte actualmente “renaştere patristică” seamănă mai mult cu un joc al unor cărturari heterodocşi alături de imitatorii lor ortodocşi, dintre care nici unul nu a “descoperit” adevărul patristic astfel încât să fie gata să-şi dea şi viaţa pentru el. O asemenea “patrologie” nu e altceva decât erudiţie raţionalistă, care se întâmplă să aibă ca subiect de studiu învăţătura patristică, fără să înţeleagă că învăţătura autentică a Sfinţilor Părinţi conţine adevărurile de care depinde viaţa sau moartea noastră spirituală. Asemenea cărturari pseudo-patrologi îşi petrec timpul încercând să demonstreze faptul că “Pseudo-Macarie” a fost un eretic mesalian, fără să înţeleagă sau să practice învăţătura pur ortodoxă a Sfântului Macarie cel Mare sau încercând să dovedească faptul că “Pseudo-Dionisie” a fost un plagiator rafinat al unor cărţi, ale căror adâncimi mistice sau spirituale sunt dincolo de acuzatorii săi, sau că întreaga viaţă monahală a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, ce ne-a parvenit prin intermediul Sfântului Ioan Damaschin, nu este altceva decât o “repovestire a vieţii lui Budha”… şi lista sutelor de asemenea fabule produse de “specialişti” pentru un public credul, care din nefericire nu are nici cea mai mică idee despre atmosfera agnostică în care aceste “descoperiri” sunt făcute, continuă. Când într-adevăr se pune problema unor nelămuriri (care, bineînţeles, există) asupra unor texte patristice ce necesită multă erudiţie, putem fi siguri că acestea nu vor fi rezolvate cu ajutorul unor asemenea “specialişti”, care par a fi total străini de adevărata tradiţie patristică şi care nu fac altceva decât să-şi câştige existenţa pe seama ei.

Când erudiţii “ortodocşi” se îndreaptă către învăţătura acestor cărturari pseudo-patrologi ori îşi extind cercetările prin acelaşi duh raţionalist, urmarea nu poate fi decât tragică. De ce? Pentru că asemenea cărturari sunt luaţi de mulţi drept “purtători de cuvânt pentru Ortodoxie”, iar sentinţele lor raţionaliste sunt considerate ca parte a unei viziuni patristice “autentice”, înşelând astfel pe mulţi creştini ortodocşi.

În ignoranţa sa privind adevărata tradiţie patristică a ultimelor secole (care se întâlneşte mai mult în mănăstiri decât în academii), părintele Alexander Schmemann, de pildă, deşi pretinde că s-a eliberat de “captivitatea apuseană”, despre care îşi închipuie că a reuşit să domine complet teologia ortodoxă a vremurilor moderne, a devenit el însuşi prizonier al ideilor protestante legate de teologia liturgică, aşa cum bine a arătat părintele Mihail Pomazansky, un teolog şi patrolog autentic al tradiţiei patristice din zilele noastre. Din nefericire, o asemenea demascare trebuie făcută şi în cazul pseudo-eruditului în Sfinţi ruşi şi Sfinţi Părinţi, G.P. Fedotov, care-şi închipuie că Sfântul Serghie “a fost primul Sfânt rus care poate fi catalogat ca mistic” (trecând cu vederea cele patru secole de Sfinţi la fel de “mistici” care l-au precedat), iar opera Sfântului Nil Sorski îi pare lipsită de “originalitate” (arătând astfel că el nici măcar nu înţelege sensul tradiţiei în Ortodoxie); pe marele Sfânt ortodox Tihon din Zadonsk îl calomniază, descriindu-l mai degrabă ca pe un “fiu al Barocului apusean decât ca un moştenitor al spiritualităţii Răsăritului”, iar cu o superficialitate rar întâlnită încearcă să-l transforme pe Sfântul Serafim din Sarov (care e foarte puternic înrădăcinat în tradiţia patristică, încât cu greu îl putem deosebi de marii Părinţi din pustia Egiptului) într-un “fenomen unic” în Rusia, “primul reprezentant al clasei bătrânilor duhovniceşti din Rusia” a cărui “viziune despre lume nu are precedent în tradiţia Răsăriteană” şi care “a fost înainte-mergătorul unei noi forme de spiritualitate definită doar ca monahism ascetic” .

Din nefericire, consecinţele unei asemenea pseudo-erudiţii apar adesea şi în viaţa de zi cu zi: suflete naive care, preluând aceste concluzii false drept adevărate, încep lucrul la o “renaştere liturgică” pe temelii protestante, transformându-l pe Sfântul Serafim (ignorând “incomodele” sale învăţături privind ereticii, pe care le împărtăşeşte împreună cu întreaga tradiţie patristică) într-un yoghin hindus sau un “harismatic” oarecare; Sfinţii Părinţi sunt abordaţi la modul erudiţilor contemporani – fără evlavie şi fără cutremur, ca şi cum ar fi pe acelaşi nivel cu ei; ca exerciţiu, acest demers este ezoterism sau un fel de joc intelectual, iar nu o călăuză către adevărata viaţă şi mântuire.

Nu aşa sunt adevăraţii erudiţi ortodocşi. Nu e aşa cu tradiţia patristică ortodoxă, unde autentica, neschimbata învăţătură a adevăratului creştinism ni se transmite printr-o succesiune neîntreruptă atât prin viu grai cât şi prin cuvântul scris, de la părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc, de la învăţător la ucenic.

În secolul XX, un ierarh ortodox se distinge în mod special prin orientarea sa patristică – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943, 19 februarie), unul din întemeietorii Bisericii ortodoxe libere din afara Rusiei şi poate arhitectul principal al liniei tradiţionaliste. În anii în care a fost vicar al Sinodului Episcopilor din această Biserică (anii ‘20), a fost socotit mintea cea mai patristică dintre toţi teologii ortodocşi din afară. În anii ‘30, s-a retras în singurătate, devenind un al doilea Teofan Zăvorâtul, iar de atunci, din nefericire, a fost în mare măsură dat uitării. Dar memoria lui nu a fost dată cu totul uitării, ci a fost păstrată cu sfinţenie de cei ce l-au urmat şi de către ucenicii săi; în lunile din urmă unul dintre ucenicii lui de seamă, Arhiepiscopul Averchie de la Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, i-a publicat o bibliografie alături de o serie de predici. În aceste predici se poate vedea clar respectul şi evlavia sa faţă de Sfinţii Părinţi, ucenicia lui faţă de ei şi smerenia lui deosebită care nu se mulţumeşte decât atunci când a reuşit să transmită ideile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi, şi nu propriile idei. Astfel, într-o predică din Duminica Pogorârii Sfântului Duh spune: “Învăţătura despre Sfânta Treime este punctul culminant al teologiei creştine. De aceea, nu cred de cuviinţă să prezint această învăţătură prin cuvintele mele, ci prin cuvintele Sfinţilor şi de Dumnezeu-purtătorilor teologi şi mari părinţi ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare. Ale mele sunt doar buzele, dar gândurile şi cuvintele sunt ale lor. Ei ne arată masa cea dumnezeiască, iar eu nu sunt decât un slujitor al dumnezeieştii lor prăznuiri”.

Într-o altă predică, Arhiepiscopul Teofan îşi declară motivele smeririi sale în faţa Sfinţilor Părinţi (o trăsătură tipică pentru marii transmiţători ai tradiţiei patristice, chiar pentru teologi ca Arhiepiscopul Teofan, dar care este atât de evident greşit interpretată de erudiţii lumii acesteia ca “lipsă de originalitate”). În predica sa la Duminica Sfinţilor Părinţi ai Sinodului VI ecumenic, pe care a ţinut-o în anul 1928 la Varna, în Bulgaria, el a oferit credincioşilor un cuvânt despre semnificaţia Sfinţilor Părinţi şi Învăţători ai Bisericii pentru noi, creştinii. În ce constă măreţia lor, şi în ce constă semnificaţia lor specială pentru noi? „Biserica, fraţilor, este casa Dumnezeului celui Viu, stâlp şi temelie a adevărului (cf. I Tim. 3, 15). Adevărul creştin se păstrează în Biserică, în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, dar necesită o păstrare în adevăr şi o interpretare corectă. Semnificaţia Sfinţilor Părinţi e de găsit în aceea că ei sunt cei mai vrednici păstrători şi interpreţi ai acestui adevăr în virtutea sfinţeniei vieţii lor, a unei temeinice cunoaşteri a cuvântului lui Dumnezeu şi a unei bogăţii de har al Duhului Sfânt Care sălăşluieşte în ei”. Restul predicii se compune din citate din învăţăturile Sfinţilor Părinţi (Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul) prin care vorbitorul îşi argumentează punctul de vedere.

Ultimul Sfânt Părinte din care citează pe larg Arhiepiscopul Teofan în predica sa este unul foarte apropiat în timp de el, un înaintaş al său în transmiterea tradiţiei patristice autentice în Rusia – Episcopul Ignatie Briancianinov. El este de două ori semnificativ pentru noi, cei de astăzi: el, nu numai că e un Sfânt Părinte aproape de timpurile noastre, dar, prin râvna lui pentru găsirea adevărului – care e foarte asemănătoare cu cea a celor ce caută astăzi adevărul cu bună-credinţă – ne arată cum este posibil pentru “un modern luminat” să pătrundă în atmosfera patristică autentică – adică în cea adevărat creştin-ortodoxă – în ideile şi modul ei de gândire. Ne este de mare folos să citim, în cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov însuşi, cum un inginer militar a rupt legăturile care îl legau de “ştiinţa modernă”, înscriindu-se în tradiţia patristică pe care a primit-o nu numai prin cărţi, ci direct de la un ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski, transmiţând-o şi nouă celor de astăzi.“Când eram încă student - zice Arhiepiscopul Teofan citându-l pe Sfântul Ignatie - pentru mine nu existau distracţii sau bucurii! Lumea nu prezenta nimic atrăgător. Mintea mea era complet scufundată în ştiinţe, dar în acelaşi timp ardeam de dorinţa să descopăr unde era adevărata credinţă, unde era adevărata învăţătură despre ea, străină de orice greşeală dogmatică sau morală. În acelaşi timp, în ştiinţele înalte, deja mi se arătau limitele cunoaşterii umane. Ajungând la acestea, le-am întrebat: «Oferiţi voi oare ceva pe care omul să-l poată numi al lui? Omul este veşnic, iar ceea ce este al lui trebuie să fie veşnic. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această adevărată bogăţie pe care să o pot lua cu mine dincolo de mormânt! Până acum am văzut numai cunoaştere care piere în pământ, care nu poate rămâne după despărţirea sufletului de trup»”. Tânărul iscoditor de atunci a trecut, pe rând, prin matematică, fizică, chimie şi filosofie, arătându-şi profunda sa cunoaştere în aceste discipline; apoi a trecut la geografie, geodezie, limbi străine, literatură… dar a aflat că, în cele din urmă, acestea nu aparţin celeilalte lumi. Ca răspuns la această chinuitoare căutare el primi acelaşi răspuns de care nu scapă nici un căutător “luminat” al secolului XX: “Ştiinţele rămân tăcute”.

Atunci, “pentru a obţine un răspuns viu şi satisfăcător, cu adevărat necesar, m-am întors spre religie. Dar unde te ascunzi tu, adevărată şi sfântă credinţă? Nu te-am putut recunoaşte în fanatism (Papism) care nu poartă pecetea blândeţii evanghelice. Acesta sufla înfierbântare şi trufie! Nu te-am putut recunoaşte în învăţătura răzvrătită (Protestantism) care se rupe de Biserică, care îşi alcătuieşte propriul său sistem nou, care proclamă în chip deşert şi îngâmfat descoperirea unei noi şi adevărate credinţe creştine – şi asta la optsprezece veacuri de la Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul! Ah! Ce nedumerire grea plutea în sufletul meu!… Cât de mult slăbise el! Ce valuri de îndoială se ridicaseră asupra lui, venite dintr-o neîncredere în sufletul meu, dintr-o neîncredere în tot ce era exigenţă, tânguindu-mă din pricina neştiinţei, din pricina neglijării adevărului.

Şi am început să mă rog adeseori, cu lacrimi, lui Dumnezeu, să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă, pe care să mă pot îndrepta către El, în chip nevăzut, cu mintea şi inima. Deodată mi se înfăţişează un gând… Inima se aruncă spre el ca în îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând mă îndemna să cercetez credinţa la izvoarele ei: în scrierile Sfinţilor Părinţi. «Sfinţenia lor, îmi spunea el, dă chezăşie că aceste scrieri sunt vrednice de crezare: pe ele alege-le drept călăuze». M-am supus. Am aflat o cale de a căpăta scrierile Sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, le-am citit cu lăcomie, le-am cercetat în adâncime. După ce am citit o parte, m-am apucat de altele; am citit, am recitit, am citit. Ce m-a izbit mai întâi de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe? Faptul că sunt cu toţii în conglăsuire – o conglăsuire minunată, măreaţă… Printre altele, ce învăţătură am aflat în ele? Am aflat învăţătura, repetată de toţi Părinţii, că singura cale de mântuire este urmarea neabătută a poveţelor Sfinţilor Părinţi. «De ai văzut, zic ele, pe cineva amăgit de o învăţătură mincinoasă, care piere din pricina alegerii nepotrivite a nevoinţelor, să ştii că acesta a urmat înţelegerii sale, părerilor sale, iar nu învăţăturii Părinţilor» (Ava Dorothei, Învăţătura a cincea), care alcătuiesc predania dogmatică şi ascetică a Bisericii ”. Cu această tradiţie, ca şi cu o avuţie nepreţuită, îşi hrăneşte Biserica fiii ei.

„Acest gând mi-a fost primul liman în ţara adevărului. Aici a aflat sufletul meu odihnă de valuri şi vifore. Gând bun, mântuitor, dar nepreţuit al Atotbunului Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Acest gând s-a făcut piatră de temelie pentru zidirea duhovnicească a sufletului meu! Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare! El a început să-mi lumineze multostenitoarea şi multmâhnitoarea, strâmta, nevăzuta cale a minţii şi a inimii către Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasă cu acest gând şi am văzut că pricina tuturor erorilor stă în neştiinţă (ignoranţă), în uitare şi în absenţa acestui gând”.

„Citirea Părinţilor m-a încredinţat cu deplină limpezime că la mântuire se poate ajunge în chip neîndoielnic în sânul Bisericii Ortodoxe – lucru de care sunt lipsite confesiunile Europei apusene, care nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici cea ascetică a Bisericii lui Hristos din primele veacuri. Ea mi-a descoperit ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce este neapărată nevoie de un Răscumpărător, în ce constă mântuirea pe care a dobândit-o şi o dobândeşte Răscumpărătorul. Ea m-a întărit: trebuie dezvoltată, simţită, văzută lăuntric mântuirea, fără de care credinţa în Hristos e moartă, iar creştinismul – un cuvânt şi un nume rămas neîmplinit! Ea m-a învăţat să privesc veşnicia ca veşnicie, înaintea căreia este nimic chiar şi o viaţă pământească de o mie de ani, nu doar a noastră, ce se măsoară cu jumătatea de veac. Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie petrecută pregătindu-ne pentru veşnicie… ea mi-a arătat că toate îndeletnicirile, desfătările, cinstirile, întâietăţile pământeşti sunt jucărele deşarte cu care se joacă şi prin care pierd veşnica fericire copiii mari… Acestea au fost explicate de Sfinţii Părinţi cu cea mai mare claritate în sfintele şi minunatele lor scrieri”.

Arhiepiscopul Teofan îşi încheie pledoaria sa în favoarea teologiei patristice cu acest îndemn: “Fraţilor, fie ca acest gând bun (luarea Sfinţilor Părinţi drept povăţuitori) să fie steaua voastră călăuzitoare în vremea pelerinajului vostru pământesc pe valurile vieţii acesteia!”

Adevărul, sau ecoul acestui îndemn, ca şi cel al cuvintelor inspirate ale Episcopului Ignatie, nu s-a stins chiar şi după atâtea decenii de când au fost rostite. Lumea a apucat-o pe calea lepădării de adevărul creştin. Devine din ce în ce mai clar că nu există altă alternativă la această cale decât cea fără compromis a adevărului, pe care Sfinţii Părinţi ne-au transmis-o nouă, celor de astăzi.

Totuşi, nu trebuie să ne îndreptăm spre Sfinţii Părinţi doar pentru “a afla câte ceva despre ei”. Dacă nu vom face mai mult de-atât, ne vom pomeni în situaţia antipaticilor polemişti ai defunctelor academii din această pieritoare lume modernă, chiar şi când aceste academii se numesc “ortodoxe” şi învăţaţii teologi din ele definesc clar şi explică totul despre “sfinţenie”, “spiritualitate” sau “theosis”, neavând experienţa necesară pentru a vorbi direct din inimă sufletelor însetate, rănindu-le dorinţa de înaintare pe calea luptei spirituale, nici capacitatea de a descoperi fatala greşeală a “teologilor” academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara şi paharul de vin în mână şi nici curajul de a-i acuza pe ierarhii apostaţi de trădare a lui Hristos.

Trebuie mai degrabă să ne adresăm, să recurgem la Sfinţii Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura adevăratei vieţi, mântuirea sufletului, chiar dacă prin aceasta vom pierde favoarea acestei lumi şi vom deveni proscrişii ei. Dacă facem astfel, vom găsi calea de ieşire din această mlaştină confuză a gândirii moderne, mlaştină care apare din lepădarea sfintei predanii a Părinţilor. Vom descoperi astfel că Sfinţii Părinţi sunt uimitor de “contemporani” prin faptul că vorbesc direct despre lupta creştinilor ortodocşi de astăzi, dând răspunsuri întrebărilor cruciale ale vieţii şi morţii, întrebări pe care erudiţia academică, dintr-o teamă nejustificată, de obicei nici nu le pune, dar, chiar când se întâmplă să o facă, dă un răspuns neconcludent acestor întrebări puse de către curioşii care nu însetează cu adevărat după nişte răspunsuri. De la Părinţi vom afla adevărată călăuzire, învăţând smerenia şi neîncrederea în deşarta noastră înţelepciune lumească, pe care am absorbit-o împreună cu aerul stricat al vremurilor noastre, dar aceasta o vom realiza cu ajutorul celor ce au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Vom găsi în ei pe adevăraţii Părinţi, care lipsesc atât de mult astăzi, când dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24, 12) – Părinţi al căror scop este de a ne călăuzi ca fii ai lor, ai lui Dumnezeu şi ai Cereştii Sale Împărăţii, unde vom petrece şi vom vorbi veşnic cu aceşti oameni îngereşti într-o fericire negrăită.

Nu există vreo problemă a acestor vremuri care să nu-şi poată găsi soluţia printr-o lectură atentă şi evlavioasă a Sfinţilor Părinţi: fie că e vorba de secte şi erezii care abundă astăzi, ori de schisme şi “jurisdicţii”; fie că este vorba de monopolul vieţii spirituale exercitat de „renaşterea harismatică”, ori de subtilele ispite ale convenţiilor şi confortului modern; fie că e vorba de chestiuni filosofice complexe precum “evoluţia”, sau delicata problemă a avortului, a euthanasiei, a „controlului naşterilor”; ori de stupida problemă a “renovaţionismului”, care începe prin „revizuirea calendarului” şi se termină cu „protestantismul de rit răsăritean”. În toate aceste întrebări, Sfinţii Părinţi, respectiv Părinţii noştri cei vii care i-au urmat, sunt singurul nostru ghid de încredere.

Episcopul Ignatie şi alţi Părinţi din vremuri apropiate nouă ne-au indicat nouă, ultimilor creştini, care sunt Părinţii de care noi avem acum nevoie pentru a-i citi şi în ce ordine să facem aceasta. Fie ca aceasta să fie o inspiraţie pentru a considera că Părinţii sunt piatră de temelie a clădirii sufletelor noastre pentru moştenirea vieţii celei adevărate! Amin.

2007-04-20T19:25:00.000+02:00

Parintele Serafim Rose

Mai aproape de Dumnezeu

II. Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi

Prezentul studiu de patrologie îi va prezenta pe Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe; din acest motiv acoperirea şi scopurile ei sunt destul de diferite de obişnuitele cursuri de Patrologie din seminar. În acest studiu scopul nostru va fi dublu:

(1) Prezentarea fundamentelor teologice ale vieţii duhovniceşti – natura şi scopul luptei duhovniceşti, concepţia patristică despre firea umană, lucrarea harului dumnezeiesc şi efortul uman etc.;

(2) descrierea învăţăturii practice despre trăirea acestei vieţi duhovniceşti ortodoxe, cu o caracterizare a stărilor duhovniceşti, atât bune cât şi rele, cu care avem de-a face, sau prin care trecem în lupta noastră duhovnicească.

Astfel, vor fi abordate chestiuni de ordin dogmatic referitoare la firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Sfântului Duh şi cele asemenea, dar toate acestea vor fi atinse numai în măsura în care au legătură cu lucruri legate de viaţa duhovnicească; de asemenea, nu vor fi discutate scrieri care tratează în principal teme dogmatice şi care, cum s-ar spune, ating numai în mod secundar probleme de ordin duhovnicesc. Pe scurt, acesta va fi în primul rând un studiu al Părinţilor Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe, alcătuită înainte de apusul epocii în care a izbucnit cumplita Revoluţie franceză ale cărei efecte ultime le resimţim şi noi, astăzi, în zilele stăpânirii ateiste şi ale anarhiei.

În secolul prezent, interesul manifestat pentru Filocalie şi Sfinţii Părinţi a înregistrat o creştere semnificativă. Au început să fie studiaţi în special Părinţii trăitori la sfârşitul epocii patristice sau bizantine, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul sau Sfântul Grigorie Palama, iar câteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în engleză sau în alte limbi apusene. S-ar putea spune chiar că în unele cercuri academice şi în Seminarii ei “au ajuns la modă”, făcând un contrast izbitor cu secolul XIX când, în cele mai multe Academii teologice ei nu erau deloc “la modă” (fiind la antipod faţă de cele mai bune mănăstiri care i-au cinstit ca sfinţi, trăind prin scrierile lor).

Dar această stare se arată ca o mare primejdie pe care trebuie să o accentuăm în lucrarea noastră. Faptul de „a fi la modă” cele mai profunde scrieri duhovniceşti nu este nicidecum un lucru bun. Ba chiar, este mult mai bine ca numele acestor Părinţi să rămână cu totul necunoscute decât să intre în preocupările unor cărturari raţionalişti şi ale unor “convertiţi nebuni”, care nu se aleg din ele cu nici un folos duhovnicesc, ci doar îşi sporesc nesăbuita lor mândrie, închipuindu-şi că ei “cunosc mai multe” despre Sfinţii Părinţi decât oricine altcineva, sau – chiar mai rău – încearcă să urmeze povăţuirile duhovniceşti din acele scrieri fără o pregătire suficientă şi fără o călăuzire duhovnicească. Fără îndoială că toate acestea nu trebuie să-l facă pe iubitorul de adevăr să abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte! ci implică faptul că noi toţi – dascăli, călugări sau simpli laici – trebuie să ne apropiem de aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu o mare neîncredere în propria noastră judecată şi înţelepciune. Trebuie să ne apropiem de ei pentru a învăţa şi trebuie să recunoaştem că pentru aceasta avem nevoie în primul rând de un învăţător. Iar învăţătorii există cu adevărat: în vremea noastră, când purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie aceia care, fiind temporal mai apropiaţi de noi, ne-au arătat exact cum să citim – şi cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească. Dacă însuşi Sfântul Bătrân Paisie Velicikovski [de la Neamţ, n.tr.], alcătuitorul primei versiuni a Filocaliei slavoneşti, a fost “cuprins de frică” la aflarea veştii că asemenea cărţi urmau să fie tipărite, nemaifiind nevoie să circule sub formă de manuscris prin cele câteva mănăstiri, atunci, cu atât mai mult noi trebuie să ne apropiem de ele cu frică, dar înţelegând şi pricina acestei frici, ca nu cumva să vină peste noi necazurile duhovniceşti pe care el le anticipase.

Sfântul Paisie, în scrisoarea sa către Arhimandritul Teodosie de la schitul Sfântului Sofronie , scria: “Vă fac cunoscut duhovniceşte, Sfinţiei voastre, că prin scoaterea la tipar a cărţilor Sfinţilor Părinţi, atât a celor elino-greceşti, cât şi a celor de limbă slavonă, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă însă, mi-e frică şi mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor pravoslavnici, ca un lucru de vânzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcători ai rugăciunii minţii. Iar din pricina ispitei, să nu urmeze cumva defăimare de la deşerţii de minte asupra acestui sfânt şi neprihănit lucru de prea mulţi şi mari din sfinţi părinţi mărturisit (…) ca să nu le urmeze nechibzuiţilor ispită, iar din ispită defăimare, din defăimare încă şi îndoială pentru învăţătura purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţilor noştri”. Practica rugăciunii lui Iisus sau a minţii, continuă Sfântul Paisie, este posibilă numai în condiţiile ascultării monahale.

Fără îndoială că puţini sunt aceia care, în vremurile acestea de slabe nevoinţe ascetice, se străduiesc să ajungă pe înălţimile rugăciunii minţii (sau măcar să cunoască cum ar putea fi cu putinţă acest lucru); dar avertismentele Sfântului Paisie şi ale altor Sfinţi Părinţi sunt valabile şi pentru o mare parte dintre creştinii ortodocşi de azi care se angajează în lupte duhovniceşti mai mici. Oricine citeşte Filocalia sau alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, şi chiar multe Vieţi de Sfinţi, va da peste pasaje despre rugăciunea minţii, despre vederile dumnezeieşti, despre îndumnezeire sau despre alte înalte stări duhovniceşti, dar pentru creştinii ortodocşi este esenţial să ştie ce trebuie să gândească şi să simtă despre toate acestea.

Pentru aceasta, să vedem ce spun Sfinţii Părinţi despre acestea şi care este, în general, modul nostru de abordare a Sfinţilor Părinţi.

Fericitul Bătrân Macarie de la Optina († 1860) a socotit necesar să scrie o lucrare specială şi anume “Avertisment pentru cei care citesc cărţi duhovniceşti patristice, dornici să practice rugăciunea lui Iisus”. Aici, acest mare Părinte, a cărui viaţă ajunge puţin şi în secolul nostru, ne arată foarte clar care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de aceste stări duhovniceşti: “Sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi au scris despre aceste mari daruri duhovniceşti pentru ca nimeni să nu se nevoiască fără discernământ pentru a le primi, ci pentru ca cei care nu le au, auzind despre aceste slăvite daruri şi descoperiri primite de către cei vrednici de dânsele, să poată să-şi dea seama de adânca lor neputinţă şi micime pentru ca, chiar fără voia lor, să fie înclinaţi spre smerenie, care e necesară pentru cei ce caută mântuirea mai mult decât celelalte lucrări sau virtuţi”. Şi iarăşi, Sfântul Ioan Scărarul (sec. VI) scrie: “Precum săracii, văzând vistierii împărăteşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, tot aşa şi sufletul, citind despre marile virtuţi ale părinţilor, îşi face cugetul său şi mai smerit” (Treapta 26: 25). Astfel, prima noastră apropiere de aceste scrieri ale Sfinţilor Părinţi trebuie să fie plină de smerenie.

Sfântul Ioan Scărarul scrie în alt loc: “E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfinţilor. E un lucru pricinuitor de mântuire a râvni să faci la fel. Însă a voi să urmezi vieţuirea lor dintr-o dată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă” (Treapta 4: 42). Sfântul Isaac Sirul (sec. VI) învaţă în a doua sa Omilie (sintetizată de Bătrânul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): “Cei ce caută în rugăciune simţiri duhovniceşti dulci, punându-şi nădejdea în ele, sau mai ales cei ce se străduiesc prematur pentru a avea vederi sau contemplaţii duhovniceşti, cad în înşelarea vrăşmaşului şi în adâncul întunericului şi al confuziei care a cuprins mintea, fiind părăsiţi de ajutorul lui Dumnezeu şi daţi pradă dracilor pentru a fi batjocoriţi din cauza căutării lor plină de mândrie, care trece peste măsura şi vrednicia lor. Astfel, trebuie să ne apropiem de Sfinţii Părinţi cu smerita intenţie de a începe o viaţă duhovnicească de la treapta cea mai de jos, nici măcar să nu ne închipuim în starea celor ce au dobândit acele slăvite stări duhovniceşti, care sunt cu desăvârşire dincolo de măsura noastră. Sfântul Nil Sorski († 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate, scrie în al său Aşezământ Monahal (cap. 2): “Ce să mai zicem despre aceştia care, fiind în trup muritor, au gustat din hrana cea nemuritoare şi, aflându-se încă în lumea cea degrabă trecătoare, s-au învrednicit de bucuria care este păstrată în cereasca moştenire… Pe când noi, netrebnicii, cei vinovaţi cu multe păcate şi plini de patimi, n-ar trebui nici măcar să auzim de astfel de cuvinte. Însă, nădăjduind în harul lui Dumnezeu, am îndrăznit a zice, în parte, din cuvintele acelor purtători de Duh; ca măcar puţin să ne dăm seama în ce ticăloşie ne aflăm şi către ce nebunie suntem împinşi…”

Pentru a întări smerita noastră intenţie în citirea Sfinţilor Părinţi, trebuie să începem cu cărţile patristice elementare, care ne învaţă “cele cuvenite începătorilor”, “ABC-urile”. Un ucenic din Gaza secolului VI, care era într-un duh foarte asemănător începătorului ortodox de azi, a scris odată unui bătrân văzător cu duhul, Sfântul Varsanufie: “Am cărţi de dogmatică şi când le citesc simt că mintea mea se ridică din gândurile pătimaşe la contemplarea dogmelor”. La acestea, Sfântul Bătrân răspunse: “N-aş vrea să-ţi ocupi mintea cu astfel de cărţi, pentru că ele ridică mintea pe înălţimi; ci este mai bine să cercetezi cuvintele Bătrânilor care şi-au smerit cugetul prin cele de jos. Am spus acestea nu pentru a micşora [importanţa] cărţilor dogmatice, ci numai pentru a te sfătui spunându-ţi că hrana e diferită” (Întrebări şi răspunsuri, nr. 544). Un scop esenţial al acestui studiu de patrologie va fi chiar acela de a indica care cărţi patristice sunt mai potrivite pentru începători şi care trebuie lăsate pentru mai târziu.

Şi iarăşi, diferite cărţi patristice despre viaţa duhovnicească sunt potrivite pentru creştinii ortodocşi în funcţie de starea în care se află: unele sunt aplicabile în mod deosebit pustnicilor, neaplicându-se în mod direct monahilor care trăiesc o viaţă comună; altele, care se aplică monahilor, în general nu vor folosi prea mult laicilor; şi indiferent de stare, hrana duhovnicească potrivită pentru cei cu ceva experienţă poate fi în întregime de neasimilat pentru începători. De îndată ce cineva a dobândit un oarecare echilibru în viaţa duhovnicească printr-o practicare efectivă a poruncilor dumnezeieşti în cadrul rânduielilor din Biserica Ortodoxă, printr-o lectură rodnică a scrierilor mai accesibile ale Sfinţilor Părinţi şi prin călăuzirea duhovnicească a părinţilor în viaţă – abia după aceea poate dobândi mult folos duhovnicesc din toate scrierile Sfinţilor Părinţi, prin aplicarea lor la propria condiţie de viaţă. Despre toate acestea, Episcopul Ignatie Briancianinov scrie următoarele: “S-a observat că începătorii nu pot aplica cărţile la condiţia proprie, dar sunt întotdeauna atraşi de tendinţele cărţii. Dacă o carte îndeamnă la tăcere şi arată nenumăratele foloase duhovniceşti pe care începătorul le poate dobândi într-o linişte profundă, acesta începe să-şi dorească din tot sufletul să plece în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui purtător-de-Duh Părinte, în mod cert, începătorul va începe să dorească o viaţă plină de lipsuri şi de ascultare desăvârşită faţă de un Bătrân. Pentru vremea noastră, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viaţă. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări pot influenţa atât de mult un începător încât, aşa neexperimentat şi neştiutor cum este, poate cu uşurinţă să se hotărască să părăsească locul unde trăieşte şi unde are toate condiţiile pentru a lucra la mântuirea sa, şi să sporească duhovniceşte prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al vieţii perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. De aceea, conchide el: “Nu vă încredeţi în cugetele, părerile, visele, înclinaţiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap. 10). Ceea ce afirmă aici Episcopul Ignatie despre călugări se referă şi la mireni, cu îngăduinţă faţă de diferitele condiţii ale acestei vieţi. La sfârşitul acestei Introduceri voi face precizări legate de lectura duhovnicească pentru mireni.

Sfântul Varsanufie arată într-un alt răspuns (nr. 62) încă ceva foarte important pentru noi, cei care îi abordăm pe Sfinţii Părinţi mult prea academic: “Cel ce se îngrijeşte de mântuirea lui nu trebuie deloc să întrebe [Bătrânii, adică cărţile patristice] doar pentru dobândirea cunoştinţei, pentru că, după cum spune Apostolul, cunoştinţa îngâmfă (1Cor. 8, 1); este mult mai potrivit să întrebi despre patimi şi despre cum trebuie să ne trăim viaţa, adică cum să te mântui; pentru că aceasta este necesar, şi duce spre mântuire”. Astfel, nu se cuvine ca cineva să-i citească pe Sfinţii Părinţi dintr-o simplă curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fără hotărârea fermă de a pune în practică învăţăturile lor, conform cu propriul nivel duhovnicesc. “Teologii” moderni, academici, au demonstrat cu prisosinţă că este posibil să ai multe cunoştinţe abstracte despre Sfinţii Părinţi fără a avea vreo cunoştinţă duhovnicească. Sfântul Macarie cel Mare spune despre unii ca aceştia (Omilia 17: 9) că: “După cum cineva, îmbrăcat fiind sărăcăcios, se visează bogat, dar sculându-se din somn, iarăşi se vede sărac şi gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvântul duhovnicesc; ei par că vorbesc în cunoştinţă de cauză (deşi nu-i aşa). Fără să fi gustat din obiectul cuvintelor lor, rămân cu mintea la o oarecare închipuire”.

O probă care ne va arăta dacă citirea Sfinţilor Părinţi este academică sau lucrătoare este propusă de Sfântul Varsanufie în răspunsul său către un începător care descoperise că atunci când vorbea despre Sfinţii Părinţi devenea mândru şi trufaş (Răspunsul nr. 697): “Când discuţi despre viaţa Sfinţilor Părinţi şi despre Răspunsurile lor, trebuie să te osândeşti, spunându-ţi: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuţile Părinţilor, de vreme ce eu nu am dobândit nimic din acestea şi nu am sporit deloc? Şi trăiesc, învăţându-i pe alţii pentru folosul lor; cum să nu se împlinească întru mine cuvântul Apostolului: tu, cel care-l înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? (Rom. 2, 21)". Astfel, atitudinea noastră faţă de învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să fie una de osândire de sine.

În încheiere, trebuie să avem în vedere faptul că adevăratul scop al citirii Sfinţilor Părinţi nu este acela de a ne da un fel de “desfătare spirituală” sau să ne îndreptăţească în vreun fel, sau să ne confere o cunoaştere superioară, sau să ne transpună într-o stare “contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta pe calea practicării virtuţilor. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au discutat despre deosebirea dintre viaţa “practică” şi viaţa “contemplativă” (sau, mai potrivit, “noetică”), şi aici trebuie să subliniem faptul că aceasta nu se referă, cum ar putea cugeta unii, la vreo deosebire artificială dintre cei care duc o viaţă “obişnuită” într-o “Ortodoxie exterioară” a “faptelor bune”, şi acea viaţă “lăuntrică” care este cultivată numai de monahi sau de vreo elită intelectuală; nicidecum, ci există doar o singură viaţă duhovnicească ortodoxă, care este trăită de fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau avansat; “acţiunea” (praxis în greceşte) sau “practica” este calea, iar “contemplaţia” sau “îndumnezeirea” este scopul. Aproape toate scrierile patristice se referă mai ales la viaţa activă, şi nu la viaţa contemplativă; când se face pomenire de cea de-a doua, este pentru a ne reaminti de scopul eforturilor şi luptelor noastre, care viaţă contemplativă este experiată profund numai de către o mică parte dintre marii Sfinţi, dar în deplinătatea ei va fi cunoscută numai în veacul ce va să vină. Chiar cele mai mistice scrieri ale Filocaliei, aşa cum scria Episcopul Teofan Zăvorâtul în prefaţa ultimului volum al Filocaliei ruseşti, “au avut în vedere aproape exclusiv viaţa practică, şi nu pe cea noetică”.

Fără îndoială că, chiar cu această Introducere, creştinii ortodocşi care trăiesc în acest secol de înţelepciune îngâmfată nu vor scăpa de unele curse care îi aşteaptă ca pe unii care vor să-i citească pe Sfinţii Părinţi în înţelesul şi în contextul lor deplin ortodox. De aceea, înainte de a ne apuca de Patrologia propriu-zisă, să ne oprim aici şi să analizăm pe scurt câteva dintre greşelile făcute de cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu scopul de a forma astfel o concepţie mai clară despre cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi.

2007-04-20T19:15:00.000+02:00

Parintele Serafim Rose

Mai aproape de Dumnezeu

III. Cum nu trebuie cititi Sfintii Parinti

S-au spus destule în legătură cu seriozitatea şi sobrietatea cu care trebuie să abordăm studiul Sfinţilor Părinţi. Dar tocmai superficialitatea omului secolului XX, care nu ia în serios nici cele mai nobile subiecte, datorită obiceiului său de “a se juca cu ideile” – obicei practicat de cărturarii universităţilor – ne determină să ne apropiem cu minuţiozitate de obişnuitele greşeli săvârşite de aşa-zişii creştini ortodocşi [creştini doar cu numele - n. tr.] care cercetează învăţătura Sfinţilor Părinţi. Va fi nevoie aici să cităm nume şi publicaţii pentru a cunoaşte exact cursele în care mulţi au căzut deja. Această cercetare ne va permite să vedem mult mai clar cum nu trebuie să-i abordăm pe Sfinţii Părinţi.

a) Prima cursă: diletantismul

Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă se găseşte în special în adunările “ecumenice” şi în tot soiul de conferinţe, “refugii” şi alte asemenea. Întâlniri ca acestea sunt specifice Frăţiei englezeşti a Sfinţilor Alban şi Serghie, aşa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pildă, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Părinţii Deşertului: “Părinţii Deşertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un loc minunat pentru o întâlnire ecumenică”. Cum se poate ca vorbitorul să fie atât de naiv încât să nu ştie că Părintele pe care el doreşte să-l studieze va fi, ca şi ceilalţi Părinţi, îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăţa arta rugăciunii pentru heterodocşi? La asemenea întâlniri “ecumenice”, una dintre regulile de politeţe despre care heterodocşii nu au cunoştinţă este că prima condiţie pentru studierea Părinţilor este aceea de a avea aceeaşi credinţă ca şi Părinţii Ortodoxiei. Fără această condiţie prealabilă, toată învăţătura despre rugăciune şi dogme rămâne doar o amăgire, un mijloc pentru o altă scufundare a ascultătorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect faţă de ascultător; nu este nici o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum nu trebuie să începem studiul sau să-i învăţăm pe alţii despre Sfinţii Părinţi.

În acelaşi periodic mai putem citi despre un “pelerinaj în Marea Britanie” unde un grup de protestanţi au participat la slujbele diferitelor secte iar apoi la o Liturghie ortodoxă, în care “Părintele a ţinut un cuvânt foarte clar şi edificator despre tema Euharistiei” (Sobornost, 1969, p. 680). Fără îndoială că, în cuvântul său, Părintele i-a citat şi pe Sfinţii Părinţi – dar nici în acest fel nu a reuşit să-i facă pe ascultători să înţeleagă ceva, ci doar i-a aruncat într-o şi mai mare confuzie, dându-le de înţeles că Ortodoxia este doar una dintre sectele pe care ei le vizitau şi că învăţătura ortodoxă despre Euharistie îi poate face să înţeleagă mai bine slujbele lor anglicane sau luterane. Într-o relatare despre un “refugiu ecumenist” din acelaşi număr (p. 684), găsim o urmare a predicii despre “teologia ortodoxă” ţinută în condiţii asemănătoare. După ce au participat la o Liturghie Ortodoxă, refugiaţii au luat parte la un “serviciu Comunitar Baptist”, care a fost ca o respiraţie de aer proaspăt. Deosebit de înviorătoare a fost mica predică pe tema bucuriei Învierii. „Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxă au descoperit faptul că şi în cadrul unui serviciu Baptist a fost exprimat acelaşi adevăr”. Acei ortodocşi care încurajează un astfel de diletantism indiferent au uitat fără îndoială avertismentul scripturistic: Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (cf. Mt. 7,6) .

În ultima vreme, aceeaşi Frăţie şi-a dezvoltat diletantismul, adoptând ultima modă culturală, anume aceea de a include lecturi despre Sufism şi despre alte tradiţii religioase necreştine, care probabil că îmbogăţesc “spiritualitatea” ascultătorilor într-o măsură mai mare decât a făcut-o până acum pentru ei Ortodoxia.

Aceeaşi atitudine coruptă poate fi văzută la un nivel şi mai complex în “declaraţiile de acord” care se publică din când în când în urma “consultărilor dintre teologi”, fie între Ortodocşi şi Romano-catolici, Ortodocşi şi Anglicani, sau alte combinaţii. Aceste “declaraţii de acord” pe teme precum “Euharistia” sau “natura Bisericii” sunt, din nou, un exerciţiu de politeţe “ecumenică” care nici măcar nu fac vreo aluzie la ideea de heterodoxie (numai dacă nu cumva “teologii ortodocşi” prezenţi nu ştiu ce vrea să spună acest cuvânt) încât, indiferent de definiţia dată unor asemenea realităţi la care se ajunge prin “acord”, heterodocşii vor rămâne aceeaşi “creştini” fără experienţa vieţii în Biserica lui Hristos, fiind lipsiţi deci de realitatea din ea. Asemenea “teologi” nu se dau înapoi nici de la a căuta vreun “acord” chiar asupra spiritualităţii însăşi, dacă există cumva vreuna, dar imposibilitatea unui asemenea acord se arată foarte evidentă… Cei ce pot crede, cum declară “Mesajul” oficial al “Simpozionului ortodocşilor şi cistercienilor” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani simt o “unitate adâncă între ei, ca membrii ai unor comunităţi monastice cu diferite tradiţii bisericeşti”, în mod sigur gândesc conform cu stricăcioasa înţelepciune a acestei lumi şi a modelor sale “ecumenice”, şi nu în acord cu tradiţia monahal-duhovnicească care insistă pe curăţia credinţei. Scopul lumesc şi tonul unor asemenea “dialoguri” este prezentat foarte clar într-un raport al aceluiaşi Simpozion, care indică faptul că acest “dialog” are de gând să se lărgească, pentru a include astfel şi monahismul necreştin, fapt care va permite “monahismului nostru de toate zilele să se identifice, într-un fel, realmente cu monahismul budist şi hinduist”. Oricât de sofisticaţi s-ar putea considera participanţii la Simpozion, diletantismul lor este cu siguranţă superior celui afişat de laicii protestanţi, care se înfioară în egală măsură atât de serviciul comunităţii baptiste, cât şi de Liturghia ortodoxă.

Şi iarăşi, într-un periodic “ortodox”, găsim o relatare despre un “Institut Ecumenic pentru Spiritualitate” (Catolico-Protestanto-Ortodox) expusă la St. Vladimir’s Seminary din New York, unde a avut loc o conferinţă ţinută de iluminatul profesor ortodox Nicolai Arseniev, teolog cu vederi largi, asupra spiritualităţii creştine din Răsărit şi din Apus. Un preot ortodox a notat câteva impresii: “Una dintre cele mai izbitoare aserţiuni a fost aceea conform căreia există deja o unitate creştină în sfinţii tuturor tradiţiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm să determinăm implicaţiile acestui lucru pentru o tratare a diviziunilor doctrinale şi instituţionale care, în mod clar, continuă să existe”. Devierile doctrinale ale ecumeniştilor “ortodocşi” sunt destul de grave, dar, când se trece la spiritualitate, se pare că nu mai se ţine cont de nici o limită, manifestându-se o indiferenţă faţă de orice se spune sau se crede – un semn care arată cât de depărtată şi vagă a devenit tradiţia şi experienţa adevăratei spiritualităţi ortodoxe pentru “teologii ortodocşi” de astăzi. S-ar putea face foarte bine un studiu serios de “spiritualitate comparată”, dar acesta nu va duce niciodată la o “declaraţie de acord”. Să dăm doar un singur exemplu: primul exemplu de “spiritualitate Apuseană”, citat de Dr. Arseniev şi de aproape toţi ceilalţi, este Francisc din Assisi care, conform spiritualităţii ortodoxe, este un exemplu clasic de monah care a căzut în rătăcire duhovnicească şi în înşelare, fiind venerat ca sfânt numai pentru motivul că Apusul căzuse deja în apostazie pierzând criteriile ortodoxe ale vieţii duhovniceşti. În studiul nostru despre tradiţia duhovnicească ortodoxă va fi necesar să explicăm prin (intermediul contrastului) unde au rătăcit Francisc şi sfinţii din Apus de mai târziu; deocamdată, este suficient să arătăm că atitudinea de pe care se produc asemenea “institute ecumenice” şi “declaraţii de acord” este de fapt aceeaşi cu cea a diletantismului frivol, pe care l-am examinat mai sus, la un nivel mai popular.

Cea dintâi cauză pentru această atitudine spirituală patologică nu este probabil atât de mult aceeaşi cu atitudinea intelectualistă a relativismului teologic răspândit în cercurile “ecumenice”, cât este una mai gravă, ceva ce cuprinde întreaga personalitate şi modul de viaţă a celor mai mulţi “creştini” de azi. Se mai poate vedea o licărire a acestei atitudini în comentariul unui student ortodox de la “Institutul Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor [C.M.B], Elveţia. Vorbind despre valoarea “conflictului personal cu mulţimea de perspective pe care nu le-am experimentat niciodată”, el notează că “cele mai interesante discuţii (ce aveau ca temă “Evanghelismul”) nu au avut loc în timpul sesiunii plenare, ci mai degrabă atunci când stăteau în faţa şemineului la un pahar de vin”. Aceste remarci necugetate scot în evidenţă mai mult decât “delăsarea” vieţii contemporane; indică o întreagă atitudine modernă faţă de Biserică, de teologia şi practica sa. Dar aceasta ne aduce în faţă a doua cursă fundamentală pe care trebuie să o evităm în studiul Sfinţilor Părinţi.

b) a doua cursă: „teologia la o ţigară”

Nu numai întâlnirile ecumenice sunt frivole şi superficiale, acelaşi ton se poate observa şi la congresele şi “refugiile” “ortodoxe” precum şi la întâlnirile “teologilor ortodocşi”. Învăţătura Sfinţilor Părinţi nu este întotdeauna prezentată în discuţiile care au loc la astfel de întâlniri; înţelegerea duhului acestor întâlniri ne va pregăti să înţelegem cadrul pe care creştinii ortodocşi, aparent serioşi, îl aduc cu ei atunci când încep studiul spiritualităţii şi al teologiei.

Una dintre cele mai mari organizaţii “ortodoxe” din Statele Unite este “Confederaţia Asociaţiilor Ortodoxe Ruse” [F.R.O.C.], alcătuită în principal din membrii fostei Mitropolii ruso-ortodoxe, şi care ţine un congres anual, ale cărui activităţi sunt destul de tipice “Ortodoxiei” din America. Numărul din Octombrie 1973 al publicaţiei Jurnalul Ortodox Rusesc a fost rezervat congresului din 1973, la care congres Episcopul Dimitrie al Hartford-ului a spus delegaţiilor: “Ceea ce văd aici, şi spun asta cu cea mai mare sinceritate, e faptul că F.R.O.C. este potenţial cea mai mare forţă spirituală din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că la congres au participat şi un oarecare număr de clerici, între care de obicei se afla şi Mitropolitul Irineu, că existau slujbe religioase zilnice şi că întotdeauna se ţinea câte un seminar despre o temă religioasă dată. E semnificativ faptul că, în timpul seminarului din acest an (intitulat în spiritul “ortodox american”: “Cum adică, iar Post”), s-au pus întrebări despre respectarea după-amiezii de sâmbătă ca perioadă de pregătire pentru duminică. Conflictele au apărut din pricina faptului că stilul de viaţă american transformase seara de sâmbătă într-o “seară socială” a săptămânii. Un preot prezent la congres a dat un răspuns ortodox la această problemă: “Sâmbătă seara se cuvine să participăm la Vecernie, să ne spovedim, şi să încercăm să avem o seară liniştită” (p. 28). Dar pentru cei ce au pus la cale congresul, nu părea să existe nici un “conflict”: ei ofereau (ca la fiecare congres) o seară de dans în cel mai deplin “stil american”, iar pentru celelalte seri, se pregăteau distracţii de acelaşi fel, incluzând “petreceri tinereşti” acompaniate de o “trupă de Rock and Roll” şi o replică a unui cazinou “cu decoruri asemănătoare celor din Las Vegas”, oamenii fiind iniţiaţi de asemenea şi în arta culturală a „dansului din stomac”(p. 24). Fotografiile care însoţesc aceste articole înfăţişează câteva din aceste frivolităţi care ne asigură pe deplin că “ortodocşii” americani nu sunt deloc mai prejos decât compatrioţii lor în căutarea neruşinată a distracţiilor prosteşti – presărate cu fotografii solemne luate în timpul Dumnezeieştii Liturghii.

Această amestecătură dintre sacru şi frivol este considerată “normală” în “Ortodoxia americană” de astăzi; această organizaţie este (hai să repetăm cuvintele episcopului), potenţial, cea mai mare forţă spirituală din toată Ortodoxia americană. Dar cu ce pregătire duhovnicească se poate prezenta cineva la Dumnezeiasca Liturghie când şi-a irosit seara anterioară, dar şi timpul săptămânii, petrecând în duhul acestei lumi, cheltuindu-şi ore întregi în distracţii uşoare? Un observator atent nu poate da decât o singură replică: O asemenea persoană aduce cu el duhul lumesc, pe care el îl respiră ca pe aer; din această pricină, pentru el, Ortodoxia însăşi intră în superficialul “stil de viaţă” american. Dacă o astfel de persoană ar începe să-i citească pe Sfinţii Părinţii, care vorbesc despre un stil de viaţă complet diferit, el îi va găsi fie total irelevanţi pentru stilul său de viaţă, fie i se va cere să le răstălmăcească învăţătura pentru a o face aplicabilă propriului său stil de viaţă.

Hai acum să ne aplecăm asupra unei întâlniri “ortodoxe” mai serioase, unde Sfinţii Părinţi sunt pomeniţi cu prisosinţă: Conferinţele anuale ale “Comisiei Universitare Ortodoxe”. Numărul din toamna lui 1975 al revistei Grija publică o serie de fotografii ale Conferinţei din 1975, al cărei scop era în întregime “duhovnicesc”: acelaşi duh “superficial”, cu fetiţe în pantaloni scurţi (care fac de ruşine chiar Congresul F.R.O.C.!), şi cu un preot oferind “discursul principal” cu mâna în buzunar… şi într-o atmosferă în care creştinii ortodocşi discută pe teme precum “Sfântul Duh în Biserica Ortodoxă”. Acelaşi număr din Grija ne dă o impresie asupra a ceea ce se petrece în minţile unor asemenea oameni din afară şi “superficiali”. O "deşteaptă" nou-convertită editează o nouă coloană dedicată “emancipării” femeilor (având un titlu atât de intenţionat vulgar, încât nu este nevoie să-l repetăm aici): “Când m-am convertit la Ortodoxie, devenisem conştientă pe dată de cele mai multe din problemele pe care le voi întâmpina în Biserică. Ştiam de scandalosul moralism care dezbină Biserica, de certurile şi facţiunile care se întind ca o ciumă prin parohii şi despre ignoranţa religioasă…”. Această autoare de editoriale continuă apoi să pledeze în favoarea unei “reforme” a tradiţionalei perioade de patruzeci de zile premergătoare “îmbisericirii” femeii care a născut, precum şi una a celorlalte obiceiuri specifice “lumii vechi” pe care această “iluminată” americancă modernă le găseşte “nepotrivite”. Probabil că ea nu a întâlnit niciodată un cleric ortodox autentic sau vreun laic care ar putea să-i explice înţelesurile acestor lucruri, sau să o introducă în atmosfera modului de viaţă autentic ortodox; poate că dacă ar fi avut de-a face cu unul, nu ar fi vrut nici măcar să-l înţeleagă, nici să priceapă faptul că cele mai grave dintre “problemele” convertiţilor de astăzi nu le aflăm de loc într-un uşor-de-criticat mediu ortodox, ci mai degrabă în însăşi mintea şi atitudinea convertiţilor. Modul de viaţă reflectat în Grija nu este modul de viaţă ortodox, iar tonul pe care ea îl propune face ca orice abordare a modului de viaţă ortodox să fie aproape imposibil. Astfel de periodice şi conferinţe îi reflectă pe tinerii ego-centrişti, uşuratici şi răsfăţaţi de astăzi, care, atunci când se apropie de vreo religie, speră să găsească o “spiritualitate a confortului”, ceva care să raţioneze deodată cu minţile lor imature, năucite de “educaţia modernă”. Unii tineri (şi chiar mulţi clerici mai bătrâni de astăzi) fiind ei însuşi expuşi atmosferei seculare în care tinerii se dezvoltă - catadicsesc câteodată să-i măgulească pe alţi tineri invocând criticile gratuite pe care aceştia le adresează bătrânilor lor şi “ghetto-urile” acestora, oferind chiar neputincioase prelegeri academice pe teme care îi depăşesc. La ce bun să le vorbeşti unor asemenea tineri despre “Îndumnezeire” şi “Calea Sfinţilor” (Grija, 1974) – noţiuni care, fără îndoială, sunt din punct de vedere intelectual, comprehensibile studenţilor de astăzi, dar pentru care ei sunt complet nepregătiţi atât emoţional cât şi spiritual, necunoscând nici ABC-urile a ceea ce înseamnă să lupţi într-o viaţă ortodoxă şi să te desparţi de propriul trecut şi de propria educaţie? Fără o asemenea pregătire şi exersare în ABC-urile vieţii duhovniceşti şi o conştiinţă a diferenţei dintre deşertăciunea lumească şi modul de viaţă ortodox, asemenea prelegeri nu pot aduce nici un rod duhovnicesc.

Înţelegând acest cadru din care apar tinerii creştini ortodocşi din America zilelor noastre (şi de pe tot întinsul lumii libere), nu vom rămâne surprinşi să observăm lipsa de seriozitate a celor mai multe lucrări – prelegeri, articole, cărţi – de teologie şi spiritualitate ortodoxă contemporană: şi chiar mesajul celor mai buni predicatori şi scriitori din “curentele de opinie”, la modă în diocezele ortodoxe de astăzi, par ciudat de neputincioase, fără forţă duhovnicească. La un nivel mai popular, la fel, viaţa parohiei obişnuite de astăzi dă impresia unei inerţii spirituale foarte asemănătoare cu cea a “teologilor ortodocşi” de astăzi. De ce toate acestea? Cum este cu putinţă aşa ceva?

Lipsa de vlagă a Ortodoxiei, aşa cum se exprimă şi se trăieşte ea în general, este fără îndoială produsul ipocriziei şi lipsei de seriozitate din viaţa contemporană. Ortodoxia de astăzi, cu preoţii, teologii şi credincioşii ei, a devenit lumească. Tineri care vin din case confortabile, care acceptă sau caută (în calcul intrând atât “ortodocşii nativi” cât şi “convertiţii”) o religie care nu este prea departe de viaţa de automulţumire pe care au cunoscut-o, profesorii şi conferenţiarii al căror mediu este atmosfera lumii academice unde, în mod public, nimic nu este primit cu seriozitate, ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte, tocmai atmosfera lumii academice, plină de lumesc autosatisfăcut, în care îşi au locul aproape toate “conferinţele”, “institutele” şi “refugiile” – toţi aceşti factori se asociază pentru a produce o atmosferă sufocantă, artificială în care, indiferent de ce s-ar putea spune despre înaltele adevăruri sau experienţe ortodoxe, tocmai prin contextul în care este spus, prin virtutea orientării lor lumeşti, atât din parte vorbitorului cât şi din partea ascultătorului, nu poate lovi adâncurile sufletului, şi nu poate produce o angajare profundă care ar fi normală pentru creştinii ortodocşi.

În contrast cu această atmosferă sufocantă, educaţia ortodoxă firească, transmiterea firească a Ortodoxiei însăşi, are loc în ceea ce se numeşte de obicei mediul ortodox: mănăstirea, unde nu numai începătorii, ci şi mirenii evlavioşi ajung să se instruiască la fel de mult, în atmosfera acelui loc sfânt, ca şi în cadrul unei convorbiri cu un cuvios bătrân; parohia obişnuită: dacă preotul acesteia are o mentalitate “învechită”, arzând în focul Ortodoxiei şi dorind cu înfocare mântuirea turmei sale, aceasta nu va mai avea nici o scuză pentru păcatele şi obiceiurile ei lumeşti, căci atitudinea lui va fi totdeauna una de îndemn către o viaţă duhovnicească mai înaltă; chiar şi şcoala de teologie, dacă se înscrie într-o tradiţie veche, nefiind modelată după universităţile seculare din Vest, poate fi o ocazie pentru a stabili legături vii cu adevăraţi cărturari, care trăiesc efectiv credinţa şi evlavia. Dar toate acestea – ceea ce se obişnuia să se numească mediu ortodox firesc – sunt desconsiderate de către creştinii ortodocşi care s-au conformat mediului artificial al lumii moderne şi nu mai fac parte din experienţa noii generaţii. În emigraţia rusă, “teologii” noii şcoli, care erau nerăbdători să se conformeze modei intelectuale de atunci, să citeze din cea mai recentă literatură protestantă şi romano-catolică, să adopte “superficialul” lumii contemporane şi în special cel al lumii academice – au fost pe bună dreptate numiţi “teologi la o ţigară”. Cu aceeaşi îndreptăţire i-am putea numi “teologi la un pahar de vin”, sau susţinătorii “teologiei cu stomacul plin” sau a “spiritualităţii confortabile”. Mesajul lor nu are nici o putere, pentru că ei sunt în întregime din lumea aceasta, adresându-se oamenilor lumeşti, într-o atmosferă lumească – din tot acest mesaj nu va rezulta nici o virtute ortodoxă, ci numai vorbărie prostească şi fraze pompoase şi goale.

Un studiu pertinent, dar la un nivel popular, al acestui spirit poate fi văzut într-un scurt articol scris de un însemnat laic din Arhidioceza grecească din America şi publicat în ziarul oficial al acestei dioceze. Vizibil influenţat de “renaşterea patristică” care acum câţiva ani a atins şi Arhidioceza grecească şi seminarul ei, acest grec scrie: “Sintagma «a fi liniştit» este una de care avem mare nevoie astăzi. Este de fapt o parte importantă a tradiţiei ortodoxe, dar lumea vitezei în care trăim pare că voieşte să o excludă din programul nostru”. A găsi această linişte, îndeamnă el, înseamnă “a pune un început, chiar din propriile case… Înainte de a te aşeza la masă, în loc de o rugăciune mecanică, de ce nu-ţi rezervi un minut de rugăciune tăcută, iar apoi să rosteşti Tatăl nostru împreună cu ceilalţi? Am putea face această experienţă şi în parohiile noastre, în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie adăugat sau retras. La sfârşitul slujbei să renunţăm la orice rugăciune cu sunete, la orice cântare, psalmodiere sau mişcare şi să stăm numai în tăcere, fiecare cu noi înşine, rugându-ne pentru prezenţa lui Dumnezeu în vieţile noastre. Tăcerea şi disciplina trupului sunt o parte însemnată din tradiţia noastră ortodoxă. În secolele trecute aceasta a fost numită în Biserica Răsăritului «mişcarea isihastă»… A fi tăcut. Acesta e un început către o înnoire lăuntrică de care toţi avem nevoie şi pe care trebuie să o căutăm” (Observatorul Ortodox, Sept. 17, 1975, p. 7).

Este evident că autorul este bine-intenţionat, dar, la fel ca şi bisericile ortodoxe, el a căzut într-o cursă a gândirii lumeşti care îl pune în imposibilitatea de a vedea lucrurile la modul ortodox firesc. E de prisos să mai spunem că, dacă cineva s-ar apuca să-i citească pe Sfinţii Părinţi suferind o “renaştere Patristică” numai pentru a potrivi din când în când într-un program, un moment de tăcere exterioară (care evident este plină în interior de atmosfera întregii sale vieţi din afară!) pe care apoi să-l umfli cu slăvitul nume al isihasmului – atunci e mai bine să nu-i mai citeşti deloc pe Sfinţii Părinţi, deoarece această lectură ne va face să devenim ipocriţi şi înşelători, nefiind mai capabili decât organizaţiile de tineret ortodox să separăm sacrul de frivol. Pentru a-i aborda pe Sfinţii Părinţi trebuie să ne nevoim să ieşim din această atmosferă lumească, şi aceasta după ce mai înainte ne-am dat seama de ceea ce este ea în sine. O persoană care stă acasă, în atmosfera “refugiilor…, conferinţelor” şi “institutelor” ortodoxe de astăzi, nu poate considera că propria casă se află neapărat în atmosfera adevăratei spiritualităţi ortodoxe, care are un “ton” total diferit de ceea ce se prezintă în aceste expresii tipice de “religiozitate” lumească. Trebuie să recunoaştem cinstit un adevăr dureros, dar necesar: o persoană care-i citeşte cu seriozitate pe Sfinţii Părinţi şi care se luptă după puterile sale (chiar dacă la un nivel rudimentar) să ducă o viaţă ortodoxă duhovnicească – trebuie să se situeze în afara mersului lumii, trebuie să fie străină de atmosfera îndoielnică a mişcărilor şi discuţiilor “religioase” contemporane, trebuie în mod conştient să se nevoiască să ducă o viaţă diferită de cea reflectată în aproape toate cărţile şi periodicele “ortodoxe” de astăzi. Fără îndoială că toate acestea sunt mai uşor de spus decât de făcut; dar există anumite ajutoare de diverse tipuri, care ne pot ajuta în nevoinţa noastră. Către acestea ne vom întoarce după o scurtă examinare a unei alte curse pe care trebuie să o evităm în studierea scrierilor Sfinţilor Părinţi.

c) a treia cursă: „râvna neconformă cunoaşterii” (Rom. 10, 2)

Dat fiind caracterul searbăd şi lipsa de vlagă a “Ortodoxiei” lumeşti de astăzi, nu e de mirare ca unii, chiar din mijlocul organizaţiilor “ortodoxe” lumeşti, să se aprindă puţin din focul adevăratei Ortodoxii care se află în slujbele dumnezeieşti şi în scrierile patristice; având acest standard şi folosindu-l împotriva celor ce sunt satisfăcuţi de religia seculară, ei devin râvnitori ai vieţii şi credinţei ortodoxe. În sine, această râvnă e demnă de toată lauda; dar când vorbim de practica zilnică, nu e uşor să scapi de capcanele lumescului, şi foarte adesea, asemenea zeloţi nu numai că vădesc o mulţime de semne ale lumescului de care doresc să scape, dar sunt duşi cu totul în afara tărâmului tradiţiei ortodoxe, în ceva ce seamănă mai degrabă a sectarism febril.

De altfel, cel mai izbitor exemplu de “râvnă neconformă cunoaşterii” este acela al mişcării “harismatice” contemporane. E de prisos să mai descriem această mişcare. Fiecare număr al Revistei harismaticului ortodox, Logosul, limpezeşte şi mai mult lucrurile, scriind că aceia dintre creştinii ortodocşi care au fost atraşi în această mişcare nu au un trecut temeinic în experierea Creştinismului patristic, iar apologiile lor au un limbaj şi un mod de exprimare aproape în întregime protestant. Cum era şi de aşteptat, când a fost vorba de dobândirea Duhului Sfânt, Logosul a citat din scrierile Sfinţilor Simeon Noul Teolog şi Serafim de Sarov; dar contrastul dintre aceste învăţături autentic ortodoxe despre Duhul Sfânt şi experienţele descrise în aceeaşi revistă este aşa de izbitor, încât este evident că aici sunt implicate două realităţi complet diferite: Sfântul Duh, Care vine spre cei care luptă în adevărata viaţă ortodoxă, dar nu (ca în vremurile de acum) într-un mod spectaculos; şi celălalt, duhul ecumenisto-religios al acestor vremuri, care pune stăpânire exact pe aceia care au renunţat la (sau nu au cunoscut niciodată) “singurul” mod de viaţă ortodox, “deschizându-se” către o nouă revelaţie accesibilă tuturor, indiferent din ce sectă ar face parte. Cel care-i studiază cu atenţie pe Sfinţii Părinţi şi aplică învăţătura lor la propria viaţă va fi în stare să observe semnele care trădează această amăgire spirituală, recunoscând în ele practicile total neortodoxe şi tonul care le caracterizează.

Mai există o formă destul de nespectaculoasă de “râvnă neconformă cunoaşterii”, care se constituie ca un pericol mai mult pentru creştinul ortodox obişnuit, deoarece aceasta îl poate devia de la viaţa duhovnicească personală fără să fie descoperită nici măcar de semnele mai evidente ale amăgirii spirituale. Este un pericol mai mult pentru cei nou-convertiţi, pentru începătorii din mănăstiri şi, pe scurt, pentru toţi oamenii a căror râvnă este copilărească, necercată aproape deloc de experienţă şi netemperaţi de dreaptă socoteală.

Acest tip de râvnă este produsul asocierii a două atitudini de bază. Prima, există un idealism exacerbat inspirat mai ales de relatările despre viaţa în deşert, nevoinţele ascetice aspre, stările duhovniceşti înalte. Acest idealism nu este rău în sine, fiind caracteristic autenticei râvne pentru o viaţă duhovnicească; dar, pentru a fi rodnic, trebuie temperat de experienţa efectivă a dificultăţilor luptei duhovniceşti şi de smerenia ce se naşte din această luptă, dacă această este autentică. Fără această temperare, contactul cu viaţa duhovnicească se va pierde, fiind făcut fără nici un rod, urmând – pentru a cita din nou cuvintele Sfântului Ignatie – “un vis imposibil al unei vieţi perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. Pentru a face rodnic acest idealism trebuie să ştim cum să înţelegem sfatul Episcopului Ignatie: “Nu vă încredeţi în cugetele, părerile, visele, înclinaţiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap. 10).

A doua, asociată acestui idealism cu deosebire în epoca noastră raţionalistă, se înfăţişează ca o atitudine extrem de critică faţă de tot ce nu se ridică la imposibilul şi înaltul standard al începătorului. Aceasta este principala cauză a amăgirii care adesea îi loveşte pe convertiţi şi începători, după ce le dispare entuziasmul faţă de Ortodoxie şi de viaţa monahală. Această amăgire e cu siguranţă un semn că apropierea lor de viaţa duhovnicească şi abordarea Sfinţilor Părinţi a fost una unilaterală, cu accent exagerat pe cunoaşterea abstractă care umple de mândrie, neaccentuând sau nefiind conştienţi de importanţa inimii zdrobite care trebuie să însoţească lupta duhovnicească. Acesta este şi cazul acelor începători care descoperă faptul că rânduiala postului din mănăstire pe care ei au ales-o nu se potriveşte cu ceea ce au citit despre Părinţii deşertului, sau că Tipicul sau slujbele dumnezeieşti nu se ţin ca la carte, sau că părintele lor duhovnic are neputinţe omeneşti, ca oricare altul, şi, prin urmare, nu este un “Bătrân-Purtător-de-Dumnezeu”; dar un astfel de începător va fi şi primul care în scurt timp va cădea, fie ţinând rânduiala postului, fie vreun Tipic nepotrivit pentru zilele noastre pline de neputinţe duhovniceşti, drept pentru care îi va fi foarte greu să-i acorde încredere părintelui său duhovnicesc, fără de care nu poate fi deloc călăuzit duhovniceşte. Oamenii care locuiesc în lume pot găsi foarte uşor paralele la această situaţie monahală în nou-convertiţii din parohiile ortodoxe de astăzi.

Învăţătura patristică despre zdrobirea inimii este pentru zilele noastre una dintre cele mai importante învăţături, acum când “cunoaşterea raţională” este aşa de mult accentuată, spre paguba dezvoltării normale a vieţii duhovniceşti. Acest aspect va fi tratat în capitole speciale din această Patrologie. Lipsa acestei experienţe de bază este cea care, mai mult decât orice altceva, este responsabilă pentru diletantismul, trivialitatea şi lipsa de seriozitate în studiul de astăzi al Sfinţilor Părinţi; fără ea, nimeni nu va putea să aplice învăţăturile Sfinţilor Părinţi în viaţa personală. Se poate ca cineva să atingă în studiul Sfinţilor Părinţi cel mai mare nivel de înţelegere intelectuală, să aibă “la degetul mic” citate din Sfinţii Părinţi pentru orice temă posibilă, se poate să aibă “experienţe duhovniceşti” care par să fie ca acelea descrise în cărţile Patristice, poate cunoaşte perfect chiar toate cursele în care poate cădea pe parcursul urcuşului duhovnicesc – dar, cu toate acestea, dacă nu are inima smerită se aseamănă smochinului neroditor, devenind un plictisitor “ştie-tot”, care întotdeauna are “dreptate”, sau un susţinător al experienţelor “harismatice” de astăzi, care nu ştie şi nici nu poate să exprime adevăratul duh al Sfinţilor Părinţi.

Tot ce s-a spus mai sus nu este sub nici o formă un catalog complet al modurilor prin care nu trebuie să-i citim sau să-i abordăm pe Sfinţii Părinţi. Reprezintă numai o serie de aluzii la mulţimea de moduri nesocotite de abordare a Sfinţilor Părinţi, moduri din pricina cărora e posibil să nu tragi nici un folos sau chiar să fii vătămat din cauza citirii lor. Este o încercare de avertizare a creştinului ortodox asupra faptului că studiul Sfinţilor Părinţi este o chestiune serioasă, care nu trebuie întreprinsă cu prea multă uşurinţă, conform cu vreo modă culturală a vremurilor noastre. Dar acest avertisment nu trebuie să înfricoşeze pe adevăratul creştin ortodox. Într-adevăr, citirea Sfinţilor Părinţi este un demers indispensabil pentru cel ce ţine la mântuirea sa şi doreşte să lucreze la împlinirea ei cu frică şi cu cutremur; dar unul ca acesta trebuie să se apropie de această citire într-un mod practic, astfel încât să se folosească din plin de ea.

2007-04-14T16:17:00.000+02:00

Din invataturile Staretului Iosif de la Optina

"Multi oameni sunt nemultumiti de mine ca vorbesc putin. Nu e nevoie sa spui multe pentru a mangaia un suflet intristat; e necesar ca persoana respectiva sa poata vorbi liber, fara a fi intrerupta, iar dupa ce aceasta si-a spus toate necazurile, atunci ele se vor usura prin insasi descoperirea lor de catre persoana in cauza. Tot ce mai ramane de facut este sa adauge catvea cuvinte calde de dragoste si sa limpezeasca orice nelamurire; atunci cand persoana respectiva se intareste in credinta, se innoieste duhovniceste si este din nou gata sa patimeasca orice."

El stia ca in doua-trei cuvinte sa spuna foarte mult, incat de indata totul devenea limpede si de inteles. Cele mai puternice indreptatiri ale iubirii de sine si apararea plina de mandrie a faptelor cuiva erau puse la colt de una dintre binecunoscutele sale sentinte: "Pai, atunci, trebuie sa ai rabdare."

Nu rasfata si nu facea concesii nimanui. Ca un adevarat monah, nu-si arata afectiunea in afara; desi era binevoitor si plin de delicatete. Singura sa expresie de atentie si de afectiune fata de fiii sai duhovnicesti consta in a-i mangaia usor pe cap in situatii foarte rare.(...) Au fost cazuri cand unii oameni incapabili sa-l inteleaga si sa-l aprecieze socoteau atitudinea sa drept rece si lipsita de atentie. Fiind atrasi de afectiunea exterioara aratata de catre alti duhovnici si socotind acest lucru drept o conditie indispensabila pentru linistirea omului celui launtric, din pricina slabiciunii lor...

Un monah, care-l iubea sincer pe staret, mergea mereu la el pentru a-si descoperi gandurile. Dar vrajmasul neamului nostru, care nu voieste binele si care uraste pana si glasul celui ce se indreapta pe cale mantuirii, a cautat sa-i impiedice calea monahului catre staret, aducand asupra acestuia raceala si necredinta. Monahul nu s-a mai dus la staret. Dar, din mila lui Dumnezeu si cu rugaciunile staretului, si-a dat repede seama ca a avut parte de o ispita a vrajmasului si revenind la staret i-a spus: "Batiuska, iarta-mi sinceritatea, dar mi-am pierdut toata credinta in tine''. Staretul i-as raspuns cu un ton impaciuitor, bland si parintesc: "Ei, fiule, de ce crezi oare asa de surprinzator faptul ca ai avut o astfel de ispita? Sfintii Apostoli au avut si ei indoieli de credinta in Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dar dupa neincrederea lor s-au intarit si mai mult in credinta, astefl incat nimic nu-i mai putea desparti de dragostea lui Hristos".

Pentru monahi, el a asezat mai presus de orice ascultarea si lepadarea de sine, intrucat amandoua aceste virtuti dau nastere la smerenie care Il face pe Dumnezeu sa se salasluiasca in suflet si aduce la indeplinire cuvantul Evangheliei: "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Luca 17, 21).

Cand oamenii se plangeau de greutatea ascultarii si de suferinta pe care o presupunea, chipul staretului se lumina de bucurie si in ochii sai stralucea o dragoste parinteasca, spunand cu o unda de umor duhovnicesc: "Ei, si ce daca? Datorita ei veti fi mucenici".

El accentua intotdeauna faptul ca trebuie sa ai rabdare in toate, oriunde, si sa rabzi pana la capat. "Tot ceea ce iti asumi - spunea el - du la bun sfarsit, fii rabdator cu ceea ce apare in cale, nu te misca din locul tau, invinuieste-te mereu doar pe tine insuti si te vei mantui".

Odata, o persoana i-a povestit staretului despre o discutie pe care o ascultase, ca staretii de odinioara nu-si obligau ucenicii la lupte trupesti, ci mai degraba sa lucreze asupra starilor launtrice. Batiuska a spus: "Asa sa le spui: daca nu cresteti copacul, de unde sa va mai asteptati la roade? Copacul este postul, infranarea in toate, participarea la slujbele bisericesti, osteneala trupeasca. Atunci, rodul care este omul cel launtric, va creste pe copac".

O femeie i-a spus staretului: "Da-mi un canon de rugaciuni; dar cred ca imi va fi greu". Staretul i-a raspuns: "Ceea ce este impus este intotdeauna greu de implinit".

Mai apoi i-a vorbit despre Arhim Isaachie care cand vietuia in lume se pregatea pentru viata monahala prin nevointe ascetice; facea 1000 de metanii pe zi. Dupa ce a intrat in manastire i-a spus staretului Lev de acest lucru, iar acesta l-a pus sa faca 50 in loc de o mie. La scurta vreme a venit la staret si i-a spus: "Iarta-ma, batiuska, mi-e rusine sa marturisesc, dar nu stiu de ce insa nu pot face cele 50 de metanii." Staretul l-a pus sa faca 25. A mai trecut o vreme si acesta a venit la staret spunandu-i ca nu intelege de ce in lume facea 1000 de metanii, iar aici nu putea sa faca nici macar 25. Atunci, staretul Lev i-a explicat: "In lume vrajmasul te ajuta. Tu le faceai si te mandreai cu ele; dar aici tu le faci nu din propria ta voie, ci din ascultare. Acum iti vezi neputinta si te smeresti; iata de ce iti este asa de greu."

Odata a fost intrebat in timpul unei binecuvantari generale: "Vom fi impreuna cu dumneata pe lumea cealalta? Ne vei ajuta ca sa primim raspuns bun de la Mantuitorul?". "Da, a raspuns staretul, dar numai cei ce ma asculta neindoielnic in toate vor fi cu mine si doar pentru acestia voi mijloci la Domnul".

Staretul i-a dat aceasta invatatura unei maici oarecare:
Daca te tulbura faptele si pacatele aproapelui tau si-ti rapesc pacea sufletului, aminteste-ti despre acestea:
-Daca greseala aproapelui, pe care vrei s-o indrepti, iti tulbura pacea sufletului si te enerveaza, atunci si tu gresesti si, prin urmare, nu poti indrepta greseala prin greseala, ea se indreapta prin blandete.
-Ravna care vrea sa indrepte orice ra este ea insasi un mare rau.
-Tine minte ca ai in ochiul tau o barna, iar tu arati spre paiul din ochiul fratelui tau.
-Exista nedesavarsiri inevitabile, precum si unele care sunt chiar utile. Se intampla ca prin rau sa se ispiteasca binele.
-Pilda indelungii rabdari a Domnului ar trebui sa infraneze lipsa noastra de rabdare, care ne rapeste pacea.
-Pilda Domnului nostru Iisus Hristos ne arata cu cata blandete si rabdare trebuie sa suportam greselile omenesti. Daca nu ne aflam in situatia de a le porunci altora, atunci trebuie sa ne uitam la rautatile lor cu nepatimire.
-Fiecaruia i se pare vrednica de osanda acea fapta a aproapelui care il demasca pe el insusi prin ceva.
-Nimic nu ne linisteste si nu ne impaca cu faptele celor din jur, ]ca tacerea, rugaciunea si dragostea.

Constiinta omului este ca un ceas desteptator. Daca suna ceasul si tu te scoli de indata, stiind ca trebuie sa te duci sa-ti faci ascultarea, mai apoi il vei auzi intotdeauna. Dar daca cateva zile la rand nu te scoli de indata, atunci, in cele din urma, nu vei mai fi trezit de ceasul desteptator deloc.

Tagaduirea este trasatura de caracter cea mai puternica din om. Daca totul este in deplin acord cu propria dorinta, omul va implini o sarcina si mai dificila; dar spune-i acestuia sa faca ceva usor si de indata acesta se va necaji. Oricum, trebuie sa faci ascultare, desi porunca poate parea gresita." Cinci ucenici au venit la staret si i-au cerut sa fie primiti in manastire. El le-a spus sa planteze niste verze cu radacinile in sus si cu frunzele in pamant. Doi au facut dupa cum li s-a poruncit, dar ceilalti trei au spus: si au inceput sa le planteze in felul lor propriu. Cand staretul a venit sa vada ce au facut, i-a primit in manastire pe cei ce facusera ascultare, nu si pe ceilalti trei."

Odata, pe cand se plimba prin padure, staretului i s-a spus ca in manastirea H. se aflau zavorate. Batiuska a raspuns: "Aceasta e o cale periculoasa, fiindca in singuratate patimile cresc. E mai bine sa fii laolalta cu ceilalti. Acolo, pe drum, unde merg oamenii, nu creste nici un fir de iarba, dar pe acolo, pe unde nu umbla, acolo iarba e groasa. Ele se duc la pustnicie din nerabdare, desi e spre binele nostru cand noi suntem loviti. Cu cat un copac e mai bine scuturat de vant, cu atat isi infige mai adanc radacinile spre a se intari, dar unul care se afla intr-o atmosfera calma cade imediat."

O maica de la aceasta manastire a zis: "Batiuska, binecuvanteaza-ma sa-mi rezerv dinainte o casuta pentru mine." "Rezerva-ti putina rabdare pentru mine! Sta scris: "Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre" (Luca 21,19). Fara rabdare, nici macar o casa temporara nu va putea fi construita, ca sa nu mai vorbim de una permanenta. Rabdarea da nastere la mangaiere, iar aceasta mangaiere e curata. Dar noi mereu cautam ceva care sa fie mai usor. Ceea ce este usor pentru trup nu e benefic pentru suflet, iar ceea ce este de folos pentru suflet, inseamna osteneala si suferinta pentru trup. Prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu" (Fapte 14,22)

Staretului i s-a mai spus ca recolta era din nou slaba. "Da, a zis el, exista o lipsa de tot felul de lucruri, in afara de pacat. Domnul ne trimite recolte slabe din pricina ca acum chiar si oamenii simpli din popor nu mai tin deloc posturile. Si in acest fel esti obligat sa postesti, fie ca vrei, fie ca nu".

In ziua de azi au loc multe sinucideri, nu numai din pricina necredintei, dar si din lipsa rabdarii. Oamenii nu mai vor sa indure nimic. Daca Domnul nu i-ar fi dat omului dorinta fireasca de a trai, atunci aproape toti s-ar sinucide. Sf. Vasile Cel Mare scria despre un filosof pagan care a spus: „Mai inainte, voiam ca totul sa mearga dupa voia mea, dar vazand ca nimic nu se face dupa cum voiam eu, am inceput sa doresc ca totul sa se intample dupa cum se intampla; asa ca totul a inceput sa se intample dupa cum voiam eu”. Vedeti, adauga staretul, pana si paganii si-au dat seama de adevarul ca trebuie sa induri neaparat ceea ce se intampla. Toti Sfintii s-au rugat la Dumnezeu pentru rabdare, ceea ce inseamna ca si ei aveau nevoie de ea.

Calea noastra este cea a necazurilor. Vom calatori pe ea pana cand vom ajunge in patria noastra adevarata - vesnicia. In lume sunt mai multe necazuri. Desi noi avem partea noastra dintr-insele, nu sunt ca cele pe care le patimesc cei din lume, fiindca ale noastre sunt din dragoste de Dumnezeu. Este trist doar ca noi ne ingrijim prea putin pentru vesnicie si ca nu induram cu rabdare nici cel mai mic repros. Noi singuri ne exageram necazurile atunci cand incepem sa ne plangem. Trebuie sa ai rabdare si curaj in toate. Acestea vor fi ca o ancora care fereste vasul sa nu fie zdrobit de stanci in timpul vreunei furtuni.

"Cum se ajunge la nepatimirea deplina?, a fost intrebat staretul.
"Prin deplina smerenie", a raspuns el.

Staretul a fost intrebat daca cuvintele Apostolului "Cel ce tine ziua o tine pentru Domnul; si cel ce nu tine ziua, nu o tine pentru Domnul" (Rom. 14, 6) inseamna ca a implini sau a nu implini este unul si acelasi lucru. "Nu, a raspuns staretul, Sf. Apostol a spus aceasta ca noi sa nu judecam pe nimeni, fiindac nimeni nu stie ce este ascuns in om. Din aceast pricina, Apostolul mai spune: "Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu osandeasca pe cel ce mananca" (Rom. 14,3). O persoana poate parea ca le implineste pe toate, dar poate ca face acest lucru cu raceala sau se faleste. Un altul nu implineste nimic, dar totusi acesta se invinuieste pe sine, se smereste si multumeste lui Dumnezeu pentru toate".

Imi ceri sa-ti dau indrumari ca sa scapi de imprastierea gandurilor la rugaciune. E cu neputinta ca noi, pacatosii, sa nu fim raspanditi la rugaciune. Totusi, trebuie sa incercam din tot sufletul sa ne adunam gandurile si sa le inchidem in cuvintele rugaciunii, cu alte cuvinte, sa intelegem fiecare cuvant al rugaciunii. Nimeni sa nu se tulbure de raceala sau de invartosarea inimii, ci socotindu-se pe sine a fi nevrednic de mangaiere si de frangerea inimii, sa se sileasca la rugaciune. Daca rugaciunea este rece, aceasta nu inseamna ca nu e bineplacuta lui Dumnezeu. Uneori, o astfel de rugaciune poate lua locul luptei daca omul se smereste si se invinuieste intru toate inaintea lui Dumnezeu.

Staretul Iosif purta orice necaz si orice neplacere cu atata bucurie si liniste, incat ceilalti nu puteau sa-si dea seama prin ce fel de incercari trecea el. Uneori, anumite fapte ale altora care erau clar tulburatoare erau indreptate catre dansul. In aceste situatii, staretul spunea smerit: "Ce putem face? Trebuie sa avem rabdare. Nu ne va vatama, dar mare va fi folosul daca noi rabdam cu smerenie". El obisnuia sa spuna adesea: "Au ravna pentru Dumnezeu, dar sunt fara cunostinta" (Rom. 10,2), sau "Nu stiti fiii carui duh sunteti" (Luca 9,55).

Cand cineva trebuia sa marturiseasca faptul ca judecase persoane care erau indreptate impotriva staretului, el obisnuia sa spuna: "Nu trebuie sa judecati. La urma urmelor, nu ei, ci mai degraba vrajmasul ii incita, asa incat trebuie sa ne rugam pentru acestia."

Devenind indelung rabdator, staretul ii conducea si pe altii pe aceesi cale: "Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre" (Luca 21, 19) si "Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui" (Mt. 10, 22) erau povetele sale favorite, asa cum au fost si pentru staretul Ambrozie. "Pentru cei neexperimentati, mai multa vatamare poate veni din mangaiere, chiar din cea duhovniceasca" spunea el. Dintr-insa, sufletul se inalta pe nesimtite; cand sufletul s-a obisnuit cu mangaierea slabeste, asa ca atunci cand apar necazurile, isi pierde prezenta de spirit si cade. Rabdarea este maica mangaierii, dupa Sfintii Parinti.

Cand a fost intrebat: "Ce tel trebuie sa aiba omul in rugaciune?", staretul a raspuns: "Mantuirea, asa incat sa cereti mila si nu mangaiere. Omul nu trebuie sa se roage din slava desarta, ci trebuie sa poarte cu multumire orice lucru dureros i s-ar intampla pe cale. Daca primim vreun oarecare fel de mangaiere la rugaciune, atunci cu atat mai mult ar trebui sa ne socotim noi vinovati si indatorati, fiindca am primit-o pentru nimic."

Odata Batiuska mi-a spus: "Ai grija de tine si aceasta iti va fi suficient". El mai spunea ca trebuie sa ne invinuim pe noi insine mai des, sa rabdam in toate si sa-i multumim Domnului pentru toate. Apoi staretul mi-a spus urmatoarele spre zidirea mea sufleteasca: "Odata, unul dintre Sfintii Parinti a auzit un cersetor invinuindu-se pe sine. Era iarna si fiind pe jumatate gol, de-abia acoperit cu o rogojina, zacea pe un maldar de gunoaie si tremura de frig. In tot acest timp el isi spunea siesi: 'Nu vrei sa duci toate acestea, nemernicule? Sfintii mucenici au patimit mai rau. Ei erau goi iarna si-si petreceau vremea in temnita cu picioarele puse in butuci. Iata, tu iti poti intinde picioarele si esti acoperit chiar si de rogojina".

"Batiuska, am spus eu, sunt tare coplesit de lene. Stiu ca nu e bine si totusi sunt biruit de ea.". Staretul mi-a zis: " In Evanghelie scrie ca "cei ce se silesc pun mana pe Imparatia cerurilor" si de aceea e bine sa te silesti in toate. E bine sa-ti tai patimile de la inceput, cand sunt doar niste vlastare; trebuie doar sa le sperii si el vor disparea. Dar daca le lasi sa creasca si sa se intareasca si sa te cuprinda, atunci ti se vor impotrivi ca niste lei. Atunci nu vei mai avea putere sa te lupti cu ele."

Am intrebat: "In ce anume trebuie sa ne silim cel mai mult si de la ce anume trebuie sa ne infranam cel mai mult, Batiuska?" Staretul mi-a spus: "De la somn, mancare, bautura si discutii; iar mai mult ca orice, nu trebuie sa vorbiti in biserica".

"Batiuska, uneori sunt cuprins de o mare ravna pentru tot binele, dar mai apoi ma cuprinde o astfel de superficialitate si lene, incat n-as mai vrea sa fac nimic. Dorm si mananc fara limite; nu mai simt dorinta de a ma ruga; las deoparte canonul de chilie - ce trebuie facut intr-o astfel de situatie?" "In asemenea situatii trebuie sa ne silim la tot binele si la rugaciune; depinde de tine cand te silesti la rugaciune la vreme de lene si delasare; dar cand ai ravna pentru tot binele, atunci aceasta este de la Dumnezeu".

Batiuska mai pomenea si aceste cuvinte pe care staretul Levi i le-a scris unei fiice duhovnicesti: "Iata, ai 3 arme pentru razboiul duhovnicesc: smerenia, rabdarea invinuirea de sine. Cu acestea vei birui".

"Batiuska, de multa vreme imi spune un gand sa nu am nimic al meu, asa cum ne invata Sfintii Parinti". Staretul a raspuns: "Pastreaza ceea de ce ai nevoie si ceea ce iti este necesar, dar sa nu aduni lucrurile inutile. Daca nu ai nimic si totusi esti intristat, atunci la ce-ti mai foloseste aceasta? E mai bine sa mergi pe calea de mijloc. Poti sa ai, dar sa nu-ti lipesti inima de nimic si sa fii de parca n-ai avea nimic; sfintii aveau o astfel de lucrare."

Dupa spovedanie i-am spus odata dragului meu parinte duhovnicesc: "Batiuska, cat de mult mi-as dori sa fiu sarguincios in cele ce am fost chemat, in implinirea voturilor monahale, precum si in toate lucrarile si faptele mele inaintea Domnului. Uneori inima imi arde de dragoste pentru Domnul si e gata sa-I implineasca voia, dar nici nu pun macar inceput bun ca vrajmasul ma si ia in primire cu ispitele. Sufletul mi se intristeaza de o astfel de superficialitate. Timpul zboara: cand voi incepe eu sa vietuiesc cu sarguinta?". Staretul a raspuns: "Da, ce putem face? suntem mereu nepasatori inaintea lui Dumnezeu, dar atunci e cazul sa ne rugam mai mult. Stii ca Sfantul Macarie cel Mare a scris: "Trebuie sa strigam neincetat si fara sa ne rusinam la Dumnezeu ca Lui sa I se faca mila de noi si sa ne ajute, fiindca noi nu putem face nimic bun cu propriile noastre puteri. Dar daca ne vom ruga des, Il chemam pe Dumnezeu in ajutor, strigam neincetat catre El cu mare smerenie, atunci Domnul se va ajuta".

Din nou, Batiuska imi spune ca Rugaciunea lui Iisus ar trebui pronuntata limpede si cu o mica pauza dupa fiecare rugaciune. Desigur ca vin gandurile - este obiceiul vrajmasului sa presare ganduri in mintea noastra pentru a ne distrage atentia de la rugaciune. Atunci e necesar sa te cufunzi cu si cu mai multa ravna in rugaciune, iar gandurile, adica diavolul insusi, ars de infricosatorul Nume al lui Iisus va fugi. Dupa care staretul m-a surprins grozav. Eram pe punctul de a-i spune altceva cand deodata el a raspuns gandului meu, zicand: "Iar uneori vrajmasul, punand stapanire pe inima, te supara cu ura si cu osandirea cuiva". Si aceasta este exact ceea ce voiam sa spun, fiindca eu eram suparat pe cineva, dar Batiuska a anticipat toate acestea.

Staretului ii placea sa repete inteleapta zicala: "Daca acest lucru nu-i de la Dumnezeu, ci este de la oameni, se va nimici de la sine." (Faptele Ap. 5, 38)

Smerenia era trasatura caracteristica a sufletului sau, incercand sa transmita aceasta virtute si fiilor sai duhovnicesti. Adesea toate povetele sale constau din doua invataturi: "Smereste-te! Fii rabdator!" Iar daca spuneai: "Batiuska, nu stiu cum sa fiu smerit!". Batiuska iti raspundea: "Invinuieste-te pe tine!" (cu alte cuvinte, fiindca nu stii cum sa te smeresti). Iar aceasta noua invatatura lasa sa se inteleaga ceea ce spusese mai inainte: "Smereste-te!" Daca-l rugai pe Batiuska sa-ti spuna un cuvant de folos, arareori auzeai altceva; aproape mereu unul si acelasi: "Smerenie si rabdare si eliberarea de ...", iar aici Batiuska numea o patima.

Odata, cand ma plangeam de lipsa mea de indreptare inaintea staretului, s-a intamplat sa discut despre aceasta lipsa de indreptare in cazul unei alte persoane. Cu un bland repros in glas el mi-a zis: "Sfintii se socoteau pe ei insisi mai rai decat toti ceilalti, totusi, noi ne socotim mai buni decat toti!"

2007-04-14T15:20:00.000+02:00

Staretul Ambrozie de la Optina

Sfântul Ambrozie este socotit vârful Bătrâneţii duhovniceşti de la Mănăstirea Optina. El a întrupat virtuţile tuturor bătrânilor în suişul lor cel mai înalt: smerenie sfântă, curăţia minţii şi a inimii, dragoste îmbelşugată şi jertfa de sine desăvârşită pentru mântuirea aproapelui. Pentru că el atinsese adâncimile smereniei, Domnul l-a binecuvântat cu daruri duhovniceşti prin care să vindece suflete bolnave. El citea inimile oamenilor şi îi era îngăduit să cunoască trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor şi le vorbea în chip nemijlocit cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Darurile lui era atât de mari, încât sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Printre aceştia erau scriitorii Dostoievski, Tolstoi, Leontiev şi Soloviev. Dostoievski a fost atât de impresionat de pelerinajul său la Optina şi la Bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul şi cel mai mare roman al său – Fraţii Karamazov, cu scopul vădit de a reprezenta chipul duhovnicesc al Mănăstirii Optina şi pe Bătrânul Ambrozie. Părintele Ambrozie, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23 noiembrie 1812, întro familie de credincioşi din regiunea Tambov. Dupa şcoala primară începe să studieze la seminarul din Tambov. În anul 1835, pe când se afla la seminar, Alexandr Mihailovici se îmbolnăveşte foarte grav, aflandu-se în faţa morţii, fără putere de împotrivire şi această împrejurare i-a hotarât calea vieţii. Bătrânul Ambrozie mărturiseşte: „Am făgăduit Domnului că dacă mă va face sănătos şi mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire negreşit.“ Se însănătoşeşte în chip miraculos dar hotărârea de a merge la mănăstire îl înfricoşează prin marea îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi a omului, pe care se pregătea să o primească, şi îl speria ruptura de partea mai luminoasă a vieţii din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotarârea luată şi şovăielile fără de voie. La terminarea studiilor s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea Domnului veni în chip minunat; într-o zi plimbându-se prin pădure auzi in mod clar „Dă slava lui Dumnezeu, ţine-te aproape de Dumnezeu“. Acesă chemare Dumnezeiască îl determină să-şi învingă nehotărârea şi cerând sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învăţăturile sale, Părintele Ilarion, primeşte binecuvîntarea şi îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina. În 1839 Alexandr a intrat ca frate în Mănăstirea Optina unde a fost primit de stareţul Leonid. A fost tuns în monahism în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea Sfântului Ambrozie al Milanului. Trei ani mai târziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugar), însă nu avea să slujească pentru multă vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va şubrezi sănătatea pentru tot restul vieţii. Sub harul rugăciunii neîncetate, perspicacitatea naturală a parintelui Ambrozie se transformă în clarviziune, acest dar deosebit datorită căruia va deveni unul dintre cei mai sporiţi duhovnici ai vremii sale.
Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care se găsea în prezenţa lui până la a se uita pe sine. Această uitare de sine caracteriza modul de viaţă al Părintelui Ambrozie. El spunea: „Toată viaţa mea am reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas găurit“. Nici un defect omenesc şi nici un păcat nu erau o piedică pentru dragostea părintelui - înainte de a judeca el iubea şi compătimea. Astfel, cei bolnavi cu sufletul se apropiau de el fără frică, cu încredere şi nădejde. Părintele Ambrozie căuta mai întâi să uşureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea credinţei. Câtre anii din urmă ai vieţii sale Părintele spunea adeseori: „La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt aşa; oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri! “ Deşi se arăta bun faţă de toţi, Stareţul Ambrozie manifesta mai multă dragoste faţă de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, către păcătoşii cei mai înrădăcinaţi în rele şi către cei dispreţuiţi de oameni; niciodată nu s-a descurajat în faţa mulţimii păcatelor oamenilor, niciodată nu a spus: „Nu pot face nimic.“ Spiritul său de păinte îmbraţişa întreaga viaţă interioară şi exterioară a celui cu care se întreţinea; de aceea putea să ghideze cu siguranţă voia oamenilor, acordând-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul Dumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoşteau bine pe stareţ ştiau din experienţă că ceea ce le spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fără a-l contarzice vreodată. Chiar Părintele Ambrozie spunea adesea: „Nu staţi la discuţii cu mine. Altfel aş putea să vă cedez, pentru că sunt slab, şi atunci va fi întotdeauna în dauna voastră“. Ce a atras întotodeauna inima oamenilor către părintele Ambrozie?
Este limpede pentru toţi că marea putere a harului Lui Dumnezeu odihnea peste bătrânul Ambrozie, umplându-i inima de bucurie şi dragoste neobosită, şi mintea de înţelepciune şi vedere duhovnicească. Era creştin înţelept cu adevărat, în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul celor 30 de ani de bătrâneţe duhovnicească, Bătrânul a fost ca o „mamă“ prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Sute de oameni, de cele mai felurite profesiuni şi ranguri veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Ambrozie a îmbinat în lăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, neîmprăştierea duhului cu vorbirea cu oamenii, mărinimia, simplitatea, cunoştinţe teoretice nemăsurate şi experienţa de viaţă - o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Bătrânul Ambrozie era înţelept, dar înţelepciunea sa nu era simplă învăţătură după carte sau erudiţie teologică, ci era o mare experienţă a minţii şi a inimii, sensibilitate faţă de cea mai adâncă suferinţă creştină şi putinţa de a folosi această experienţă şi de a o împărtăşi oamenilor potrivit împrejurărilor specifice. Înţelepciunea Părintelui Ambrozie era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de mari, era în stare să înţelelagă atât de bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau întotdeauna în jurul mănăstirilor şi al bătrânilor, ci chiar şi cei ştiutori de carte - care erau adesea prea slabi în credintă, laşi, cârtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviţi de îndoieli şi uneori chiar duşmănoşi fată de biserică şi de toate lucrurile bisericii, toţi aceştia îl cercetau, îl preţuiau şi erau atraşi de el, ca să se poată încălzi la inima lui cea blândă, iubitoare şi ca să primească de la el înţelepciunea creştină. Iar ei se încălzeau şi învăţau cu adevărat. La 10 octombrie 1891 viaţa pământească a Părintelui Ambrozie a luat sfârşit. Sufletul lui sfânt a plecat într-o altă lume pentru a sta înaintea tronului Dumnezeului Preaînalt, în strălucirea dragostei aceleia, cu care era atât de îndestulat pe pământ. În iunie 1988, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse a anunţat înscrierea în rândul sfinţilor a Părintelui Ambrozie, hotărându-se prăznuirea sa cu cântări de laude la 10 octombrie, ziua adormirii sale.

Din învăţăturile Sfântului Ambrozie:

„A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni, rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine.“

„Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.“

„Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri.“

„Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe numai cuvintele gândite şi chibzuite.“

„Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). Şarpele când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.“

„Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu“.

Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“.

Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai“.

2007-04-14T14:43:00.000+02:00

Doua scrisori din inchisoare ale lui Valeriu Gafencu

29 ianuarie 1946

Alta este viata decat aceea pe care si-o inchipuie oamenii. Altul este omul insusi, decat ce se inchipui el a fi. Altul este Adevarul, decat acela pe care-l imiagineaza mintea omeneasca.

Vreau sa fiu sincer si deschis pana in cele mai adanci fibre ale sufletului. Cu primul pas pe care l-am facut in inchisoare m-am intrebat pentru ce am fost inchis. Pe planul vietii sociale, privind relatiile mele cu lumea in care am trait, intotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduita morala. Daca intram in conflict cu cineva era numai pt Adevar. Dupa mult zbucium, dupa multa durere traita, cand paharul suferintelor se umpluse, a venit o zi sfanta, in iunie 1943, cand am cazut cu fata la pamant, ingenuncheat, cu fruntea plecata, cu inima zdrobita, intr-un hohot de plans. Il rugam pe Dumnezeu sa-mi daruiasca lumina. La acea data imi pierdusem toata increderea in oameni. Imi dadeam perfect de bine seama ca ma gaseam in adevar, pentru ce dar sufeream? Din tot sufletul meu plin de elan ramasese numai iubirea. Nimeni nu ma intelegea.

In plansul meu prelung am inceput sa bat metanii. Si deodata - O! Doamne! Ce mare esti Tu, Doamne! - mi-am vazut tot sufletul meu plin de pacate, radacina tuturor pacatelor omenesti am gasit-o in mine. Vai, atatea pacate, si ochii sufletului meu impietrit de mandrie nu le vedeau! Ce mare este Dumnezeu!

Vazandu-mi toate pacatele, am simtit nevoia de a le striga in gura mare, de a ma lepada de ele. Si o pace adanca, un val adanc de lumina si dragoste mi s-a revarsat in inima. Imediat cum s-a deschis usa am iesit vijelios din celula si m-am dus la fiintele care stiam ca ma iubesc cel mai mult si la cei ce ma urau si care gresisera cel mai mult fata de mine si le-am marturisit deschis, fara nici un inconjur: "Sunt cel mai pacatos om. Nu merit increderea ultimului dintre oameni. Sunt fericit!"

Toti au ramas inmarmuriti. Unii m-au privit cu dispret, altii cu indiferenta, unii m-au privit cu iubire pe care ei insisi nu si-o puteau explica. Un singur om mi-a raspuns:"Meriti sa fii sarutat!". Dar eu am fugit repede in celula mea, mi-am trantit capul in perna si mi-am continuat plansul, multumind si slavindu-l pe Dumnezeu. (...)

De la acea data am inceput constient lupta impotriva pacatului. De-ati sti voi ce grea lupta este razboiul cu pacatul! Vreau sa stiti ca nu numai aici, ci si cand eram afara am luptat foarte mult impotriva pacatului.

In inchisoare mi-am cercetat sufletul si mi-am dat seama ca, chiar daca n-am pacatuit cu fapta, insa cu vorba si mai ales cu gandul tot am gresit. M-am dus la preot si, dupa un adanc examen de constiita, m-am spovedit. Marturisirea m-a despovarat de ele.

Si o lupta continua duc mereu. Lupta nu inceteaza pana la moarte. Fara pocainta nici un om nu poate face nici un pas inainte. Cine fuge de realitatea propriului suflet e un mincinos. (...) Ce este viata? E un dar al lui Dumnezeu dat noua, oamenilor, petrcu a ne curati sufletele de pacat si a ne pregati prin Hristos pentru a primi viata vesnica. Ce este omul? O fiinta creata din nemarginita iubire a lui Dumnezeu, careia i-au fost puse in fata fericirea si moartea spre a alege.

Fiti foarte atenti! In viata sociala oamenii se privesc si se judeca nu dupa ce sunt ei in fond, ci dupa ce par ei in forma. Nu va faceti iluzii despre om, caci cine face aceasta va suferi amar, insa iubiti-l. Unul singur este desavarsit, Unul singur este bun, Unul singur este curat Hristos-Dumnezeu!

Si acum: ce este Adevarul? Adevarul estte Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. Cautati sa va apropiati sincer de Hristos si lasati lumea cu pacatele ei in pace!

7 Martie 1946

Mama mea iubita, te-am vazut in inima Noricai, la vorbitor. Erai buna, blanda, si intelegatoare fata de tot ceea ce sufletul meu traieste. Si eu taceam si priveam in mine. Acolo am gasit Iubirea (...) Azi sunt atat de multumit! Privesc linistit la viata mea si a intregii lumi si vad lucrarea Domnului in toate. Ma uit la viata voastra si vad minunea lui Dumnezeu.

Draga mea mama, te simt atat de mult! Spune-mi, mama, ca-mi simti iubirea! Spune-mi, mama, ca ma simti langa matale! Spune-mi, mama, ca esti fericita! Vreau sa-ti spun atatea, mama! (...) Noaptea ma trezesc din somn si ma rog. Imi trimit gandurile la mama mea, in Tara Fagarasului, si-i atata liniste atunci in mine! Si-l simt pe Tutza (tata n.t.), ii simt dragostea lui netarmurita. Si ma gandesc adesea la iubirea dintre matale si Tuta. Ce camin frumos ati realizat! Si ce iubire frumoasa!

Mama, mi-aduc aminte de zilele de vara , de pe vremea cand eram elev la liceu si paseam in gradina cu matale, printre pomi. Si mi-aduc aminte de gandurile pe care mi le impartaseai privitoare la viitorul meu. Doreai sa ai o nora buna. Iar eu, tin minte, prea putin ma gandeam la asta. Visam insa o sotie si o vedeam in inchipuirea mea ca pe o fata frumoasa, pe care din prima clipa a intalnirii sa o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unica (...)

Esentialul gandurilor mele din acea vreme dusa era ca eu sa devin un om de mare valoare. Intelegeam prin aceasta un om care sa joace un rol covarsitor in istorie, un om care sa aduca cel mai mult aport neamului. Voiam sa fac mult bine in lume (...) Dar omul planuieste si Dumnezeu hotaraste. Viata si-a urmat cursul ei vijelios si maret pt mine. Iata, m-am vazut singur la Iasi, la Universitate. Acolo am vazut ca, intr-adevar, mi se deschideau mari perspective de viitor. Traiam o viata normala, eram unul din cei mai apreciati studenti, iubit de toata lumea si cu o sete neobisnuita pentru Ideal: o lume noua, in care sa domneasca iubirea si dreptatea, armonia desavarsita.

In Iasi, desi tot sufletul meu era insetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nici o fata. De ce? Purtam in sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe aceasta fata niciodata nu am putut s-o recunosc intruchipata intr-o faptura reala. Asa incat am ramas la modul meu propriu de a trai iubirea, revarsand-o in toate fiintele dar ramanand cu un gol in inima, care se astepta umplut.

Si, iata, am ajuns in inchisoare. Am fost trist atunci?!... Am fost bucuros?!... N-as putea spune. Imi dadeam seama precis insa ca inchisoarea imi rezolva prin suferinta si ruperea de lume o serie intreaga de probleme. Aveam totala convingere ca sufar pentru adevar. Faptul acesta imi aducea in suflet o pace adanca. Ma aflam pe calea implinirii idealului.

Si, draga mama, as vrea sa stii ca am suferit mult. In prima iarna ma trezeam noaptea din somn si in singuratatea celulei, in frig si in foame, priveam intunericul si sopteam incet, ca sa aud numai eu, dar asa de tare ca sa auda Dumnezeu: "Mama, mi-e frig, mi-e foame!"

La inceput a fost greu de tot. Dumnezeu insa a fost mereu cu mine. Nu m-a parasit nicio clipa. Am inceput sa infrunt suferintele trupului si incet-incet am inceput a gusta din bucuriile noi. Am vazut ca sunt un om pacatos. M-am cutremurat de pacatele mele, de neputinta mea. Mi-am dat seama atunci ca eu, care doream cu toate inima o lume ideala, eu insumi eram un pacatos. Deci mai intai trebuia sa devin eu un om curat, un om nou. Si am inceput sa ma lupt cu raul din mine.

Incet-incet a coborat peste mine lumina adevarului. Am inceput sa traiesc fericirea in suferinta. Si golul din inima mea, pe care eu asteptam sa-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Si am inteles atunci ca mare cu adevarat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevarat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Esto o cale atat de greu inteleasa si acceptata de oameni! Dar sunt convins ca este singura care duce spre fericire...

2007-02-19T10:58:00.000+02:00

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)

Tinerii în fata celor două căi ale vieţii

Este bine ca tinerii care se gândesc la monahism să cunoască faptul că misiunea monahului este foarte mare; trebuie să devină înger. În cealaltă viaţă, în cer, vom trăi ca îngerii, a spus Hristos saducheilor. De aceea unii tineri cu multă mărime de suflet devin monahi şi încep să trăiască viaţă îngerească încă din această viaţă.

Dar să nu creadă cineva că toţi cei care merg la mănăstire se şi mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă şi-a sfinţit viaţa pe care şi-a ales-o. Peste tot este trebuinţă de mărime de suflet. Dumnezeu nu face oameni procopsiţi sau neprocopsiţi, dar cel care nu are mărime de suflet, neprocopsit va rămâne orice viaţă şi-ar alege. În timp ce acela care are mărime de suflet se procopseşte oriunde s-ar afla, deoarece harul dumnezeiesc se află cu el. Există oameni căsătoriţi care trăiesc foarte virtuos şi astfel se sfinţesc. Dacă un familist îl iubeşte pe Dumnezeu şi este atras de dragostea Lui, poate dobândi o mare sporire duhovnicească. Iar odată cu aceasta îşi înzestrează copiii cu virtuţi, creând astfel o familie bună, pentru care va lua îndoită răsplată de la Dumnezeu.

De aceea fiecare tânăr trebuie să aibă drept scop să se nevoiască cu mărime de suflet, astfel încât să-şi sfinţească viaţa pe care o va alege. Vrea căsătorie? Să se căsătorească, dar să se nevoiască pentru a deveni un bun familist şi să trăiască în sfinţenie. Vrea monahism? Să se facă monah, dar să se nevoiască pentru a deveni un călugăr bun. Fiecare să-şi măsoare puterile sale, să vadă ce poate face şi, potrivit cu ele să înainteze pe una din cele două căi.

- Părinte, neliniştea unui tânăr pentru aflarea rostului său în viaţă se datorează necredinţei?
- Nu întotdeauna. Adeseori tinerii care se interesează cum să se aranjeze mai bine, dar să se afle şi aproape de Dumnezeu, se neliniştesc pentru rostul lor în viaţă. Iar lucrul acesta dovedeşte sănătatea lor duhovnicească. A nu se gândi şi a nu se nelinişti un tânăr pentru aflarea rostului său, este dovada unui om indiferent, şi prin urmare unul ca acesta este un neprocopsit. Numai că cei care se neliniştesc pentru aflarea rostului lor trebuie să ia aminte ca neliniştea lor să nu depăşească limita, pentru că diavolul încearcă să o exagereze, să facă din ea un stres, ca astfel să le tină mintea într-o continuă zăpăceală.

Tinerii trebuie să se încreadă în Dumnezeu pentru a se linişti, deoarece Bunul Dumnezeu ca un Părinte iubitor acţionează acolo unde noi, omeneşte, nu putem face nimic. Pentru a reuşi în ceea ce vor, trebuie să facă o curăţenie generală înlăuntrul lor şi să pună lucrurile în rânduială. Dacă există o dispoziţie lăuntrică bună, atunci ajută Dumnezeu şi încet-încet se vor lămuri care viaţă este pentru ei, cea de căsătorie sau cea de feciorie în mănăstire, şi astfel vor afla odihnă.

Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa pe care sunt în măsură să o ducă şi să-şi urmeze chemarea lor adevărată, fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea lor. Sincer mă voi bucura pentru orice fel de viaţă va alege un tânăr pe care îl cunosc şi totdeauna voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său, numai acesta să fie alături de Hristos, în sânul Bisericii. Îl voi simţi ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al maicii noastre, Biserica.

Nu avem dreptul să-i silim pe ceilalţi căci dacă vor, se vor sili ei înşişi - ci numai pe noi înşine, dar şi atunci numai cu discernământ. Până acum, eu nu am spus nici unui tânăr să se căsătorească sau să se facă călugăr. Celor care mă întreabă le spun: "Să faci ceea ce te odihneşte duhovniceşte, numai să fii alături de Hristos". Şi dacă îmi va spune că nu simte odihnă în lume, numai atunci îi voi vorbi despre monahism, ca să-l ajut să-şi afle drumul său.

În ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângă Dumnezeu, le îndulceşte dulcele Iisus.

- Părinte, astăzi, însă, trăim ani grei şi de aceea unii tineri şovăiesc să-şi facă familie.
- Nu. Această gândire a lor nu este corectă. Dacă există încredere în Hristos, nu au nimic de care să se teamă. Anii prigoanelor nu erau grei? Oare atunci creştinii au încetat să-şi mai întemeieze familii? Câţi mucenici nu avem care au mărturisit împreună cu femeile şi copiii lor!

Eu întotdeauna spun cu tărie ca tânărul, înainte de căsătorie, să încerce să trăiască cât mai duhovniceşte, şi să-şi păstreze curăţia, care îi asigură o îndoită sănătate. Viaţa duhovnicească este condiţia de bază pentru orice fel de viaţă ar urma cineva. Lumea a devenit ca un ogor cu grâu, care începe să dea în spic, dar în care intră porcii sălbatici şi îl calcă în picioare. Iar acum arată ca o amestecătură de iarbă, noroi şi spice, culcată la pământ şi numai ici-colo, în vreo margine există şi câte un spic în picioare.

Cu cât mai multă lucrare duhovnicească face cineva în anii copilăriei sale, cu atât mai uşoare îi vor fi toate mai târziu, orice fel de viaţă ar alege. Cu cât se va înarma şi pregăti mai bine înainte de luptă, cu atât mai uşor îi va fi în război, atunci când vor cădea gloanţe în jurul lui sau va fi bombardat. Până va veni vremea ca o tânără să hotărască dacă va deveni monahie sau mamă bună, absolut necesară îi este viaţa curată. De aceea să încerce, cât poate mai mult, să progreseze în studiile ei. Dacă va lua aminte la ochii şi urechile ei şi va alunga gândurile cele necurate, mai târziu va avea mai puţine de aruncat. Iar un tânăr, atunci când întâlneşte o fată bună, să încerce să pună gândul cel bun şi să o considere ca o icoană vie a unei sfinte. Sau, dacă întâlneşte o fată ce a apucat pe un drum rău, să o vadă ca pe sora lui şi să-i pară rău de ea, aşa cum i-ar părea rău de sora sa dacă ar ajunge şi ea tot astfel, căci toţi suntem fiii lui Adam.

2007-02-19T10:29:00.000+02:00

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)

Pentru o familie armonioasă

Soţii să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru Iisus. Fireşte, la început, până se vor aranja şi se vor cunoaşte bine, se poate să aibă unele greutăţi. Aşa se întâmplă la fiecare început.

Într-o zi a venit la Colibă cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, pentru că nu se înţelege cu femeia lui. Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o "umflătură", femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină "rindeluire". Ia două scânduri nerindeluite, una care are un nod într-un loc, iar cealaltă în alt loc, încearcă să le uneşti, şi vei vedea că rămâne un gol între ele. Dacă însă rindeluieşti puţin una dintr-o parte, iar cealaltă din partea opusă, dar cu aceeaşi rindea, îndată se vor uni.

Unii bărbaţi îmi spun: "Nu mă înţeleg cu femeia mea. Avem caractere deosebite. Cum poate face Dumnezeu astfel de lucruri ciudate? Nu putea, oare, rândui nişte situaţii astfel încât să se potrivească soţii, ca să poată trăi duhovniceşte?". "Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-aţi mânia repede. Aţi fi dărâmat casa. Sau, dacă amândoi aţi fi cu caractere blânde. Aţi fi dormit în picioare. Dacă aţi fi fost zgârciţi, v-aţi fi potrivit, dar aţi fi mers amândoi în iad. Iar dacă aţi fi fost amândoi cu dare de mână, aţi fi putut ţine casa? Aţi fi distrus-o şi copiii voştri ar fi umblat pe drumuri. Dacă un lemn strâmb ia tot un lemn strâmb, nu-i aşa că nu se vor potrivi între ele? Ci se vor omorî într-o zi. Dar ia ascultaţi ce se întâmplă. Dumnezeu rânduieşte ca unul bun să ia un lemn strâmb, ca să-l ajute, pentru că se poate ca acela să aibă intenţie bună, dar să nu fi fost ajutat de mic.
Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia, ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dacă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? "Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi". Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: "Vai, ce-am păţit!" va spune unul, "Vai, ce-am păţit!" va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: "Ia stai, nu este un lucru chiar aşa de grav ceea ce se întâmplă!". Am văzut aceasta la multe perechi de soţi.

Atunci când soţii au caractere diferite pot ajuta mai mult şi în educaţia copiilor lor. Unul frânează puţin, iar celălalt spune: "Lasă-i pe copii puţin mai liberi". Dacă amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăşi îi vor pierde. În timp ce, în felul acesta, află şi copiii un echilibru.

Vreau să spun că toate sunt de trebuinţă. Dar, fireşte, nu trebuie să întreacă măsura, ci fiecare să-l ajute pe celălalt în felul său. Dacă, de pildă, mănânci ceva foarte dulce, simţi nevoia apoi să mănânci ceva care este puţin sărat. Să presupunem că mănânci mulţi struguri, dar vrei şi puţină brânză, ca să-ţi taie dulceaţa. Sau verdeţurile, dacă sunt foarte amare, nu se pot mânca. Puţin amar, însă, ajută, precum şi puţin acru. Dar dacă cel care este acru va spune: "Să vă faceţi toţi acri ca mine", cel care este amar: "Să vă faceţi toţi amari", iar cel care este sărat, va spune: "Să vă faceţi toţi săraţi", atunci nu se va putea face sat.

Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. I-a dat bărbatului bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.

Scriptura spune că: "Bărbatul este capul femeii”. Adică Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să stăpânească peste femeie. Iar a stăpâni femeia peste bărbat este o ocară adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a plăsmuit mai întâi pe Adam şi el a spus despre femeia sa: "Iată acesta-i os din oasele mele şl carne din carnea mea”. Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-şi iubească femeia. În dragoste există respect şi respectul se află în dragoste. Căci cel pe care îl iubesc, îl şi respect. Şi cel pe care îl respect, îl şi iubesc. Adică nu este altceva una şi altceva cealaltă, ci amândouă sunt acelaşi lucru.
Oamenii însă se depărtează de această armonie a lui Dumnezeu, neîntelegând ceea ce spune Evanghelia. Şi astfel bărbatul, interpretând greşit cele pe care le spune Evanghelia, îi spune femeii sale: "Trebuie să te temi de mine". Dar dacă s-ar fi temut de tine, nu te-ar fi luat în căsătorie. Sunt şi unele femei care spun: "De ce să se teamă femeia de bărbat? Cu asta nu sunt de acord. Ce fel de religie este aceasta? Nu există egalitate?". Dar, vezi ce spune Sfânta Scriptură? "Începutul înţelepciunii este frica de Domnul". Frica de Dumnezeu înseamnă respectul faţă de Dumnezeu, evlavia, sfiala duhovnicească. Frica aceasta te face să simţi teamă. Ea este ceva sfânt.

Egalitatea cu bărbaţii pe care o cer astăzi femeile poate fi valabilă numai până la un punct. Astăzi femeilor, deoarece lucrează şi votează, le-a intrat în cap un duh bolnăvicios şi cred că sunt egale cu bărbaţii. Fireşte sufletele sunt la fel. Dar dacă bărbatul nu-şi iubeşte femeia, iar femeia nu-l respectă pe bărbat, atunci se creează scene neplăcute în familie. Mai demult era considerat un lucru foarte grav faptul de a vorbi împotriva bărbatului. Astăzi a intrat în lume un duh de răzvrătire. Ce frumos era mai demult! Am cunoscut odată o pereche de soţi. Bărbatul era foarte mic, iar femeia lui era voinică şi înaltă până colo sus. O sută optzeci de ocale de grâu le descărca singură din căruţă. Odată un lucrător - înalt şi acela - a făcut o glumă cu ea. Atunci aceea îl înhaţă şi-l aruncă cât colo ca pe un băţ de chibrit. Dar să fi văzut ce ascultare făcea de bărbatul ei, cum îl respecta! Astfel se ţine familia, altfel nu se poate.

Urari pentru tineri casatoriţi: "Hristos şi Maica Domnului să fie cu voi. Dimitrie, îţi dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, în afară de Maria. La fel şi Măriei".

Cineva m-a întrebat: "Ce uneşte mai mult pebărbat cu femeia?". "Recunoştinţa", îi răspund. Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.

Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei, pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini datoriile lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie din început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine şi nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, totdeauna se pune unul în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Şi atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, atunci când o cer împrejurările, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte, soţii nu au dragoste între ei, deşi s-ar afla
aproape, în realitate însă se află departe unul de altul. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.

Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oamenii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială) şi îi desparte atunci când ele dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce, atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Atunci când există numai dragoste trupească, şi dacă, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-l aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui. "Părinte, mi-a spus, sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenunchiat în camera mea, ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic fără numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu". M-am minunat, deoarece am înţeles că omul acesta se învrednicise să vadă lumina necreată, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase. "Părinte, mi-a spus, sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme însă femeia mea nu a mai avut răbdare să se preocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Şi apoi mi-a cerut un apartament, ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo pe prietenii ei. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă, mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut. Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezultat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi, am aflat că venise aici în Grecia şi locuia la o casă de desfrânare. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenunchiat să mă rog. «Dumnezeul meu, am spus, ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul. Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Şi atunci m-a învăluit acea lumină şi inima mea a fost inundată de pace". Atunci eu i-am spus: "Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip".
De aceea spun că ne vor judeca mirenii. Vedeţi, acesta care era medic în America, care avea o astfel de soţie, şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!

Prin răbdare se menţine familia

- Ce face sora ta? Cum o duce cu soţul ei?
- Părinte, am auzit că are greutăţi, dar face răbdare şi merge înainte.
- Aşa este. Atunci când doi sunt înjugaţi şi unul este puţin mai slab sau mai leneş, atunci celălalt depune mai multă putere şi trage, târându-l oarecum şi pe acela.

- Părinte, cum poţi face faţă unuia care este nervos?
- Prin răbdare.
- Şi dacă nu ai?
- Mergi şi cumpără! Se vinde la super-market... Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te şi la pescari! Ei nu merg la pescuit dacămarea nu este liniştită, ci fac răbdare până ce vaîndrepta vremea.

- Părinte, cui se datorează nerăbdarea oamenilor?
- Multei lor păci lăuntrice... Dumnezeu a legat mântuirea oamenilor de răbdare. "Cel care va răbda până în sfârşit, acela se va mântui", spune Evanghelia. De aceea, Dumnezeu îngăduie greutăţi şi diferite încercări pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare.
Răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine familia. Am văzut fiare care au devenit mieluşei. Prin încredere în Dumnezeu, lucrurile evoluează duhovniceşte cu multă uşurinţă.

- Părinte, cum de a reuşit acea femeie să nu-şi osândească bărbatul?
- Printr-un gând bun: "Este bărbatul meu. O fi spus şi el vreun cuvânt. Eu dacă aş fi fost în locul lui, poate aş fi făcut la fel". Punea în lucrare Evanghelia şi de aceea Dumnezeu îi trimitea harul Său. Şi dacă oamenii din lume fac răbdare şi se umplu de har, cu cât mai mult trebuie să facem răbdare noi monahii, care avem toate condiţiile şi toate posibilităţile pentru o viată duhovnicească.

După cum am înţeles, cele mai mari scandaluri, nu numai în familii, ci şi în state, se fac de la lucruri de nimic. În familie, unul trebuie să se smerească înaintea celuilalt, să-i imite virtuţile, dar să-i suporte şi capriciile. Pentru o astfel de înfruntare a lucrurilor, foarte mult îl ajută pe cineva atunci când se gândeşte că Hristos S-a jertfit pentru păcatele noastre şi ne rabdă pe toţi, miliarde de oameni, deşi este fără de păcat, în timp ce noi, atunci când suntem chinuiţi de capriciile altora, ne plătim păcatele. Bunul Dumnezeu le rânduieşte astfel încât unul, cu harisma cu care este înzestrat, să-l ajute pe celălalt şi, prin cusurul pe care îl are, să se smerească înaintea aceluia. Pentru că fiecare om are harismele sale, dar are şi câteva cusururi pe care trebuie să se nevoiască să le taie.

Am observat că unii duhovnici spun bărbaţilor care au probleme cu femeile lor: "Fă răbdare, căci aceasta este crucea ta. Ce să facem? Vei avea plată de la Dumnezeu". Merg apoi femeile şi le spun şi lor: "Fă răbdare, ca să iei răsplată de la Dumnezeu". Adică se poate să fie amândoi vinovaţi şi la amândoi duhovnicul să le spună: "Fă răbdare!". Şi atunci, cel care este vinovat îşi odihneşte gândul crezând că îl suportă pe celălalt, în timp ce în fiecare zi îl face să-şi iasă din fire.
Nici voi să nu îndreptăţiţi vreodată pe femeile care vin aici şi vi se plâng de bărbaţii lor. Eu nu îndreptăţesc nici pe bărbaţi, nici pe femei, ci numai îi fac să se pună pe gânduri.

Dacă unul din soţi trăieşte duhovniceşte, şi are dreptate, totuşi nu trebuie să ceară dreptate, deoarece, ca un om duhovnicesc ce este, trebuie să înfrunte în chip duhovnicesc nedreptatea. Adică să le înfrunte pe toate potrivit dreptăţii dumnezeieşti, căutând să-l odihnească pe celălalt. Căci, dacă un suflet este slab şi greşeşte, are oarecum circumstanţe atenuante. Însă celălalt, care este într-o stare duhovnicească mai bună, dar nu arată înţelegere, greşeşte mult mai mult. Dacă şi oamenii duhovniceşti înfruntă lucrurile lumeşti cu dreptatea lumească, ce se va întâmpla după aceea? Trebuie să meargă mereu la judecătoriile lumeşti. De aceea se chinuiesc oamenii.

2007-02-19T09:59:00.001+02:00

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)

Naşterea de prunci

Dumnezeu "pe toate le-a făcut bune foarte". Bărbatul simte o atracţie firească spre femeie şi femeia spre bărbat. Dacă nu ar fi existat această atracţie, niciodată nimeni nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutăţile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creşterea copiilor şi nu ar fi hotărât să pornească pe această cale.

Cei căsătoriţi, fiindcă duc o viaţă conjugală, nu sunt îndreptăţiţi să uite că omul nu este numai trup, ci este şi duh, şi să trăiască astfel fără frâu. Ci trebuie să se nevoiască pentru a-şi supune trupul duhului. Soţii au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită patima trupească şi copiilor lor. Un copil ai cărui părinţi au multă cugetare trupească are de mic astfel de înclinaţii, pentru că ia cugetare trupească de la ei. La început ea este slabă, ca şi toate celelalte patimi ce se moştenesc - ca urzica pe care, atunci când o plantezi, o poţi prinde cu mâna, dar când se măreşte, înţeapă - dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are discernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va trebui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creşte.

Despre relaţiile între soţi, atât ale preoţilor căsătoriţi, cât şi ale mirenilor, Sfinţii Părinţi nu rânduiesc ceva precis, şi de aceea el este ceva care nu poate fi încadrat în canoane, pentru că nu pot fi puşi toţi oamenii pe acelaşi calapod. Sfinţii Părinţi lasă lucrul acesta la discernământul, mărimea de suflet, sensibilitatea duhovnicească şi la puterea fiecăruia. Scopul este să se nevoiască omul cu discernământ şi mărime de suflet, potrivit cu puterile lui duhovniceşti. La început, fireşte, nu ajută vârsta, dar, cu cât trec anii şi se vlăguieşte trupul, se poate impune duhul şi astfel pot şi cei căsătoriţi să guste puţin şi din desfătările dumnezeieşti. Şi astfel se retrag în chip firesc de la plăcerile trupeşti, pe care încep să le vadă ca pe nişte nimicuri. În felul acesta se înduhovnicesc, oarecum, şi cei căsătoriţi, ajungând astfel în Rai pe cărarea odihnitoare cu cotituri. Monahii însă o iau de-a dreptul, căţărându-se pe stânci şi astfel se urcă în Rai. Are mare însemnătate şi faptul ca amândoi soţii să aibă acelaşi temperament. Iar dacă se întâmplă ca unul să aibă un temperament mai domol şi celălalt mai vioi, atunci trebuie să se facă o jertfă din partea celui mai puternic pentru cel slab, care încet-încet va fi ajutat să-şi dobândească sănătatea sufletească. Şi astfel, sănătoşi amândoi, să meargă înainte.

De multe ori, destule perechi de soţi îmi destăinuiesc neliniştea lor cu privire la naşterea de prunci şi îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulţi. Însă ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dumnezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încredinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii.

Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: "Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate" şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii.

Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici... Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine.

Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea, tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu îi distruge Dumnezeu. În timp ce oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti, aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu, şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echilibraţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi de la neliniştea pentru apropierea sfârşitului lumii, vedem astăzi cum, cu harul lui Dumnezeu, propăşeşte o generaţie bună. Diavolul distruge, dar şi Bunul Dumnezeu lucrează şi nu va lăsa să dispară neamul nostru.

Soţii trebuie să fie totdeauna pregătiţi să primească voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Pe cel care se încrede în Dumnezeu, El nu-l va lăsa. Noi nu facem nimic pentru Dumnezeu, iar El face atâtea pentru noi. Cu câtă dragoste şi dărnicie ni le dă pe toate! Există oare ceva pe care Dumnezeu să nu-l poată face? De aceea soţii trebuie să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu şi să spună: "Dumnezeul meu, Tu te îngrijeşti de binele nostru, «facă-se voia Ta»". Şi atunci se va împlini ceea ce cer. Deoarece numai atunci se va face voia lui Dumnezeu, când spunem: "Facă-se voia Ta" şi ne încredinţăm Lui întru toate. Însă noi, pe de o parte spunem: "Facă-se voia Ta", iar pe de alta insistăm să se facă voia noastră. Atunci ce să mai facă Dumnezeu cu noi?

Cel mai mare şi cel mai bun părinte este cel care s-a renăscut duhovniceşte pe sine însuşi şi ajută şi pentru renaşterea duhovnicească a copiilor, pentru a-i ajuta astfel să ajungă în Rai.

Dumnezeu iubeşte şi poartă de grijă mai mult de perechile care au mulţi copii. Într-o familie mare, se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dezvolte normal, atâta timp cât părinţii le dau o educaţie bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic. Există sentimentul de dăruire şi trăiesc într-o atmosferă de jertfire de sine şi dragoste. Cel mic îl şi iubeşte, dar îl şi respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulţi copii, acestea toate se cultivă în chip firesc.

De aceea, atunci când în familie sunt doar unul sau doi copii, părinţii trebuie să fie foarte atenţi cum să-i crească. De obicei, părinţii acestor copii caută să nu le lipsească nimic, iar ei, având de toate, se netrebnicesc cu desăvârşire. Ia uită-te la o fată singură la părinţi şi care le are pe toate. Are şi servitoarea ei, care-i aduce mâncarea la ora fixă, care-i va aranja şi camera. Servitoarea este plătită, dar şi sporeşte duhovniceşte, deoarece se dăruieşte pe sine, se jertfeşte, în timp ce aceea, dacă nu va face nici cea mai mică jertfire de sine, va rămâne buştean. Eu recomand tinerilor să-şi ia soţii din fetele familiilor numeroase, deoarece copiii care cresc cu lipsuri materiale se obişnuiesc cu jertfirea de sine, şi astfel se gândesc cum să-i ajute pe părinţii lor. Iar lucrul acesta rar îl întâlneşti la copiii deprinşi cu traiul bun.

Atunci când un om încalcă o poruncă a Evangheliei, responsabil este numai el. Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea statului (legiferarea avortului), atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul, ca să se îndrepte.

2007-02-19T00:10:00.000+02:00

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)

Rolul mamei în educaţia copiilor

- Părinte, ne-ati spus odată că omul creşte şi se maturizează prin dragoste.
- Nu ajunge să iubească cineva pe altul, ci trebuie să-l iubească mai mult decât pe sine. Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însăşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească.

O tânără, înainte de a se căsători, poate dormi dimineaţa chiar şi până la ora zece şi poate dori ca şi ceaşca de lapte să i-o pregătească mama ei. Nu are chef să facă nimic. Le vrea pe toate de-a gata, şi vrea ca toţi să poarte grijă de ea. Are pretenţii de la mama, pretenţii de la tata, iar ea îşi caută de huzurul ei. Deşi există dragoste în firea ei, ea nu se dezvoltă, pentru că primeşte mereu ajutor şi binecuvântare de la mama ei, de la tatăl ei şi de la fraţii ei. Însă din clipa în care devine mamă, seamănă cu motorul care cu cât este mai accelerat, cu atât se încarcă mai mult, pentru că dragostea lucrează mereu. Mai întâi se îngreţoşa atunci când atingea ceva murdar şi se spăla cu săpun mirositor. După aceea însă, atunci când se murdăreşte copilul şi trebuie să-1 cureţe, ai zice că ia în mână... marmeladă. Nu se îngretoşează. Mai înainte dacă o deşteptai, striga de ce o deranjezi. După aceea însă, atunci când plânge copilul, chiar dacă nu doarme toată noaptea, nu-i vine greu, ci îl îngrijeşte pe copil şi se bucură. De ce? Pentru că încetează de a mai fi copil. A devenit mamă şi a venit vremea jertfei, a dragostei.

Mama ajunge să aibă mai multă dragoste şi jertfire de sine decât tatăl, deoarece tatălui nu i se dau multe ocazii ca să se jertfească. Mama se chinuieşte, se osteneşte mai mult cu copiii, dar în acelaşi timp "se încarcă" de har prin grija faţă de ei. Dăruieşte continuu, de aceea şi primeşte mereu. Tatăl nici nu se chinuieşte atât de mult cu copiii, dar nici nu se "încarcă", de aceea şi dragostea lui nu este ca aceea a mamei.

Inima femeii se netrebniceşte atunci când dragostea sădită în firea ei nu află ieşire. Mi-a făcut o deosebită impresie cazul unui cunoscut de al meu care avea două surori. Una s-a căsătorit de foarte tânără şi a dobândit şi mulţi copii. Se jertfea mereu. Mai cosea şi la maşină şi din ce câştiga dădea milostenie la săraci. Cu câteva zile mai înainte a venit aici şi mi-a spus: "Acum am şi nepoţei!" şi îi tresaltă inima de bucurie. Cealaltă nu s-a căsătorit, nu şi-a pus în valoare în chip duhovnicesc nici lipsa de grijă pe care o avea şi a devenit... nu mă întreba! O făptură netrebnică. Se plictisise chiar şi de viaţă. Aştepta ca bătrâna ei mamă să o slujească şi tot nemulţumită era. Dar oare de ce s-au întâmplat toate acestea? Pentru că nu s-a produs schimbarea înlăuntrul ei, pentru că nu a devenit mamă şi nici nu a pus în valoare dragostea ce există în firea femeiască, ajutând pe cei care au nevoie.
De aceea spun că jertfirea de sine este absolut necesară pentru femeie. Bărbatul, chiar şi atunci când nu şi-ar cultiva dragostea, nu suferă mare pagubă. Femeia însă, cu dragostea pe care o are, dacă cumva nu o canalizează corect, este o maşină care funcţionează, dar nu are materia primă pe care să o prelucreze şi astfel merge în gol zguduindu-se pe sine şi zguduind şi pe alţii.

- Părinte, Sfântul Nectarie, într-o epistolă către monahii, le scrie să nu uite că sunt femei şi de aceeasă încerce să imite pe Cuvioase, iar nu pe Cuvioşi. De ce spune aceasta? Oare pentru că femeile nu au rezistenţă?
- Cine? Femeile să nu aibă rezistenţă? Eu m-am minunat de multa lor rezistenţă. Femeia poate fi mai slabă cu trupul, poate avea mai puţine puteri trupeşti decât bărbatul, dar cu inima ce o are, dacă o pune în lucrare, are o astfel de rezistenţă, încât întrece şi puterea bărbătească. Bărbatul are putere trupească, dar nu are inima pe care o are femeia.

Pe mamă o doare pentru copiii ei, se osteneşte, dar nu simte oboseala. Se sileşte pe ea însăşi, dar fiindcă îşi iubeşte copiii şi casa, pe toate le face cu bucurie. Mai mult se oboseşte unul care stă întins toată ziua, decât ea. Mi-aduc aminte că, atunci când eram mic, mama trebuia să care apă, care era foarte departe de casă; trebuia să facă mâncare, să facă pâine, să spele rufele, să meargă şi la ogor. Adică făcea toate treburile, ne avea şi pe noi care o zăpăceam şi pe lângă toate acestea trebuia să facă şi judecată atunci când ne certam. Însă spunea: "Aceasta este datoria mea. Sunt obligată să le fac pe toate, fără murmur". Iar aceasta o spunea din toată inima, deoarece îşi iubea casa şi copiii ei şi nu se descuraja din pricina treburilor, ci pe toate le făcea cu bucurie.

Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult mama îşi iubeşte casa. Cu toate că înaintează în vârstă, ea se jertfeşte tot mai mult, ca să-şi crească şi nepoţeii ei. Şi deşi puterile ei trupeşti se împuţinează, dar fiindcă ceea ce face, face cu toată inima, ea are mai mult curaj decât în tinereţile ei, mai mult curaj chiar şi decât bărbatul ei.

Educaţia copilului începe încă din perioada sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece se supără şi se mâhneşte, atunci şi fătul se tulbură în ea. Iar dacă mama se roagă şi trăieşte duhovniceşte, copilaşul din pântecele ei se sfinţeşte. De aceea, femeia atunci când este însărcinată trebuie să rostească rugăciunea lui Iisus, să citească puţin din Evanghelie, să psalmodieze, să nu-şi pricinuiască nelinişti, dar şi ceilalţi să caute să nu o mâhnească. Făcând astfel, copilul care se va naşte va fi sfinţit, iar părinţii nu vor avea probleme cu el, nici când este mic, nici când va creşte mare.
Apoi, după ce se va naşte copilul, mama trebuie să-l alăpteze cât poate mai mult. Laptele mamei dă sănătate copiilor ei. Prin alăptare, copiii nu sug numai lapte, ci şi dragoste, afecţiune, mângâiere, siguranţă, dobândind astfel un caracter puternic.

Mai demult o mamă putea alăpta şi copilul vecinei, dacă aceea nu avea lapte. Acum însă multe mame se îngreuiază să-şi alăpteze chiar şi propriii lor copii. Mama care se leneveşte şi nu-şi alăptează copilul transmite această lenevire şi copilului ei. Mai demult, cutiile cu lapte concentrat aveau pe ele o etichetă cu o mamă care ţinea la sânul ei un copil. Acum însă au o mamă care tine în braţe nişte flori. Mamele nu-şi mai alăptează copiii, şi astfel aceştia cresc fără mângâierea mamei. Şi atunci cine le va da afecţiune şi dragoste? Cutia cu laptele de vacă? Copiii sug din sticla "îngheţată" şi astfel îngheaţă şi inima lor. Apoi, după ce cresc mari, caută mângâiere în sticla de la tavernă. Dacă copiii nu vor primi afecţiune, nu vor avea de unde să dăruiască afecţiune, şi astfel se transmit mai departe patimile părinţilor. Apoi vin mamele la mine şi-mi spun: "Părinte, fă rugăciune, căci îmi pierd copilul!"

- Părinte, este bine ca femeia să lucreze?
- O tânără care a studiat şi a început să lucreze înainte de a se căsători, cu greu îşi va lăsa serviciul atunci când va deveni mamă, pentru a se dărui copiilor ei. În timp ce alta care nu a studiat şi are serviciu simplu, mult mai uşor îl poate lăsa.

- Părinte, dacă femeia nu are copii, cred că serviciul o ajută.
- Adică, dacă nu are copii, trebuie neapărat să aibă un serviciu? Nu există oare atâtea lucruri pe care să le poată face? Desigur, dacă are copii, cel mai bine este să stea acasă. Căci altfel cum vor fi ajutaţi copiii?

- Părinte, multe femei spun că nu o pot scoate la capăt şi de aceea sunt nevoite să lucreze.
- Nu o scot la capăt pentru că vor să aibă televizor, video, maşină personală şi de aceea trebuie să lucreze, neglijându-şi şi chiar pierzându-şi în felul acesta copiii. Dacă va lucra numai tatăl şi se vor limita numai la strictul necesar, atunci nu va exista nici o problemă. Când însă vor lucra amândoi, pentru că, chipurile, nu le ajung banii, atunci familia se va risipi şi-şi va pierde sensul ei adevărat. Şi atunci copiii ce să mai facă? Dacă ar trăi mai simplu, ar fi şi mamele mai odihnite şi s-ar bucura şi copiii. Cineva ştia şapte limbi, iar femeia lui se silea să înveţe patru, dădea şi lecţii şi lua şi medicamente, ca s-o scoată la capăt. Copiii lor s-au născut sănătoşi, dar crescând, s-au vătămat. Apoi au urmat psihanalize, etc... De aceea le spun mamelor să-şi simplifice viata lor, pentru a se putea ocupa mai mult de copiii lor, care au atâta nevoie de ele. Altceva este să aibă şi o altă preocupare în casă şi să se îndeletnicească cu ea atunci când se oboseşte cu copiii. Atunci când mama este în casă, îi poate supraveghea pe copii, rânduieşte cum trebuie lucrurile şi astfel se evită multe necazuri.

Astăzi copiii nu se satură de dragostea mamei şi nici nu învaţă limba maternă, pentru că mama lipseşte, fiind toată ziua la serviciu şi-şi lasă copiii cu femei străine. De o mie de ori o duc mai bine copiii de la creşă, unde se află şi vreo educatoare cu dăruire, care să le arate puţină afecţiune, decât copiii pe care îi părăsesc părinţii şi sunt îngrijiţi de o femeie plătită. Şi după aceea ce se întâmplă? Cel care nu are o mamă, are o grămadă de doici.

- Părinte, cum îşi poate rândui o femeie treburile ei, astfel încât să aibă timp şi pentru rugăciune? Adică ce raport trebuie să existe între lucru şi rugăciune?
- De obicei, femeile nu au măsură la treburi. Vor mereu să înceapă treburi noi. Şi deşi au o inimă mare şi ar fi putut să facă o gospodărie foarte bună în sufletul lor, îşi cheltuiesc inima cu lucruri neînsemnate. Dacă femeia vrea ceva frumos, se bucură, îşi dăruieşte o bucată de inimă acestui lucru, altă bucată altui lucru. Iar pentru Hristos ce va mai rămâne? Căscaturile în vremea rugăciunii din pricina oboselii.
Cu cât se depărtează inima femeii de lucrurile cele frumoase, cu atât se apropie mai mult de Hristos. Iar când inima este dăruită lui Hristos, atunci ea are mare putere.

- Părinte, o mamă mi-a spus: "Sunt slabă trupeşte şi mă obosesc repede, nici treburile nu apuc să le termin şi nici timp pentru rugăciune nu-mi rămâne".
- Să-şi simplifice viaţa, ca să-i rămână timp şi pentru rugăciune. Căci în felul acesta ea poate spori mult duhovniceşte. Dacă o mamă şi-a simplificat viaţa ei, dar se osteneşte pentru că are mulţi copii, atunci este îndreptăţită să spună "sunt obosită". Dar dacă îşi pierde timpul căutând să-şi aranjeze casa cât mai frumos pentru străinii care o vor vizita, atunci ce să mai spui? Unele mame, pentru a le avea pe toate aranjate în casă, îşi constrâng atât de mult copiii, încât nu-i lasă nici măcar să mişte un scaun sau o pernă. Le impun disciplină militară şi astfel copiii, deşi se nasc sănătoşi, din păcate cresc vătămaţi. Un om inteligent, dacă va vedea într-o casă cu mulţi copii toate lucrurile puse la locul lor, va trage concluzia că, sau copiii sunt vătămaţi la minte, sau mama este barbară şi le impune disciplină militară. Le-a băgat frica în suflet şi de aceea copiii se tem să se joace. Odată am mers la o casă cu mulţi copii. Câtă bucurie mi-au pricinuit copiii cu neorânduielile lor copilăreşti, care stricau ordinea lumească - adică fiecare lucru să fie pus la locul lui. Dar tocmai aceasta este cea mai mare neorânduială, care îl oboseşte mult pe omul contemporan.

Mai demult nu existau cărţi duhovniceşti, pentru a se folosi mamele din cititul lor. Astăzi, însă, există o grămadă de cărţi patristice, o mulţime de traduceri, dar, din păcate, cele mai multe mame se ocupă sau cu lucruri de nimic, sau lucrează pentru a face faţă cheltuielilor.
Este mai bine ca mama să se ocupe de educaţia copiilor, decât să se preocupe în mod exagerat de menajul casei, de lucrurile neînsufleţite. Să le vorbească despre Hristos, să le citească vieţile sfinţilor şi o dată cu aceasta să se ocupe şi de curăţirea sufletului ei, pentru a străluci duhovniceşte. Viaţa duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot şi sufletele copiilor ei. Astfel şi copiii ei vor trăi bucuroşi şi ea va fi fericită, deoarece îl are pe Hristos înlăuntrul ei. Dacă mama nu are timp să rostească nici măcar un "Sfinte Dumnezeule...", atunci cum se vor sfinţi copiii?

- Părinte, dar atunci când mama are mulţi copii şi multe treburi de făcut?
- Atunci când mama face treburi în casă, nu se poate ruga în acelaşi timp? Pe mine mama mea m-a învăţat să rostesc rugăciunea lui Iisus. Atunci când noi, ca nişte copii ce eram, făceam vreo neorânduială şi era gata să se mânie, o auzeam spunând: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!". Când băga pâinea în cuptor, spunea: "În numele lui Hristos şi al Maicii Domnului". Iar când frământa şi gătea, rostea mereu rugăciunea. În felul acesta se sfinţea şi ea, se sfinţeau şi pâinea şi mâncarea, se sfinţeau şi cei care le mâncau.

Câte mame care au avut viaţă sfântă, nu au avut şi copii sfinţiţi!

Evlavia mamei are mare însemnătate. Dacă mama are smerenie, frică de Dumnezeu, toate lucrurile din casă merg bine. Cunosc mame tinere ale căror feţe strălucesc, deşi nu au fost ajutate de nicăieri. După copii îmi dau seama în ce stare duhovnicească se află mamele lor.

2007-02-18T23:35:00.000+02:00

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)

Responsabilitatea părinţilor pentru educaţia copiilor

Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pentru a-l curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai în adânc. Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia puţin atunci când vor creşte, datorită vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Pentru că frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.

Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea mai grea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Atunci părinţii să facă tot ceea ce pot pentru a-i ajuta, iar ceea ce nu pot face, pentru că întrece puterile lor, să o încredinţeze Atotputernicului Dumnezeu. Când părinţii îşi încredinţează copiii lor lui Dumnezeu, atunci El este obligat să-i ajute în lucrurile care nu se pot face omeneşte. Dacă, de pildă, copiii nu ascultă, să-i încredinţeze lui Dumnezeu, iar nu să caute diferite moduri de a-i constrânge. Mama să-i spună lui Dumnezeu: "Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei!"

Aşa cum a dispărut încrederea copiilor în părinţi, tot astfel a dispărut şi încrederea părinţilor în Dumnezeu. Şi auzi adeseori pe mulţi părinţi spunând: "De ce tocmai copilul nostru să apuce pe un drum rău? Doar noi mergem regulat la biserică". Şi aceasta se întâmplă pentru că părinţii nu-I dau lui Hristos şurubelniţa ca să le strângă puţin copiilor lor vreun şurub slăbit, ci vor să le facă ei singuri pe toate. Şi cu toate că există Dumnezeu, Care ocroteşte copiii, şi îngerul lor păzitor este mereu lângă ei, ocrotindu-i şi el la rândul său, părinţii se neliniştesc până se îmbolnăvesc. Şi deşi sunt oameni credincioşi, se comportă ca şi când nu ar exista Dumnezeu şi înger păzitor, împiedicând astfel intervenţia dumnezeiască. În timp ce ar trebui să se smerească şi să ceară ajutor de la Dumnezeu şi atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor.

- Părinte, pentru educaţia copiilor sunt răspunzători numai părinţii?
- Cea mai mare răspundere o au părinţii, pentru că, potrivit cu educaţia ce o vor da copiilor lor, aceştia vor deveni clerici buni, dascăli buni, etc. şi vor ajuta şi ei la rândul lor atât pe copiii lor, cât şi pe ceilalţi. Iar dintre părinţi, mama are răspundere mai mare pentru educaţia copiilor.

Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhov-niceşte, copilul se va naşte sfinţit. Iar în continuare, dacă îl vor ajuta duhovniceşte, va deveni un om sfinţit şi va ajuta societatea, fie că va sluji în biserică, fie că va ajunge într-un post de răspundere. Cu toţii trebuie să-i ajutăm pe copii să devină oameni cinstiţi şi astfel să rămână puţin aluat pentru generaţiile viitoare. Pentru că acum, aşa cum merg lucrurile, este pe cale să dispară şi aluatul. Şi dacă va dispărea aluatul, ce se va întâmpla după aceea?

Părinţii care nasc copii şi le dăruiesc trupul trebuie să contribuie, pe cât pot, şi la renaşterea lor duhovnicească. Pentru că omul, dacă nu renaşte duhovniceşte, va merge în iad. Apoi, ceea ce nu pot face ei înşişi pentru copiii lor, să încredinţeze dascălilor. De aceea şi biserica noastră spune: "Pe părinţii şi învăţătorii noştri". Există însă şi Părinţi duhovniceşti, care, deşi nu au copii, pot însă ajuta mai eficient la educaţia copiilor, pentru că lucrează la renaşterea lor duhovnicească.
Vreau să spun că toţi trebuie să ajutăm, fiecare în felul său, cu exemplul său, pentru renaşterea duhovnicească a copiilor, astfel încât şi în această viaţă să trăiască în pace şi în cealaltă să meargă în Rai. Atunci când copiii vor deveni oameni duhovniceşti, nu vor mai trebui nici legi, nici alt mod de constrângere. "Legea nu este pusă pentru cel drept", ci pentru călcătorii de lege. Stăpânirea duhovnicească este mai presus decât stăpânirile omeneşti.

- Părinte, atunci când copilul nu ascultă şi se împotriveşte, cum trebuie să procedeze părinţii?
- Dacă nu ascultă copilul şi se comportă urât, înseamnă că există o pricină. Se poate ca el să fi văzut scene urâte, sau să fi auzit cuvinte murdare în casă sau în afara ei. Oricum, pe copii îi ajutăm în problemele duhovniceşti mai ales prin exemplul nostru şi nu prin constrângere. Iar cel mai mult îi ajută mama prin purtarea, prin ascultarea şi respectul ei faţă de soţ. Dacă în vreo problemă are o părere diferită faţă de cea a soţului, niciodată să nu şi-o exprime în faţa copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean, niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar şi atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptăţească. Dacă, de pildă, acesta se poartă urât, să le spună copiilor: "Tata este obosit, pentru că a lucrat toată noapteaca să termine o treabă urgentă. Iar aceasta pentru voi o face".

Mulţi părinţi se ceartă în faţa copiilor şi astfel le dau lecţii urâte, iar sărmanii copii se întristează. După aceea, părinţii, ca să-i mângâie, le fac toate hatârurile. Merge tatăl şi-l ia pe copil cu binişorul: "Puiu' tatii, ce vrei să-ţi cumpăr?". Merge apoi mama, să-l alinte şi ea un pic şi astfel copiii cresc mofturoşi şi pretenţioşi. Iar după aceea, dacă părinţii nu le pot da lucrul pe care copiii lor îl cer, aceştia îi ameninţă că se vor sinucide.

Şi văd cât de mult îi ajută pe copii exemplul bun al părinţilor. Când copiii îi văd pe părinţii lor că au dragoste între ei, că se respectă unul pe altul, că se poartă cu bună cuviinţă, că se roagă, atunci ei le întipăresc pe acestea în sufletul lor. De aceea spun că cea mai bună moştenire pe care părinţii o pot lăsa copiilor lor este evlavia lor.

Copilul are nevoie de multă dragoste şi afecţiune, precum şi de multă povăţuire. Vrea să stai lângă el, să-ţi spună problemele lui, să-l mângâi, să-l săruţi. Atunci când copilul cel mic este câteodată neliniştit şi face zburdălnicii, dacă mama lui îl ia în braţe, îl mângâie şi-l sărută, se linişteşte. Dacă de mic copil se satură de dragoste şi afecţiune, mai târziu va avea putere să înfrunte toate problemele vieţii.

Astăzi însă, cei mai mulţi copii îi văd pe părinţii lor numai seara, pentru puţin timp, şi astfel nu se satură de dragoste. De multe ori părinţi care sunt învăţători sau medici şi se ocupă la serviciul lor cu copiii, atunci când se întorc acasă nu mai au afecţiune şi pentru copiii lor. Sunt obosiţi, căci li s-a terminat bateria. Pe de o parte, tatăl se întinde în fotoliu, ia ziarul ca să citească ceva şi nu se ocupă deloc de copil, pe care, deşi se apropie de el, îl alungă, în loc să-i vorbească şi să-l mângâie. Iar pe de altă parte, mama se duce să pregătească ceva de mâncare, neavând nici ea timp să se ocupe de copii şi astfel sărmanii copii cresc lipsiţi de dragoste. Sau vezi unele cadre militare, care, fiind obişnuite să dea pedepse severe soldaţilor atunci când nu se supun, vor să impună şi în familie disciplina militară şi astfel se poartă aspru cu copiii lor sau chiar le dau şi câte o palmă pentru lucruri neînsemnate. La fel şi unii judecători nu arată dragoste şi afecţiune faţă de copiii lor, ci atunci când aceştia fac vreo poznă deschid şi acasă proces. De aceea aceşti copii vor avea mai târziu probleme psihologice.

- Părinte, oare nu din pricină că uneori copilul înjură spun că are diavol?
- Înjură? Când mama îl zoreşte pe copil până îl sufocă, atunci nu ştie nici el ce mai face. Îndrăcită este mama lui, iar nu copilul.
Oricum vom vedea lucruri surprinzătoare în Ziua Judecăţii. În vremea idolatriei, mamele îşi ardeau copiii înaintea statuii lui Moloh, pentru a lua parte astfel la doxologia adusă în cinstea acestui zeu. Dacă ar fi cunoscut ele pe adevăratul Dumnezeu ce jertfe nu ar fi făcut! Aceste mame vor avea circumstanţe atenuante în Ziua Judecăţii, deoarece au fost atrase cu înşelăciune la acest păcat. Însă mamele de astăzi, cu nepăsarea pe care o au faţă de copiii lor, ce circumstanţe atenuante vor avea? Acestora le va spune Dumnezeu: "Aţi cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, v-ati botezat, ati auzit şi aţi învăţat atâtea lucruri, însuşi Dumnezeu S-a răstignit ca să vă mântuiască, dar voi ce aţi făcut? Vă venea greu chiar şi numai să vă duceţi copiii la biserică să-i împărtăşiţi."

Greşelile părinţilor le plătesc copiii. Unii părinţi îşi distrug copiii, însă Dumnezeu nu este nedrept, ci are o deosebită dragoste faţă de copiii nedreptăţiţi din lumea aceasta, fie de către părinţi, fie de către alţi oameni. Atunci când din pricina părinţilor copilul o ia pe un drum strâmb, Dumnezeu nu-l va lăsa, pentru că i se justifică ajutorul dumnezeiesc. El va rândui astfel lucrurile încât să-l ajute.

- Părinte, de la ce vârstă încep copiii să fie influenţaţi de către cei din jur?
- Copiii îi copiază pe părinţi încă din leagăn. Imită ceea ce fac cei mari şi le înregistrează pe toate în "caseta" lor goală. De aceea părinţii trebuie să se nevoiască să-şi taie patimile lor. Indiferent dacă unele le-au moştenit de la proprii lor părinţi, ei vor da socoteală lui Dumnezeu, nu numai pentru că nu s-au nevoit să le taie, ci şi pentru că le transmit copiilor lor.

- Părinte, cum se face că doi fraţi, care au primit de mici aceeaşi educaţie în familie, nu seamănă deloc între ei?
- Adeseori copilul primeşte multe înrâuriri de la cei din afara familiei. Dar atunci când va creşte, dacă are intenţie bună, Dumnezeu îl va lumina mai mult pentru a înţelege înrâuririle negative pe care le-a primit şi pentru a se nevoi să le lepede.

Astăzi există în lume multă răutate. Vor să-i distrugă pe copii de mici. }n loc să-i frâneze de la rău până vor ajunge mari, îi împiedică de a face binele. Apoi sărmanii, după ce cad în păcat şi se chinuiesc, vor să se ridice, dar nu ştiu cum. Pentru că de vor apuca pe povârnişul cel dulce, cu greu se mai pot opri.

Părinţii trebuie să cultive dragostea dintre fraţi şi atunci când vor să-l ajute pe cel mai slab, să pregătească terenul, luând consimţământul fratelui mai puternic. Adică să-l ajute să înţeleagă că, într-adevăr, fratele lui are nevoie de sprijin. Dreptatea este a lui Dumnezeu şi trebuie să se împartă în mod egal, atât celui mai mare, cât şi celui mai mic. Celui mai mare cu respect, iar celui mai mic cu dragoste, fără a vătăma pe vreunul. Lucrul acesta se arată şi în Deuteronom. Dacă, de pildă, este vinovat cel mare, vom îndreptăţi pe cel mic, însă fără să-l mustram pe cel mare în faţa celui mai mic, ci să discutăm cu el separat, astfel încât să-l facem să-şi înţeleagă greşeala.

În casă este absolut necesar să existe o atmosferă de dragoste şi pace. De fiecare dată când copilul va primi în familie puţină dragoste, dar la un moment dat va aluneca puţin, se va întoarce, deoarece va vedea că nu poate afla dragoste în altă parte, ci numai făţărnicie. Dar atunci când îşi va aduce aminte de scenele urâte din familie, certuri şi neînţelegeri, cum îl va trage inima să se mai întoarcă?

Este bine ca părinţii să arate copilului lor că se mâhnesc pentru neoranduielile pe care le face şi să se roage pentru el, iar nu să-l zorească. Rugăciunea care se face cu durere aduce rezultate eficiente. Dacă şi după aceasta copilul va face vreo greşală gravă, atunci părinţii să intervină, dar cu grijă. Însă de nu este serioasă, să o treacă puţin cu vederea, pentru a nu-l irita pe copil şi astfel să-i înrăutăţească situaţia sa, îndepărtându-l cu totul de ei. Să se roage lui Hristos şi Maicii Domnului să-l ocrotească.

Rugăciunea părinţilor, dar mai ales a mamei, deoarece se face din inimă şi cu durere, este repede auzită.

Părinţii trebuie să ia aminte să nu-i certe pe copiii lor seara, pentru că în timpul nopţii ei nu au cum să-şi risipească mâhnirea, iar întunecimea nopţii o înnegreşte şi mai mult. Încep să se gândească cum să se împotrivească, caută diferite soluţii, intră la mijloc şi diavolul şi astfel pot ajunge şi la deznădejde. În timpul zilei, chiar de ar spune copiii: "O să fac asta şi asta", atunci când sunt certaţi, însă ieşind afară din casă vor uita cele plănuite de ei şi astfel li se risipeşte mâhnirea.

- Părinte, bătaia ajută pe copii să se îndrepte?
- Pe cât se poate, părinţii să o evite. Să încerce cu bunătate şi cu răbdare să-l facă pe copil să înţeleagă că ceea ce face nu este corect, numai când copilul este mic şi nu înţelege că ceea ce vrea să facă este primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă, va ţine minte să nu mai facă altădată. Frica de a numai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o frână care îl protejează.
Atunci când eram mic mă ruşinam mai mult de mama mea decât de tatăl meu.
Amândoi mă iubeau şi îmi voiau binele. Însă fiecare mă ajuta în felul său. Tatăl meu era aspru. Atunci când făceam vreo neorânduială, ca nişte copii ce eram, ne dădea câte o palmă. Pe mine când mă bătea, mă potoleam puţin, dar trecându-mi durerea, uitam şi de bătaie şi de sfaturile lui. Şi aceasta o făcea nu pentru că nu mă iubea, ci din dragoste mă bătea. Mi-aduc aminte că odată - eram cam de trei ani - tatăl meu mi-a dat o palmă de m-a zvârlit cât colo. Ce se întâmplase? Alături de casa noastră era o casă părăsită. Proprietarii ei plecaseră în America şi casa se dărâmase, în curtea ei era un smochin ale cărui ramuri ajungeau până în drum. Era vară şi smochinul era încărcat de roade. În timp ce mă jucam cu alţi copii, vine un vecin şi mă ridică în sus ca să-i iau câteva smochine, pentru că el nu ajungea până la ele. I-am rupt vreo cinci-şase, iar el mi-a dat înapoi două. Atunci când tatăl meu a aflat despre aceasta, s-a mâniat foarte tare. Mi-a dat o palmă atât de puternică, încât am început să plâng. Mama, care era de faţă, s-a întors spre el şi i-a spus: "De ce-l loveşti pe copil? Ce ştie el? Este un copil. Cum poţi suferi să-l auzi plângând?". "Dacă ar fi plâns atunci când l-a ridicat acela să ia smochine, nu ar mai plânge acum, a spus tatăl meu. Dar se vede că a vrut şi el să mănânce câteva smochine. De aceea lasă-l să plângă acum". Cum aş fi îndrăznit să mai fac a doua oară! Şi mama îmi vedea poznele mele şi se mâhnea, dar avea o nobleţe sufletească, deoarece, atunci când făceam vreo poznă, îşi întorcea capul în cealaltă parte şi se făcea că nu mă vede, ca să nu mă mâhnească. Dar mie, acest comportament al mamei îmi sfâşia inima. "Ia te uită, îmi spuneam, eu am făcut o poznă atât de mare, iar mama nu numai că nu mă bate, ci se face că nici nu mă vede! Altădată n-o să mai fac. Cum aş putea să o mai mâhnesc din nou?" Cu acest comportament al ei, mama mă ajuta mai mult decât mi-ar fi dat palme. Eu însă nu profitam de aceasta, ca să spun: "Ei, acum mama nu mă vede, hai să fac o poznă şi mai mare". În timp ce tatăl meu de îndată ce făceam ceva, tac! îmi dădea o palmă. Vezi, amândoi mă iubeau, dar ceea ce mă îndrepta mai mult era purtarea nobilă a mamei mele.

- Părinte, unii copii însă sunt foarte obraznici: strigă, aleargă, pricinuiesc pagube. Cum să evite părinţii bătaia în astfel de cazuri?
- Ascultă, nu sunt vinovaţi copiii, deoarece ei, pentru a creşte normal, au nevoie de curte ca să se poată juca. Acum, sărmanii, sunt închişi în blocuri şi sunt constrânşi, nu pot alerga liberi, nu se pot juca, nu se pot bucura. Părinţii nu trebuie să se mâhnească atunci când copilul lor este vioi, căci un astfel de copil are multă energie înlăuntrul său şi poate spori mult în viaţă dacă o pune în valoare.

Unii părinţi îi constrâng peste măsură pe copiii lor şi mai ales în fata străinilor. Se comportă de parcă ar avea un catâr, pe care îl bat cu varga ca să meargă drept înainte. Ţin şi frâiele în mână şi îi spun: "Să mergi liber!". Apoi aceşti copii ajung până acolo încât îi lovesc pe părinţii lor. Prin constrângere, părinţii nu-i ajută pe copii, ci îi sufocă. Mereu le spun: "Să nu faci aceasta!", "Să nu faci aceea!", "Lucrul acesta să-l faci aşa", însă trebuie să tragă frâiele astfel încât să nu se rupă. Să-i mustre cu bunătate pe copii ca să-i aducă pe calea cea bună, iar nu să creeze prăpastie între ei. Să facă ceea ce face un grădinar bun atunci când plantează un copăcel: îl leagă uşor cu o sforicică de un ţăruş, ca să nu se strâmbe şi să se rupă atunci când îl apleacă vântul într-o parte şi alta. Îl împrejmuieşte cu un gărduţ şi în acelaşi timp îl udă şi-l păzeşte de capre până îi cresc ramurile. Căci de-l rod caprele nu mai este bun de nimic, pentru că nici rod nu face şi nici umbră nu tine. Numai atunci când îi cresc ramurile, grădinarul îi scoate gărduţul, iar copacul rodeşte şi la umbra lui se pot odihni şi caprele şi oile şi oamenii.

Însă părinţii, de multe ori, dintr-o grijă exagerată, vor să-l lege pe copil cu sârmă, în timp ce ar trebui să-l lege uşor, ca să nu-l rănească. Ar trebui să încerce să-i ajute pe copii printr-o purtare nobilă, purtare care cultivă mărinimia în sufletele lor, astfel încât să simtă binele ca pe o necesitate. Să le explice ceea ce este bine, pe cât se poate cu bunătate, cu dragoste şi cu durere în suflet. Mi-aduc aminte de o mamă căreia, atunci când îi vedea pe copilaşii ei făcând vreo poznă, ochii i se umpleau de lacrimi din pricina durerii şi spunea: "Nu aşa, copilaşul meu cel scump". Şi astfel prin pilda vieţii ei i-a învăţat pe copii să se nevoiască cu bucurie pentru a scăpa de ispitele vieţii şi a nu se tulbura uşor în fata unei greutăţi, ci a o înfrunta cu rugăciune şi încredere în Dumnezeu.

Astăzi, şi cei mici şi cei mari trăiesc în lume ca într-un spital de nebuni, de aceea este trebuinţă de multă răbdare şi rugăciune. O mulţime de copii suferă comoţii cerebrale. Şi aceasta deoarece părinţii întorc puţin mai mult dacât trebuie ceasul, care este deja puţin stricat, şi astfel arcul se rupe. Este trebuinţă de discernământ, deoarece un copil are trebuinţă de mai multă răsucire, altul de mai puţină. Sărmanii copii sunt expuşi la toate curentele. Când aud în diferite întruniri: "Nu-i respectaţi pe părinţi", "Nu respectaţi nimic", iar mamele încearcă să-i constrângă, atunci reacţionează urât.
De aceea le spun mamelor să se zorească pe ele însele în rugăciune, iar nu să-i zorească pe copii. Dacă mama spune copilului mereu "nu", chiar şi pentru lucruri mici, iar uneori şi pe nedrept, atunci când va fi vorba despre ceva serios, ca, de pildă, când copilul vrea să arunce benzină în foc, nu va asculta şi va face ceea ce şi-a pus în minte, pătimind astfel o mare vătămare. Copilul nu înţelege că înăuntrul lui "nu" se ascunde dragoste. Iar când creşte puţin mai mare, intră la mijloc egoismul şi se împotriveşte atunci când i se face vreo observaţie, spunând: "Nu mai sunt mic, ca să se poarte astfel cu mine". De aceea părinţii trebuie să-l facă pe copil să înţeleagă că, precum luau aminte ca el să nu se ardă atunci când era mic, astfel trebuie să facă şi acum, când s-a mărit, căci există un alt fel de foc. Iar copilul trebuie să ia aminte să nu dea drepturi diavolului, ci să-şi păstreze harul Sfântului Botez.

- Părinte, o mamă îşi poate vătăma copilul din pricina dragostei fără discernământ?
- Desigur că poate. Atunci când, de pildă, o mamă îşi vede copilaşul că încearcă să meargă, dar nu poate şi pentru aceasta îl poartă mereu în braţe spunând:"Sărmanul copil, nu poate umbla", în loc să-l ţină puţin de mânuţă. În felul acesta cum va putea învăţa copilul să meargă? Desigur mama este mânată de dragoste pentru copil, dar îi face rău prin multa ei purtare de grijă.

Dragostea trebuie frânată cu discernământ. Dragostea adevărată este lipsită de interes, nu are în ea eul personal, ci are cumpătare. Iar aceasta este absolut necesară pentru ca dragostea cea multă a femeii să nu se irosească fără rost.

Mama, atunci când este nevoie, trebuie să se poarte şi cu severitate faţă de copil. Căci nu-l ajută atunci când cu prea multă uşurinţă îi ţine partea, chipurile, ca să nu se mâhnească.
Acest fel de purtare o văd la mulţi părinţi. Ei cred că îşi iubesc copiii, dar mai degrabă îi distrug prin felul cum se poartă cu ei. Când o mamă, să presupunem, din dragostea exagerată îşi sărută copilul şi spune: "În toată lumea nu mai există un copil ca al meu", atunci îi cultivă mândria şi bolnăvicioasa încredere în sine.
După aceea copilul nu mai ascultă de părinţi deoarece îşi închipuie că le ştie pe toate.

Părinţii trebuie să-i ajute pe copiii lor încă de la o vârstă mică să-şi asume răspunderea pentru ei înşişi. Să facă în sânul familiei anumite treburi uşoare şi să nu le aştepte pe toate de-a gata. Căci altfel vor întâmpina multe greutăţi atunci când vor creşte mari. Un meşter a lucrat din greu şi şi-a crescut copiii. Aceia însă toată ziua umblau prin sat. Apoi s-au căsătorit, dar şi atunci le aşteptau pe toate de la tatăl lor. Atunci când tatăl lor le-a spus că a venit timpul ca ei să-şi caute singuri de casele lor, copiii i-au spus: "Bine, tată, tu nu ne-ai lăsat atunci când eram mici şi ne laşi acum când suntem mari şi avem atâtea obligaţii?".

2007-02-18T22:58:00.000+02:00

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)

Copiii şi datoriile lor

Copiii trebuie să simtă sfaturile ca pe o mare necesitate, mai ales în vârsta critică a adolescenţei, pentru a nu aluneca pe povârnişul cel dulce al plăcerilor lumeşti care umplu sufletul de nelinişte şi îl depărtează de Dumnezeu pentru veşnicie. Trebuie să intre în noima ascultării. Să înţeleagă că în ascultarea faţă de părinţi se ascunde interesul lor propriu şi astfel să asculte cu bucurie şi să se mişte liber în spaţiul duhovnicesc.
Vedeţi cum îngrădim libertatea copilului mic? Embrionul este îngrădit nouă luni în pântecele maicii lui. Pe noul-născut îl bagă în leagăn. Apoi, după cinci-şase luni îi pun şi gărduţ. Când creşte mai mare nu este lăsat singur afară, ca să nu se lovească sau să cadă de pe vreo scară. Căci de va fi lăsat liber, va cădea şi va muri.Toate acestea sunt absolut necesare pentru a creşte copilul în siguranţă. Se pare că îl lipsesc de libertate, dar fără aceste măsuri ar fi fost în primejdie să moară din prima clipă. Copiii însă nu înţeleg, nici atunci când sunt mici că au nevoie de îngrădire, dar nici atunci când cresc mai mari că au nevoie de altfel de îngrădire, şi pentru aceasta cer libertate. Dar ce fel de libertate poate fi aceasta? Libertate pentru a se schilodi? Însă prin libertatea aceasta ajung la distrugere. Copiii trebuie să înţeleagă că până la terminarea studiilor lor, până atunci când îşi vor lua diploma şi până când se vor maturiza şi vor ajunge oameni în toată firea, au trebuinţă de o oarecare îngrădire. Pentru că de se vor schilodi chiar şi numai o singură dată, se vor distruge. Trebuie să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, şi astfel să fie recunoscători părinţilor lor pentru aceasta. Să înţeleagă că ceea ce fac părinţii o fac din dragoste, nici un tată sau vreo mamă nu şi-au îngrădit vreodată copilul din răutate, chiar dacă s-a purtat cu ei cu barbarie. Şi deşi părinţii îi constrâng puţin mai mult pe copii, totuşi în aceasta se ascunde multa lor dragoste. Şi o fac cu intenţie bună, ca ei să fie atenţi şi să nu fie expuşi la primejdii. Se poate ca un grădinar pentru mai multă siguranţă să lege cu sârmă copăcelul pe care îl plantează şi astfel să se rănească puţin, dar Bunul Dumnezeu, văzând că se răneşte coaja copăcelului, îi închide rana în scurtă vreme. Şi dacă Dumnezeu închide rana copăcelului, cu atât mai mult se va îngriji de făptura Sa. Adică dacă părinţii l-au strâns pe copil puţin mai mult şi s-a rănit puţin, oare nu-l va vindeca Dumnezeu?

Iar copiii trebuie să discute cu părinţii lor şi să le spună gândurile. Aşa cum monahul în mănăstire are pe stareţul său, căruia îi spune gândurile sale şi astfel se uşurează, la fel şi copilul trebuie să aibă o apropiere sufletească de părinţii lui. În mod normal, copilul trebuie să se mărturisească mai întâi mamei şi apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul se loveşte la picior, părinţii merg împreună cu el la medic şi îl întreabă ce trebuie să facă pentru a se vindeca piciorul, tot astfel ei trebuie să ştie şi ce fel de probleme îl frământă pe copil, pentru a-l ajuta. Dacă acesta îşi spune problemele sale sufleteşti numai la duhovnic, atunci cum vor putea părinţii să-l ajute, neştiind ce anume îl preocupă?

Respectul şi dragostea copiilor faţă de părinţi

Copilul, atunci când este mic, nu face nimic, ci numai părinţii lui din dragoste se îngrijesc de mâncarea, de îmbrăcămintea şi de celelalte ale lui. Şi chiar dacă uneori mai face câte o trebuşoară, asta nu înseamnă că prin ea răsplăteşte osteneala sau cheltuielile pe care le fac părinţii lui pentru el. Dar atunci când copilul creşte şi nu înţelege cât de mult i-au oferit părinţii lui, aceasta este foarte grav.

În familie, copiii trebuie să aibă respect atât faţă de părinţi, cât şi faţă de cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea şi recunoştinţa faţă de cel mai mare ca pe o necesitate. Iar cei mai mari să aibă dragoste faţă de cei mai mici, să-i ajute şi să-i ocrotească. Atunci când cel mai mic îl respectă pe cel mai mare, iar cel mai mare îl iubeşte pe cel mai mic, se creează o frumoasă atmosferă familială. Tatăl meu adeseori îmi spunea: "Să faci ascultare de fratele tău mai mare". Noi ştiam că tatăl nostru ne iubeşte pe toţi şi de aceea aveam multă îndrăzneală la el. Însă faţă de fratele nostru mai mare, la care nu aflam dragostea tatălui nostru, făceam mai multă ascultare.

Atunci când soţii au dragoste între ei şi copiii au respect fată de părinţii lor, viaţa în familie este paşnică, merge ceas. Într-o astfel de familie, niciodată fiul cel mai mare nu spune mamei sale: "De ce ai făcut aceasta astfel, iar pe cealaltă invers?" şi nici tatăl nu vorbeşte mamei în felul acesta. Cel mai mare poate face glume cu cel mai mic, ca să-l facă să se bucure, însă cel mic nu trebuie să dobândească îndrăzneală prin bucuria ce o simte din gluma celui mare.

Bunul Dumnezeu a rânduit lucrurile în aşa fel încât cei doi soţi să se lege cu o astfel de dragoste, care să-i facă să-şi părăsească chiar şi părinţii. Dacă nu ar exista această dragoste, nu s-ar putea întemeia nici o familie. Misiunea părinţilor se termină odată cu aranjarea fiilor lor. Dar şi după aceasta copiii lor le datorează mult respect şi numai acea dragoste care li se cuvine părinţilor. Nu vreau să spun prin aceasta că nu trebuie să-şi iubească părinţii, ci mai întâi între ei să aibă multă dragoste şi apoi să-şi iubească şi părinţii. Să se iubească între ei atât de mult, încât din belşugul dragostei lor să dea şi părinţilor lor, împreună cu tot respectul şi recunoştinţa cuvenită lor. Iar dragostea lor să fie nobilă, încât fiecare soţ să poarte grijă, cât poate de mult, de părinţii celuilalt.
În păstrarea unităţii familiei ajută foarte mult ca bărbatul să-şi iubească femeia mai mult decât pe mama sa şi decât pe oricare altă rudă sau persoană iubită. Dragostea lui fată de părinţii săi să se canalizeze prin intermediul femeii sale. Fireşte, acelaşi lucru trebuie să-l facă şi femeia.

Atunci când soţul îşi respectă părinţii, aceasta îi face cinste, precum şi norei îi face cinste să-şi respecte şi să-şi iubească soacra, pentru că a născut pe bărbatul ei, l-a crescut şi, acum când este mare, se bucură ea de el. Iar toate acestea se întipăresc în sufletele copiilor lor.

Atunci când se însoară fiul unei mame care până atunci a aflat multă uşurare din dragostea pe care acesta i-a arătat-o, aceasta este cuprinsă de sentimentul pe care îl are copilul cel mai mare atunci când vede în braţele mamei sale un prunc, căci bătrânii se fac din nou precum copiii. Vezi, dacă nu-şi taie cineva patimile atunci când este tânăr, cu cât creşte mai mare cu atât îi slăbeşte voinţa, iar patimile se măresc şi mai mult. Nora însă nu trebuie să ia lucrul acesta în nume de rău. Iar dacă va trebui să o îngrijească pe bătrâna ei soacră, să facă puţină răbdare, ca să nu-şi piardă răsplata ce i se adună pentru îngrijirea ce i-o arată. Dacă acum o va sluji cu răbdare, mai târziu, după ce va trece osteneala, se va bucura pentru binele ce l-a făcut.

Fireşte că şi soacra trebuie să-şi iubească nurorile ca pe fiicele ei. Bunica mea - mama tatălui meu - o iubea pe mama mea mai mult decât pe tatăl meu.

Cum a ajuns lumea de astăzi! În Farasa şi în Epir oamenii îngrijeau nu numai pe bătrânii lor, ci chiar şi animalele care îmbătrâneau. Nu vorbim de catâri, dar nici animalele a căror carne se mânca nu erau omorâte. Boii bătrâni, de pildă, cu care arau, erau îngrijiţi, pentru că oamenii spuneau: "Am mâncat pâine de pe urma lor". Adică animalele de muncă, care lucrau la ogor, aveau parte de bătrâneţi bune. Iar atunci oamenii nu aveau mijloacele pe care le au astăzi. Trebuiau să macine făina cu moara purtată cu mâna, s-o facă măruntă pentru a o putea mânca sărmanul animal. Dar lumea de astăzi a deviat. Nu se mai îngrijesc nici de oameni, darămite de animale.

Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit atât de bine ca în acele puţine zile în care mi s-a poruncit să îngrijesc de un părinte bătrân. Îngrijirea de bătrâni are mare răsplată. Mi-aduc aminte că se vorbea mai demult în Sfântul Munte despre un frate începător care avea un diavol înfricoşător. Acela fusese rânduit să îngrijească şase bătrâni la bolniţa unei mănăstiri. Acele vremuri erau grele, nu aveau înlesnirile de astăzi. Rufele murdare le punea pe un lemn şi le ducea în spate până la un jgheab care se afla departe şi acolo le spăla cu leşie. Slujind astfel bătrânilor, după puţină vreme s-a slobozit de acel diavol, iar apoi s-a făcut monah. Şi aceasta pentru că nu numai el se jertfea în ascultarea sa, ci şi bătrâneii îl binecuvântau mereu.

Multe perechi suportă cu greu greutăţile cu care se confruntă în familie din pricina capriciilor şi cârtirii bătrânilor pe care îi îngrijesc. Uită de neorânduielile, de nemulţumirile şi de ciudăţeniile pe care ei înşişi le-au făcut. Nu-şi mai aduc aminte că prin planşetele şi mofturile lor nu-i lăsau pe părinţii lor să se liniştească. De aceea Dumnezeu îngăduie ca şi ei să întâmpine aceste greutăţi, ca să plătească oarecum propriile lor neorânduieli. Acum este rândul lor să-i ajute şi să-i îngrijească cu recunoştinţă pe părinţii lor bătrâni, pentru jertfele pe care aceştia le-au făcut pentru ei atunci când erau copii. Toţi cei care nu simt această datorie faţă de părinţii lor vor fi judecaţi de Dumnezeu ca nişte nedrepţi şi nemulţumitori.

Şi văd că necazurile pe care le au mulţi mireni de multe ori se datorează faptului că părinţii lor sunt amărâţi din pricina lor. Familiile se chinuiesc deoarece nu îngrijesc pe bătrânii lor. Atunci când pe biata bătrână sau pe sărmanul bătrân îi duc şi îi părăsesc la azil, le mai iau încă şi averea şi nu-i lasă să se bucure de nepoţeii lor, ci îi fac să moară cu durere în suflet, ce binecuvântare vor mai primi apoi copiii lor?

Şi, deşi bunica este pentru familie o mare binecuvântare, aceşti oameni nu înţeleg lucrul acesta. Pentru că mama, din pricina mulţimii treburilor ei, nu apucă să le dea copiilor ei afecţiunea şi dragostea ce le sunt absolut necesare. Aşadar pe acestea le dă bunica, deoarece vârsta aceasta este vârsta dragostei şi a afecţiunii. Şi uită-te, atunci când copilul face pozne, bunica îl alintă, în timp ce mama lui îl ceartă. Astfel, prin grija bunicii şi mama îşi face treburile ei, şi copiii au parte de mângâiere şi dragoste, dar şi bunica se odihneşte prin dragostea nepoţeilor.

Cel ce îngrijeşte de părinţii săi primeşte mare binecuvântare de la Dumnezeu. Cu câteva zile mai înainte, a venit aici o femeie şi mi-a spus: "Mama mea, Părinte, are hemiplegie. M-am săturat, opt ani de zile s-o tot întorc de pe o parte pe alta". Auzi, fata să vorbească astfel despre mama ei?! "Da, îi spun, este foarte simplu. Voi face rugăciuni ca să zaci tu opt ani de hemiplegie, iar mama ta să se facă bine ca să te îngrijească". "Nu, nu, Părinte!" strigă aceea. "Atunci cel puţin patru ani, îi spun. Nu ti-e ruşine? Ce este mai de preferat? Să fie cineva sănătos, să nu-l doară nimic, să slujească unui bolnav, să aibă şi răsplată de la Dumnezeu, sau să sufere, să nu-şi poată întoarce piciorul, să se smerească şi să te roage «adu-mi plosca», «întoarce-mă pe dreapta», «întoarce-mă pe cealaltă parte»?". Când a auzit acestea, şi-a mai revenit puţin.

Dacă s-ar pune copiii în situaţia părinţilor lor care au îmbătrânit sau dacă nora s-ar pune în situaţia soacrei ei şi s-ar gândi: "Voi îmbătrâni şi voi deveni şi eu într-o zi soacră. Oare îmi va plăcea ca nora mea să nu-mi dea nici o atenţie?", atunci nu vor exista astfel de probleme.

Binecuvântarea părinţilor este cea mai mare binecuvântare pentru copii. De aceea copiii trebuie să se îngrijească să dobândească binecuvântarea lor. Nu ai văzut până unde a ajuns Iacov pentru a lua binecuvântarea tatălui său? S-a înfăşurat până şi cu piei de oaie. Şi mai ales binecuvântarea mamei este un lucru mare. Un om a venit într-o zi la Colibă plângând: "Părinte, mama mea m-a blestemat şi pentru aceasta în casă avem numai boli, mâhniri, iar serviciul nu-mi merge bine". "Cred că nici tu nu ai fost cum trebuie, îi spun. Mu se poate ca mama ta să te fi blestemat fără motiv". "Da, îmi spune, am fost şi eu...". "Să mergi şi să ceri iertare de la mama ta", îi spun. "Voi merge, Părinte, dar dati-mi binecuvântarea Sfinţiei Voastre". "Binecuvântarea mea o ai, i-am spus, dar să iei şi binecuvântarea mamei tale". "Însă este greu să obţin binecuvântarea ei", îmi spune. "Mergi, şi dacă nu ţi-o va da, să-i spui: «Mi-a spus un stareţ că şi tu vei da răspuns lui Dumnezeu»". S-a dus, iar mama lui l-a binecuvântat zicându-i: "Fiul meu, să ai binecuvântarea lui Avraam". După o vreme a venit în Sfântul Munte cu sucuri şi rahat. Era plin de bucurie. Copiii îi erau sănătoşi, iar serviciul îi mergea bine. Mereu lăcrima şi spunea: "Slavă lui Dumnezeu". Toată viaţa i s-a schimbat şi vorbea numai despre lucruri duhovniceşti. Dar cu atât mai mult va avea binecuvântarea lui Dumnezeu cel care dintru început îşi respectă părinţii.

2007-02-18T21:45:00.000+02:00

Cuviosul Paisie Aghioritul

Viaţa de familie
(fragmente)

Munca şi viaţa duhovnicească

- Părinte, mai demult se spunea: "Mai bine să rupi tălpile decât păturile". La ce se refereau?
- Voiau să spună că este mai bine să rupi tălpile încălţămintei lucrând, decât să stai în pat trândăvind. Munca este o binecuvântare, un dar al lui Dumnezeu. Ea dă vioiciune trupului şi prospeţime minţii. Dacă Dumnezeu nu ar fi dat munca, omul ar fi mucezit. Nici la bătrâneţele lor oamenii harnici nu încetează să muncească, căci de vor înceta să lucreze câtă vreme mai sunt în putere, vor cădea în melancolie. Nelucrarea este moarte pentru ei. Mi-aduc aminte de un bătrânel din Koniţa, care la vârsta de aproape nouăzeci de ani lucra mereu. În cele din urmă a murit pe ogor, care se afla la o distanţă de două ore de mers pe jos de casă. De altfel, odihna trupească pe care o caută unii nu este o stare permanentă, ci uită numai pentru un scurt timp de stresul lor. Au mâncarea lor, prăjitura lor, baia şi odihna lor, dar de îndată ce se termină acestea, caută altă odihnă. Şi astfel sunt mereu mâhniţi, pentru că întotdeauna le lipseşte ceva; simt un gol în sufletul lor, pe care caută să-l umple. În timp ce acela care se osteneşte cu munca are o bucurie continuă, bucuria cea duhovnicească.

Dacă cineva mănâncă, bea, doarme şi nu lucrează, pătimeşte o slăbănogire şi vrea să doarmă mereu, pentru că trupul şi nervii săi slăbesc. Încet-încet va ajunge să nu poată face nimic. Nu apucă bine să facă nici doi paşi, că îndată i se înmoaie picioarele, în timp ce, dacă ar lucra puţin şi s-ar mişca, i se vor întări şi picioarele şi mâinile. Vezi, cei care iubesc munca, nu dorm mult sau deloc din pricina oboselii, cu toate acestea au putere, pentru că prin muncă se călesc şi se întăresc trupeşte.
Munca, mai ales pentru tânăr, este sănătate. Am observat că unii tineri învăţaţi cu traiul bun, atunci când merg în armată se călesc, se oţelesc. Armata le prinde foarte bine. Pentru că un tânăr care este viguros şi are şi minte, dacă nu lucrează, devine un trântor. Iar când îi vede pe ceilalţi că progresează este cuprins de egoism şi nu-l mai satisface nimic. Este chinuit mereu de gânduri şi mintea lui se zăpăceşte. După aceea se apropie şi diavolul de el şi-i spune: "Neprocopsitule, eşti un om pierdut! Cutare a ajuns profesor, celălalt are munca lui şi câştigă bani, tu unde ai să ajungi?", şi astfel îl aruncă în deznădejde, în timp ce, dacă va lucra, va dobândi încredere în sine în sensul cel bun. Va vedea că şi el poate face ceva şi că mintea lui va scăpa de gânduri atunci când munceşte. Şi în felul acesta se săvârşesc două lucruri bune.

- Părinte, cum se face că dintre doi oameni care fac aceeaşi muncă, unul se foloseşte duhovniceşte din ceea ce face, iar celălalt se vatămă?
- Depinde de felul în care face fiecare această muncă şi de ceea ce are înlăuntrul său. Dacă lucrează cu smerenie şi dragoste, atunci toate vor fi luminate, curate, pline de har şi va simţi odihnă lăuntrică. Iar dacă se mândreşte că face munca mai bine decât celălalt, poate simţi o satisfacţie, dar ea nu îi umple inima, pentru că sufletul lui nu este încredinţat că lucrul pe care l-a făcut este bun şi de aceea nu are odihnă.

- Părinte, se poate ca cineva să fie absorbit atât demult de munca sa, încât să-şi neglijeze familia?
- Omul trebuie numai să-şi iubească munca sa, iar nu să se îndrăgostească de ea. Dacă nu-şi va iubi munca sa, se va obosi îndoit, atât trupeşte, cât şi sufleteşte, şi atunci repaosul trupesc nu-l odihneşte, pentru că este obosit sufleteşte. Iar tocmai această oboseală sufletească este cea care îl răpune pe om. Atunci când cineva lucrează cu toată inima şi este bucuros, este odihnit sufleteşte şi nu mai simte oboseala trupească. Satisfacţia pe care o simte cel ce-şi îndeplineşte munca sa cu mărime de suflet este o satisfacţie bună, pe care Dumnezeu a dăruit-o pentru a nu se chinui făptura Sa. Iar aceasta este odihna ce izvorăşte din osteneală.

- Părinte, mulţi sunt nervoşi când se întorc acasă de la muncă.
- Eu recomand bărbaţilor ca, după terminarea muncii, să intre în vreo biserică, să aprindă o lumânare şi să stea înăuntru zece-cincisprezece minute, sau să stea în vreun parc şi să citească un capitol din Evanghelie, pentru a se linişti puţin şi după aceea să meargă la casele lor liniştiţi şi zâmbitori, şi nu puşi pe ceartă. Să nu aducă acasă problemele pe care le întâmpină la servici, ci să le lase în afara uşii casei lor.

- Părinte, unii dintre ei sunt oarecum îndreptăţiţi, pentru că răspunderea pe care o au la serviciu îi umplede stres.
- Se umplu de stres pentru că nu-L pun şi pe Dumnezeu în treburile lor. Leneşul care spune: "Ei, va avea grijă Dumnezeu...", este mai bun decât aceştia. Eu prefer ca cineva să fie un simplu muncitor, să-şi facă munca sa corect şi cu mărime de suflet, dar să-şi simplifice viaţa şi să se limiteze la cele absolut necesare pentru a-şi avea mintea liniştită, decât să fie patron şi să fie mereu "ah" şi "vai", pentru că unul ca acesta mai tot timpul este dator. Apoi este ispitit de mândrie şi spune: "Voi lua atâţia bani împrumut, le voi prezenta proiectele mele şi astfel mă voi aranja mai bine". Dar în cele din urmă nu-i reuşesc planurile şi dă faliment, după care urmează sechestrul, licitaţia, etc.

Fiecare trebuie să-şi sfinţească prin rugăciune şi trăirea sa, atât munca pe care o face, cât şi pe el însuşi. Iar de este patron şi are răspundere, să-i ajute duhovniceşte şi pe muncitorii lui. Şi dacă mai are şi o stare lăuntrică bună, îşi sfinţeşte şi munca sa. Iar aceasta îl va folosi atât pe el însuşi, cât şi pe cei ce lucrează la el şi chiar pe clienţii lui, pentru că Dumnezeu îi va binecuvânta munca sa.

Fiecare profesie se poate sfinţi. Un medic, de pildă, nu trebuie să uite că în medicină cel mai mult ajută harul lui Dumnezeu. De aceea să încerce să devină vas al harului dumnezeiesc. Medicul care este şi un creştin bun, în paralel cu profesia lui, îi ajută pe bolnavi cu bunătatea şi credinţa sa, pentru că îi încurajează pe aceia să-şi înfrunte boala cu încredere în Dumnezeu, în cazul unei boli grave îi poate spune bolnavului: "Ştiinţa a avansat până aici. De aici încolo există şi Dumnezeu, Care face minuni".

- Părinte, care este pricina pentru care cineva, deşi se osteneşte, nu are spor în munca sa?
- Nu cumva nu înfruntă cu gânduri bune diferitele situaţii ce se ivesc în orice fel de muncă? Dacă însă le-ar face fată într-un mod corect, atunci orice muncă ar face va fi pentru el o sărbătoare.

- Părinte, dar atunci când cineva se mâhneşte căface o muncă grea şi dispreţuită, de pildă, spală cratitele într-o bucătărie, ce trebuie să facă să-şi dobândească buna dispoziţie?
- Dacă se va gândi că Hristos a spălat picioarele ucenicilor săi, va înceta să se mai mâhnească. Căci, prin ceea ce a făcut Hristos, este ca şi cum ne-ar spune: "Aşa trebuie să faceţi şi voi". Fie că cineva spală cratiţe, fie că sapă pământul, trebuie să se bucure. Altul curăţă canalele de scurgere, pentru că nu găseşte altceva de lucru şi se află sărmanul mereu într-un mediu infectat de microbi. Oare acesta nu este om? Oare nu este şi el chipul lui Dumnezeu? Era un familist care avea ca meserie curăţirea acestor fel de canale de scurgere şi ajunsese la o mare înălţime duhovnicească. Se îmbolnăvise de tuberculoză şi, deşi avusese posibilitatea să plece, nu a vrut, deoarece se gândea: "De ce să sufere altul în locul meu?". Iubea viaţa dispreţuită şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit mult har.

Mulţi oameni se chinuiesc pentru că nu reuşesc să câştige slavă lumească, sau să se îmbogăţească cu lucruri deşarte. Nu se gândesc că acestea nici nu trebuie, nici nu se pot lua în cealaltă viată, cea adevărată. Ci acolo vom lua numai faptele noastre, care ne vor scoate încă de aici paşaportul corespunzător pentru călătoria cea mare în veşnicie.

Înfrânarea în viaţa zilnică

- Părinte, odată ne-aţi spus că "În nevoinţa duhovnicească este nevoie de blocadă". La ce vă refereaţi?
- În război, soldaţii încearcă să-l blocheze pe duşman, îl înconjoară, îl închid între ziduri şi îl lasă flămând. După aceea îi taie şi apa. Iar dacă duşmanul nu are provizii şi muniţii, va fi nevoit să se predea. Vreau să spun că tot astfel, prin post şi priveghere, diavolul este dezarmat şi se retrage. "Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereştile daruri luând...", spune imnograful.
Prin asceză omul se imaterializează. Fireşte, cel care se înfrânează trebuie să privească la un scop duhovnicesc mai înalt. Dacă se înfrânează pentru a se dezintoxica de grăsimile acumulate, tot pentru binele trupului său se îngrijeşte. Atunci asceza lui seamănă cu yoga. Din păcate chiar şi oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul ascezei. "Trebuie să mănânc mâncărica mea, spun ei, să mă desfătez şi de asta şi de cealaltă, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru noi". Ce să mai spui? Astfel de oameni nu vor să se lipsească de nimic. Îşi numără mâncarea lor, fructa lor, prăjitura lor şi apoi, pentru a se îndreptăţi, îi judecă pe ceilalţi care fac asceză. Nu au simţit încă bucuria duhovnicească a ascezei. Iar altul îţi spune: "Trebuie să beau atâtea căni de lapte. Voi posti în post, dar după aceea îmi voi completa substanţele hrănitoare, trebuie să am atâta albumină în organism". Şi spune acestea nu pentru că organismul lui ar avea nevoie de albumină, ci deoarece consideră că este dreptul lui să facă aceasta, îşi odihneşte astfel gândul că este în regulă, că aceasta nu este păcat. Dar chiar şi numai a gândi cineva astfel este păcat. Unde ajunge logica omenească? Să fie în regulă şi cu posturile pe care le-a rânduit Biserica, dar să nu se lipsească nici de cele pe care le-a pierdut în vremea postului. Ei, cum să se sălăşluiască apoi Duhul Sfânt în astfel de oameni?

Prin post, omul îşi arată intenţia sa cea bună. Face din mărime de suflet o asceză şi Dumnezeu îl ajută. Dacă însă se sileşte pe sine şi spune: "Ce să fac? Este vineri şi trebuie să postesc", atunci se va chinui. În timp ce, dacă ar înţelege folosul postului şi ar posti, s-ar bucura gândindu-se că în această zi Hristos a fost răstignit. Nici apă nu I-au dat să bea, ci oţet, iar eu să beau apă toată ziua. Iar dacă face aceasta, atunci va simţi înlăuntrul său o bucurie mult mai înaltă decât a celui care bea cele mai bune răcoritoare.

Vă aduceţi aminte ce spune Proorocul? "Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu lenevire". Altceva este atunci când cineva are dispoziţie să postească, dar nu poate, pentru că, dacă nu mănâncă, îi tremură picioarele, cade jos - adică nu-l ajută trupul, sănătatea sa - şi altceva este să ai putere şi să nu posteşti. Şi atunci unde este buna intenţie? Iar mâhnirea celui care vrea să facă o nevoinţă şi nu poate completează lipsa acesteia, şi unul ca acesta are mai multă plată decât cel care are curaj şi se nevoieşte, căci acela simte şi o mulţumire de sine.

Omul, dacă posteşte, se face ca un mieluşel. Iar atunci când devine ca o fiară, înseamnă că asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o face din egoism, şi de aceea nu primeşte ajutorul dumnezeiesc.

Tot ceea ce face omul se zădărniceşte dacă nu o face din dragoste pentru Dumnezeu şi semenul său. Dacă posteşte şi se mândreşte cum că ar face ceva, se pierde postul său. Devine apoi ca un rezervor găurit, care nu mai poate ţine nimic în el. Pune apă într-un astfel de rezervor şi vei vedea că încet-încet va curge toată.

Atunci când cineva nu se înfrânează, poartă cu sine magazii întregi. În timp ce, dacă se înfrânează şi mănâncă numai cele care îi sunt necesare, organismul său arde toate substanţele hrănitoare şi nu depozitează nimic.
Felurimea mâncărurilor întinde stomacul şi aduce pofta, dar pricinuieşte moleşeală şi înfierbântare în trup. Dacă pe masă există numai un fel de mâncare şi care nu este destul de gustos, se poate ca nimeni să nu mănânce o porţie întreagă, iar dacă este gustos şi cineva se va lacomi, se poate să mănânce puţin mai mult decât îi trebuie. Dar atunci când pe masă există peşte, supă, cartofi, brânză, ouă, salată, fructe şi prăjituri, vrea să le mănânce pe toate şi mai cere încă şi altele. Pe toate le trage pofta, pentru că una o îndeamnă pe alta. Şi uită-te, omul nu suportă nici măcar un singur cuvânt; pe unul nu-l înghite, pe celălalt iarăşi nu-l înghite, în timp ce sărmanul stomac orice mâncare îi aruncăm, o suportă. Dar oare îl întrebăm dacă le poate mistui?